La Mulți Ani!

Gândurile bune sunt ca norii, îi adună o singură clipă și îi risipește o simplă adiere de vânt. Sunt ale noastre, dar sunt ale tuturor celorlalți care ne stau alături, ca magneți ce își schimbă polii într-o fracțiune de secundă. Adunăm sentimente, fie că vrem sau nu, iar ajunși la limita sincerității față de sine, ne închidem ca să le analizăm și să le reanalizăm, întrebându-ne de ce ne este atât de frică, de ce ne este atât de frig, de ce suntem atât de răi, de ignoranți, de aroganți... Suntem energie.

Și consumăm energie pentru a trăi, pentru a respira, pentru a menține bătăile inimii constante. Suntem vii, chiar dacă vrem sau nu și este datoria noastră să trăim. Gândurile noastre sunt dovada că în piepturi nu ne bate o simplă pompă pentru sânge, ci un adevărat îndemn la meditație și acțiune!

Să fim mai buni! Acum începe anul 2013, un an pe care mulți îl consideră ghinionist. Să fim mai senini, chiar dacă mașinile ne împroașcă cu apa din bălți când trec în viteză, chiar dacă vântul ne încurcă părul, chiar dacă prima de Crăciun a fost mai mică decât ne așteptam. Să fim mai zâmbitori, mai sinceri atunci când zâmbim și chiar dacă problemele nu vor dispărea, măcar la sfârșitul zilei nu vom mai fi atât de consumați, ca fitilele de lumânări, ci o idee mai optimiști.

Vă doresc un nou an plin de fericire, de mulțumire cu voi înșivă, de ambiții nebune, de cutezanțe și de visuri! Vă doresc mii de ceruri deasupra capului pe care să vreți să le deschideți! Vă doresc să îndrăzniți! La Mulți Ani!

Comoara de la capătul curcubeului

Astăzi a plouat, așa cum demult nu s-a mai întâmplat. Stropi mari au coborât grei peste griul clădirilor, acoperind în jur totul cu un văl de apă. Mirosea a umed, a pământ jilav și a vânt rece. Mirosea a iarnă, fără să fie frig și fără să fie vreo urmă de zăpadă. Iar la final, două curcubee colorate au desenat zarea pudrată timid de raze de soare. Ca machiajul unei gheișe, care ascunde dăruind în același timp.

Și astfel am început o alunecare periculoasă spre copilărie. „La capătul curcubeului se află o comoară, de acolo pleacă lumina lui!”, îmi spunea bunica, de câte ori ridicam ochișorii uimită la jocul de culori. Se află o comoară! Și așa, într-o zi, după ploaie, am luat-o de mână și am pornit spre ceea ce mi se părea capătul, am mers mult, așa mi se părea, până când mirajul s-a evaporat. Bunica mi-a spus că spiridușii au ascuns comoara mai bine, ca să nu fie găsită, dar că va veni o altă ploaie, când apa va descoperi aurul și acesta va străluci din nou, redăruindu-ne minunatul curcubeu.

Chiar și când am crescut, mă gândeam mereu la spiridușii care încearcă să acopere o avere, dar ploaia le-o redescoperă mereu. Micuță fiind, mă gândeam plină de spirit de aventură, dornică de explorare, ca un ucenic cireșar. Apoi mă gândeam pur și simplu zâmbind, și așa am ajuns să iubesc ploaia, să ador curcubeul, să îmi placă razele de soare care se învârt în jurul cerului. Poate asta era comoara, căldura minunată din pieptul meu de câte ori începea să plouă.

La reîntoarcerea din călătoria în copilărie, m-am trezit ca mereu zâmbind. Durerea de cap pe care o purtam pe umeri de dimineață se evaporase, cerul devenise roșiatic pe la colțuri, iar din minunea mea rămăsese un singur curcubeu, ca o părere, tivit cu nori roșii. Atâta lumină! Totul cu tonuri calde de jar, atâta liniște în jur și în mine!

Am râs de mine însămi, când, acum vreo trei ani, am pornit cu mașina să văd de unde apare curcubeul. Da, trecută bine de 20 de ani, am pornit în aventura copilăriei mele, fără prea multe mustrări de conștiință, și m-am concentrat deasemenea mult, pentru a nu o lua pe străduțe greșite. Am râs când am ajuns în fața unui teren îngrădit, iar curcubeul părea oarecum răsărit din mijlocul lui. Aproape aș fi riscat să încalc o proprietate privată, atât de dragi îmi erau culorile mai puțin intense în partea de jos, care păreau că se uneau cu pământul. Și la fel, mirosul de umed îmi gâdila nările.

Comoara de la capătul curcubeului... Bunica mea care mă ținea de mână, eu coborând capul sub volan să văd mai bine cerul, telefonul care prindea o ipostază a dublei minunății... Toate miroseau a umed, a iarnă și a vânt! Ce parfum minunat!

Micile lucruri care ne fac fericiți

„Cum merge magazinul?”, întrebarea pe care o aud de la fiecare, dar fiecare persoană pe care o întâlnesc. Dacă merge bine, răspund: „Bine, chiar foarte bine!”, dacă merge rău, răspund oricum:„Merge bine, cum să meargă altfel?”, deci de ce mă mai întreabă lumea despre asta?

„Pe când copii? Ei împlinesc căsnicia!”, întreabă și afirmă fiecare, dar fiecare persoană măritată și cu câte un copil cel puțin pe care o cunosc. Chit că vreau copii acum, chit că sunt într-un moment de egoism și mă gândesc că peste zece ani ar fi ideal să am primul fiu, răspund oricum: „Peste mai mult de nouă luni, cu siguranță!”, așa că de ce își mai răcesc gura degeaba?

„Cum merge cu noua casă? Mai aveți ceva de făcut la ea?”, mă întreabă oricine este în pană de idei, deși am cumpărat o casă de restructurat, deci gata, gata, completă, va fi la anu` și la mulți ani, și din septembrie ne-am mutat într-o părticică din ea, așa că de ce Dumnezeu mai aduc în discuție subiectul???

Îmi place zăpada!! Foarte mult!! Azi m-am întâlnit cu o prietenă care are o croitorie, și pentru a evita obișnuitele întrebări gen cele de mai sus, care au aceleași răspunsuri indiferent de situația reală, am luat eu frâiele conversației în mâini (deșteapta și naiva de mine!) și am afirmat veselă:„Anunță zăpadă pentru mâine! Abia aștept! Voi împodobi bradul cu primii fulgi!” iar răspunsul bunei mele amice a fost: „Și ce te bucuri așa? Îți dai seama că trebuie să închizi magazinul și ce pierderi vei avea din cauza asta? Ce mai pui pe masă? Roagă-te să nu ningă!” (ea vorbea din cauza pierderilor pe care le-a suportat la croitorie anul trecut când a nins). M-am dezumflat ca o gogoașă înțepată cu furculița!!! Adică ce, pentru niște amărâți de bani, nenorociți, necesari, dar pănâ la urmă nu esențiali, eu ar trebui să nu mai iubesc zăpada? Ar trebui, pentru un afurisit de aspect practic al realității, să îmi doresc să nu mai am parte de lucruri frumoase pentru mine, dar care nu se incadrează în sfera tangibilului?

Nu! Îmi place zăpada și vreau să ningă!!! Îmi doresc cu toată inima să ningă și nu mă interesează dacă voi câștiga mai puțin, până la urmă o voi scoate la capăt și cu asta!! Îmi place să dorm până târziu când pot, chiar dacă toți spun că „time means money!”! Îmi place să îmi iau zile libere, chiar dacă „lucrezi pentru tine însăți și dacă nu ești, nu câștigi!” și îmi place să îmi oblig soțul să își ia o zi liberă ca să o petrecem împreună, chiar dacă nu va fi plătit pentru ea!! Fiindcă nu banii mă fac fericită cu adevărat, ci aceste mici lucruri, aceste mici pauze în ritmul galopant al vieții, când las deoparte probleme, griji, aspecte financiare, bilanțuri și persoane care nu știu decât să se plângă, și mă ocup numai de aspectul spiritual al existenței mele.

Într-o lume unde totul este tehnologie, alergătură și implicare, oare nu avem dreptul la aceste mici oaze pentru noi înșine? De ce să negăm că ne place zăpada sau ploaia sau soarele puternic? De ce ajungem să ne fie frică de o zi liberă? De ce contează numai banii, copiii și locuințele? De ce nu contează felul în care noi ne integrăm în natură și în schimb avem grijă numai ca natura să ni se conformeze?

Vin fiert când ninge!! Da, da, asta voi face mâine!!! Și încă o chestie, domnilor socri, părinți, bunici și cine o mai fi: îmi place să stau cu câinele în casă, întins în pat, în timp ce îl scarpin după urechi, iar el mă răsplătește cu un oftat mulțumit, așa că îl voi lua și pe el mâine să privească fulgii pe fereastră!

La Mulți Ani, România!

Astăzi este ziua națională a României, o zi pe care, când eram la școală, o așteptam cu nerăbdare fiindcă era o zi liberă și mă rugam să nu pice sâmbăta sau duminica. Râdeam, ne gândeam și la 24 ianuarie, care era ziua unirii mici, dansam oricum hora unirii și ne uitam la televizor la paradele armatei și aviației române. Niciodată poate nu am simțit aceasă zi atât de „ziua mea” ca acum, când nu mai locuiesc în România, când nu mai am nici domiciliu, nici rezidență pe plaiuri mioritice și sunt pe cale de a lua și dubla cetățenie. Acum, când aș putea să încerc să mă dedublez să par altcineva, aleg să fiu româncă.

Am fost învățați să iubim România. Cu metodele de persuasiune probabil moștenite din comunism, ni s-a repetat la nesfârșit că limba română este cea mai dulce, „ca mierea”, că limba română este singura care conține cuvântul „dor” în vocabular, atât este de frumoasă (mai târziu am aflat că sunt vreo trei limbile care conțin cuvântul „dor”), că pe plaiurile mioritice curg râuri de frumusețe și bunătate. Le-am asimilat pe toate, apoi, încetul cu încetul cuvintele s-au estompat in mintea noastră, uneori fiind contrazise de realitate, alteori au fost pur și simplu date uitării.

Am fost obișnuiți să urâm comunismul și mai apoi am început să urâm și democrația, fiindcă ne-am cufundat în sărăcie, în șomaj și inflație, lucruri care în comunism nu se întâmplau. Ar fi fost mai bine să avem gura cusută, să nu putem alege politic și social, dar să avem un loc de muncă asigurat, o casă asigurată, un belșug familiar, modest, dar asigurat? Ne era mai bine oare așa, având de partea noastră cuvintele, libertatea de a ne exprima, dar pierzând confortul social al comunismului? Au fost întrebări  pe care nu le-am rostit cu voce tare, fiindu-ne aproape frică să aflăm răspunsurile. Cei mai bâtrăni și-au permis o privire nostalgică în trecut, aruncând din când în când: „ce știți, voi, tinerii, de comunism? Măcar aveai de muncă când terminai școala!” Cei mai tineri și-au făcut valizele, mulți pe vremea când la bancă dobânzile ajunseseră la 300% și nu puteau să își plătească împrumuturile permise de democrație, și au plecat să își caute de muncă, pentru a nu le lua banca proprietățile, pentru a plăti angaralele. Au reușit să achite, apoi au încercat să se întoarcă acasă, dar prețurile crescuseră, salariile rămăseseră la fel și din nou nu ajungeau la sfărșitul lunii. Și așa s-au întors în străinătate, de data asta și cu familiile. Proprietățile apărate de bancă acum sunt nefolosite, lăsate în voia sorții, inutile și triste, privind și ele nostalgic spre trecutul glorios, când locatarii trăgeau cu dinții pentru a le păstra.

Ajunși pe alte meleaguri, nu le-a fost mult mai bine. Au rămas străini. Oricât de bine reușiseră să învețe limbile, să se încadreze în peisaj, să obțină cetățenii, erau priviți ca fiind „străini”, persoane din afară, tolerate, dar nu cu adevărat integrate. Întorși acasă în vacanță, au descoperit că cei rămași îi priveau cu pizmă, gândind despre ei că s-au ajuns, și aici scoși din context, văzuți ca „străini”. Mașinile cu număr de România vor clanxona mereu mașinile cu număr din afară, vor face mereu remarci la felul în care șoferii conduc autoturismele, chelnerii vor crede mereu că trebuie să lase bacșișuri mai mari fiindcă au mai mulți bani, foștii prieteni vor spune mereu „ce, ai venit și tu pe aici? Când pleci?”, fără să își dea seama că acest plecat rupe mereu o bucățică din inima românului. Dar nu mai are de ales! Trebuie să continue să plece. Fiindcă are cu adevărat mai mulți bani și o haină mai bună și astfel familia stă mai bine. Copiii sunt mai fericiți, au jucării mai frumoase, dulciuri mai multe, și dacă s-ar întoarce, ce ar face acasă? Unde ar munci? Cu ce bani ar mânca? Nu vrea să înceapă iar să facă economie la ulei și pâine. Aici, oricât de rău ar sta, stă mai bine! Și pentru familie, trebuie să se întoarcă la muncă în străinătate.

Singura posibilitate este să se distanțeze ușor de România. Sună numai prietenii adevărați, care i-au rămas aproape. Vizitează numai rudele care nu așteaptă să se ducă la ele cu 50 de euro de cumpărături, ci se bucură pur și simplu să îl vadă, iar punga de cafea cadou este fiindcă îi face lui plăcere să o dăruiască, nu fiindcă cei vizitați „așteaptă”. La magazin încearcă să nu dea de înțeles că vine din străinătate, la baruri la fel și începe chiar să nu mai lase bacșiș deloc. De ce să lase? El chiar a muncit pentru banii ăia pentru care toți îl condamnă. Măcar așa să se răzbune pe mentalitatea de turmă a celor rămași!

Dar oriunde ar fi, românul se simte român. Gîndurile lui sunt în română. Acest post este pentru cei care nu au încetat să vorbească româna în case și în familii, care își învață copiii născuți în afară limba română, să scrie și să citească în română, care le povestesc fiilor atât cât știu ei din istoria și geografia țării, care își pun nume românești la copii, care se duc la vot fiindcă le pasă de România, care vorbesc între ei în română și în public, nu numai în intimitatea casei, care vor să fie recunoscuți ca români și respectați pentru asta. Este pentru românii care nu se simt răniți de comportamentul ignorant al celor de acasă, fiindcă își dau seama că acest tratament nemeritat nu vorbește despre cine sunt ei, ci îi caracterizează pe fraierii aroganți din  mașini, din baruri, pe rudele tâmpite, pe falșii prieteni și tot așa. Este pentru românii care se simt integrați în țările adoptive, în ciuda rasismului și a jignirilor, fiindcă știu că ei sunt deasupra acestor lucruri. Acest La Mulți Ani este pentru românii care se simt cu adevărat români deși ar putea să se prefacă, să pară altceva, dar nu vor, indiferent că se află în România sau undeva în diasporă.

Acest La Mulți Ani este penru o Românie dezbinată, dar purtată în inimi, în amintiri și în prietenii. Este pentru copilăria noastră fericită, pentru bazmele lui Creangă, pentru poeziile lui Eminescu, pentru schițele veșnic valabile ale lui Caragiale și pentru povestirile minunate ale lui Sadoveanu. Este pentru toți acei oameni care încă iubesc țara și încă fac cinste simplului fapt de a fi român. Și se simt mândri că sunt cine sunt, care simt că luptele duse și cele în curs îi fac mai puternici, mai mândri, mai bucuroși de sine înșiși. La Mulți Ani, mândri români! Cei stingheriți și rușinați de faptul că sunt români să își caute felicitările în altă parte!

Universul în tine însuți

„Dacă vrei să trezești
Întreaga umanitate,
Atunci tezește
Toate părțile din tine însuți.

Dacă vrei să elimini
Suferința din
lume, atunci
elimină tot ce este întunecat
și negativ în tine însuți.

Cu adevărat, cel mai important cadou
Pe care trebuie să
Îl dăruiești este acela al propriei
Transformări de sine.”

Lao Tzu

P.S.: este o traducere „cuvânt cu cuvânt”, nu respectă ritmul, dar cred că ideea este cea mai importantă :)

Neinspirație - II (a doua parte)

Ziua se îmbina cu noaptea, dar pentru el timpul nu conta. Dincolo de ceruri, dincolo de pamânturi, erau încă ei doi, în toate promisiunile pe care și le făcuseră și pe care nu le mai puteau duce la îndeplinire. Poate că exista un sentiment în el, iar acela era sentimentul inutilității. Se simțea fără scop, ca un carton de MacDonald′s aruncat la coș după ce ai mâncat ultimul cartof. Nici măcar îndrăgostit nu se mai considera. Doar trecutul părea să fie un purtător discret de amintiri.

O cunoscuse în primul an de facultate, în primele luni. Independența nou câștigată, când părinții nu îi mai erau alături să îi respire în ceafă, și-o consuma prin baruri, discoteci, întâlniri cu amicii, o lume fără griji, doar cu zâmbete și bere. Noi prieteni, noi relații, noua școală, noi profesori, un nou oraș, totul era atât de al naibii de entuziasmant! Și apoi o întâlnise. Împărțeau o sală de cursuri, el ieșea, ea intra. El își aprindea grăbit țigara, după două ore de chin, ea o stingea în timp ce trecea pragul. Se priveau și atât. Apoi au început să se privească și ea a zâmbit. Din figura pe care odată o considerase anostă, se transformase în cea mai frumoasă persoană din mica lui lume! Era minunată! Următoarea săptămână au schimbat fix două vorbe și au făcut cunoștință. Următoarea săptămână i-a luat numărul de telefon. Abia după alte trei săptămâni a îndrăznit să o invite la un suc, ciocolată caldă, infuzie, fie ce o fi fost.

Marius zâmbea din nou. Era atât de emoționat! Atât de timid! Prima strângere de mână. Prima oară când s-au privit în ochi fără să își ferească rușinați privirile, prima dată când ea a întârziat la întâlnire și a ajuns după zece minute roșie în obraji de la graba cu care venise... Prima floare pe care i-o dăruise... Lucrurile mici, când nici măcar nu se atingeau, îl făceau să fie cel mai fericit om din lume. Aproape ar fi putut merge înainte numai cu asta, să o vadă mereu, să o audă râzând, să o privească mușcându-și buza de jos când intra în încurcătură.  Primul lor sărut fusese ca desprind din filmele romantice, unde doar atât ajunge pentru a păstra pentru totdeauna o persoană în inimă. Probabil așa ar fi fost, dacă nu ar fi urmat apoi nenumărate alte săruturi, atingeri, îmbrățișări.

Era prea mult, trecutul era mai mult decât putea să suporte acum. Întins pe pat, privind pe geamul pe care nici nu îl vedea, Marius știa că fără Laura era în zadar. Nu îi ajungeau sărutările avute pentru a merge înainte, o mințise!

Neinspirație - I (prima parte)

Noi suntem noi!

Suntem la un zâmbet distanță unul de altul, pe obrazuri diverse ale aceleiași figuri. Rostim aceleași cuvinte, simțim aceeași respirație, dar nu ne întâlnim niciodată. Ne unim în mișcări, ne îndepărtăm în același timp, uneori avem un ritm divers în a ne exprima, dar suntem parte a aceleiași guri, elemente de pe același chip, frustrări ale acelorași buze. Și totuși, suntem atât de diverși!

Uneori ne furișăm și ne privim pe ascuns, peste dinții albi, tăioși. Ne analizăm, ne controlăm, ne temem unul de altul, dar ne dorim mereu mai mult, în afara logicii și a fricii. Suntem fără rațiune, ființe făcute din sentiment pur, din electricitate care ne curge prin ființă, făcând abstracție de vene, sânge, circulație. Suntem corpuri din lumină, ne aflăm în punctul unde toate culorile converg, amestecându-se pe planșeta de pictură a unui zeu păgân.

Suntem voci, glasuri, dincolo de ecouri, fără còpii, fără corzi vocale. Suntem mase de gânduri, care circulă de la unul la altul, ca mingi de tenis pe un câmp de antrenament. Nu suntem romantici, suntem pasionali, nu suntem curajoși, suntem neînfricați, nu suntem indiferenți, suntem îndrăgostiți, mișcăm Universul în jurul nostru și ne amestecăm cu el, la limita existenței, la limita culorilor și a formelor, acolo unde ne începe cu adevărat spiritul și de unde se întinde eternul. Noi suntem noi, împreună fără să fim niciodată alături, amestecați unul cu celălalt până la a ne confunda și a ne vărsa esența peste hăurile care ne despart, riscând chiar să ne înțelegem, să ne apropiem mai mult decât ne permit corpurile. Noi suntem noi, creația albă a sferei ancestrale, atemporali, repetitivi, enumerativi, dar, mai presus de toate, noi suntem noi înșine, fără nevoia de a primi aprobare, permisiune sau înțelegere. Suntem voci, nu ecouri!

Cronic singuri

Într-un fel neînțeles de noi înșine, suntem cronic singuri. Ne mototolim visele cu dezinvoltură și le aruncăm la coș, căutând „certitudini”. Vrem siguranță, dar ne plictisim când o avem, vrem confort, dar nu ne dăm seama când începe să ne lipsească pasiunea, vrem ziua de mâine, când nu avem idee ce să facem cu ziua de azi. Vrem bani, și când îi avem vedem că ne lipsește timpul pentru a-i cheltui. Vrem prieteni, dar apoi nu avem chef să menținem prieteniile. În realitate ne izolăm într-o criptată sigurătate, în numele unei zile de mâine și al unul viitor la fel de steril ca visele noastre.

Devenim cinici. Răutăcioși. Ezităm să acordăm încrederea noastră cuiva, ne confesăm pe bloguri pentru a avea siguranța că cineva ne știe păsurile, dar ne ferim de prieteni care ne-ar oferi un umăr pe care să plângem, dacă am fi capabili să ne sprijinim frunțile. Devine totul public, apersonal, sec, tremurător, rece, distant, o eră a raporturilor personale depersonalizate. E atât de ușor să scrii pe Facebook, să auzi voci calde și lacrimi doar la telefon, să vezi chipuri doar în videoconferințe, dar e atât de greu apoi să întâlnești aceleași persoane în carne și oase! Nu știi efectiv ce să faci cu ele! Să le îmbrățișezi? Dar nici nu reușești să le privești în ochi când le vorbești. Nu le cunoști. Cunoști imaginea lor virtuală și ei pe a ta, dar ai uitat până și tu de tine însuți și de cine ești dincolo de ecranul de sticlă. Dincolo de difuzoare. Dincolo de microfoane.

Dacă ar fi să ne dezbrăcăm de toată tehnologia așa cum uneori ne dezbrăcăm de haine, atunci am avea încredere să ne privim în oglindă cu frunțile sus?

Ipocrizia accidentelor

Astăzi, venind la muncă, am prins o coadă infernală fiindcă fusese un accident. 40 de minute de așteptare, fiindcă în urma mea se blocase strada și nu puteam să mă întorc, să o iau pe altă parte sau pur și simplu să mă duc acasă, să mai dorm un pic, mințindu-mă că și așa aș fi stat la coadă în tot acel timp. O mașină somnoroasă a uitat să ia curba, a mers drept și a târâit după ea și mașina care venea din sens opus. Nu cred că este exact dinamica din raportul poliției, dar este un rezumat cât se poate de complet. Apoi, dăduseră voie autobuzului să treacă, imediat după coadă autobuzul a oprit în stație și prima mașină care venea din sens opus a călcat un copil care zburda din autobuz. Nimic grav, doar sperietura, mergea încet biata mașină. Salvarea nu reușea să mai treacă să ajungă la copil, noi (cei care așteptau blocați) ocupaserăm ambele sensuri de trafic, nu mai încăpea nici un ac între noi. Oricum, un vacarm, cu adevărat o dimineață plină de adrenalină.

La un moment dat, se formaseră grupulețe de persoane coborâte din mașini pentru a dezbate problema. Bărbații puneau întrebări celor de la protecția civilă (aici sunt cei care au grijă să mențină calmul în caz de accidente, împrăștie sarea pe străzi când ninge, patrulează la concerte, în fine, au grijă să... protejeze civilii :D) despre cât de grav a fost cu mașinile, ce mașini erau, ce viteză aveau, dacă air bagul s-a activat, etc, femeile, toate, coborâte din mașini, au pus aceeași întrebare: „Este cineva rănit?” La auzul răspunsului: „Nu, doar o sperietură zdravănă!”, toate, dar toate, răsuflau dezamăgite și spuneau: „Aa... Mai bine așa...”, dar cu atâta dezamăgire... Adică... ele despre ce ar mai fi trebuit să vorbească acum???? Despre pierderi materiale?? Dinamici??? Le luaseră toată plăcerea de a bârfi despre mâini rupte, picioare fracturate, elicoptere care transportă oamenii la spital (spitalele aici au un elicopter în dotare pentru cazuri grave), răni, despăgubiri... În seunda numărul doi, doar bărbații rămăseseră afară din mașini. Toate femeile erau bosumflate înăuntru, așteptând nervoase...

Tăcerea lebedei și lucrurile fără importanță

O săptămână de absență... Serviciul, care ne duce departe de obișnuințele noastre cotidiane, m-a obligat să lipsesc pentru acest arc de timp. Dimineață am reintrat în „vechiul” meu context și, de cum am trecut pragul biroului, m-a asaltat o senzație de nostalgie.

„Vechiul” meu scaun stătea exact cum l-am lăsat, cu o ușoară urmă de praf și o familiaritate dureroasă. Fereastra curată dă încă spre curtea interioară și o ceață deasă acoperă mare parte din peisaj. Știu că mai târziu se va ridica și va descoperi strada șerpuită păzită de copaci înalți, șuvițați de culorile toamnei. Privesc mereu pe geam și aștept să văd copacii, mi-au lipsit. Mi-a lipsit și zgomotul huruit al camioanelor în plecare, clanxoanele mașinilor care nu vor să dea prioritate celor ce ies din benzinărie, râsetele sincere ale celor ce ies de la bar după o ceașcă de cappuccino, parcă reușesc să deslușesc chiar și zgomotele periilor spălătoriei self service. Sunt mici detalii, care dau viață, insuflă obișnuință, îmi oferă confort. Da, cred că mă pot declara „vinovată” de a fi reintrat în confort zone-ul meu cu o ușurare și o plăcere incredibilă, dar... Îmi simt inima bătând liniștit, un zâmbet senin imprimat pe chip și o apropiere cu ceea ce mă înconjoară.

Mă simt complice cu ceața, care știe la ce oră ajung și eu știu la ce oră va dispărea, mă simt prietenă cu clienții barului, pe care nu îi întâlnesc niciodată, dar pe care îi simt alături cu zâmbetele și flecăreala lor gratuită, mă simt apropiată de scaunul care m-a așteptat și de masa care a rămas goală. Sunt lucruri fără importanță, știu, dar care, într-o dimineață umedă și gri, au dat un sens prezenței mele acum și aici. Da, nu spun nimic despre cine sunt eu, dar când voi reuși să văd copacii de pe marginea drumului, în culorile lor pastel voi regăsi un strop din mine, din mintea care vagabondează împreună cu frunzele căzătoare, din sufletul care cântă când privește pădurea, din ochii care se mulțumesc să aspire sinfonia de nuanțe.

Și eu poate fac parte un pic din toate lucrurile care îmi plac, așa cum ele se adaugă mie însămi. Poate sunt împărțită în o infinitate de locuri și o infinitate de persoane, iar eu sunt alcătuită din infinități de entități. Mi se pare greșit ca cineva să îmi ceară să nu îmi formez rutine de tot felul, fiindcă dacă ar trebui să fug mereu de a crea obișnuințe, ar fi ca și când aș fugi mereu de mine însămi, de a mă descoperi și de a mă defini. Cineva care fuge nu are timp de a gusta, nu are vreme de a se înțelege, nu are răgaz de a se cunoaște. Nu poate evolua. Fuge și, fără să vrea, se ascunde. Înainte de a trece la noi etape, trebuie să ne maturizăm, să ne pregătim, să devenim noi înșine noi faze. Dar arderea pașilor e ca un castel de nisip. Aparent ne înălțăm, când de fapt la primul vând puternic ne vom prăbuși. Îmi place să consum toate locurile, persoanele, întâmplările și să le asimilez prin mine însămi. Astfel ajung la un pas mai aproape de mine, cea închisă într-un trup.

Filosofia așteptării

Așteptarea e tristă, ca un suflet de fier mâncat de rugină. E acidă și nerăbdătoare, așteptarea e tot ceea ce nu ar trebui să fie. Așteptarea nu se înrudește cu răbdarea.

Așteptarea e corozivă. Reacționează cu speranțele unei inimi, cu imaginile și imaginația din mințile noastre și le înghite încet, încet, în ritmul deranjant al acelor de ceas și cu viteza secundelor care trec. Așteptarea e cu atât mai lungă, cu cât nutrim mai multe gânduri față de ceea ce vrem. Așteptarea suge fricile, visele, crezurile și se hrănește cu ele, astfel încât de multe ori nici nu ne dăm seama că așteptăm. Credem că visăm, credem că sperăm doar, când de fapt totul s-a transformat deja în așteptare, care ne macină mințile și ființele.

Așteptarea e crudă. Odată ce a îmbrăcat spiritele în mantaua panicii, timp și rațiune își pierd coordonatele și se învălmășesc până la exasperare. O persoană care așteaptă e numai pe jumătate persoană, în rest este pură și chinuitoarea așteptare. Îi macină gândurile, chiar și surâsurile sunt incomplete, fiindcă înconștient flacăra mistuitoare dinăuntru își consumă hrana. Nimic nu mai are importanță, doar durerea din suflet.

Fiindcă așteptarea e durere. Fiindcă este o promisiune care își așteaptă împlinirea, fără nici o garanție.Uneori nici nu îți dai seama că, atunci când aștepți, trebuie să iei în calcul și posibilitatea ca nimic să nu se întâmple. Uneori lumea se dărâmă într-o secundă când se întâmplă ca totul să fie în zadar, iar sufletul tău nu se pregătise pentru asta. Totul este înșelător, nimic nu este așa cum pare, totul se ascunde în mister și durere. Uneori una dulce, dar tot durere se numește nerăbdarea care îți încleștează ființa.

Așteptarea este ca frica, panica, stressul, agitația, durerea, dezamăgirea, indecizia, sacrificiul, fiindcă le înglobează pe toate, condiționându-ne, impunându-ne limite, obligându-ne prin propria noastră natură să le respectăm. Așteptarea ar impune o încredere în univers și în posibilități mai mare decât suntem noi capabili să oferim pentru a funcționa. Tocmai de aceea un om care așteaptă fără o încredere nemărginită, fără o voință de neclintit, fără o putere interioară de a respinge eșecul, ei bine, acela este un om defect.

Neinspirație - I (prima parte)

Era o zi de iarnă târzie. Primăvara încă se lăsa așteptată, la fel ca sufletul lui greu, care nu voia să interacționeze cu creierul. Ea plecase. La fel de ușor ca ceața dimineții, dispăruse fără urmă, fără să dea de ales, fără un cuvânt. Rămăseseră doar multe promisiuni neîmplinite, ca o adiere de trecut amară, împinsă și ea mereu mai în adâncuri. Marius funcționa la fel ca un robot: mânca, bea, fuma țigara obligatorie fără să își dea seama că avea nevoie de ea, dormea fără vise și reușea chiar să închege dialoguri simple cu cei din jur: „Băi, frate, hai la o bere!”, „Noooo, în seara asta am treabă” și tot așa, se închisese în sine și în casă, într-o stare cataleptică voluntară.

Nimic nu mai era la fel, timpul aluneca mai lent, mărind rana din pieptul lui, zilele deveniseră la fel ca nopțile și el ajunsese să se urască pe sine însuși. La naiba, trebuia să redevină om! Dacă nu unul complet, măcar să redevină o bucățică din ceea ce fusese odată. Îi promisese asta, i-o datora! Nu era singurul care pierduse în jocul dragostei, avea prieteni care după o despărțire dureroasă se îmbătau mangă, ieșeau de câteva ori la agățat și continuau să trăiască, referindu-se mereu la „curva aia”, „vaca aia care nu știe ce a pierdut”, și tot așa, inventau o mulțime de expresii colorate și vulgare. Dar rămâneau oameni, nu ca el, un aparat fără voință proprie și fără puterea de a reprinde obișnuințele normale. Da, asta ar fi trebuit să facă, să iasă, să își descarce furia pe care nu reușea să o exprime. Și era doar vina lui… Ce ar fi trebuit să simtă? Durere? Bucurie? Nepăsare? Înțelegere în fața sorții? Ce anume? El nu simțea nimic. Și se gândea numai la ea.

O cunoscuse cu un an înainte și se îndrăgostise. Crezuse mereu că nu era la vârsta relațiilor serioase, dar odată cu ea venise și fidelitatea, maturizarea, respectul pentru femei în general și alte mici transformări care au loc atunci când se face trecerea de la jocurile tinereții la viața de cuplu. Nu era frumoasă. Revăzându-i chipul cu ochii întredeschiși, Marius îi surâdea ca întotdeauna: Ioana avea părul șaten, normal, buzele normale, nasul normal, dar avea o căldură în ochi și un zâmbet care o făceau să se transforme într-o femeie splendidă și pentru el o făcea să devină centrul lumii. Se vedea în ea o vâlvătaie a forței care o transforma dintr-un simplu trup într-o persoană. În Ioana. În Ioana lui, care acum nu mai era. Urmele ei se pierduseră în palma unui sărut grăbit și ale ultimului zâmbet încrezător. Apoi flacăra aia interioară se stinsese. 

Limba română pentru străini

Dacă vrei să înveți engleza, atunci o multitudine de manuale, metode, sfaturi și ajutoare vor apărea imediat. Filmele subtitrate vor da o mână de ajutor pentru punerea la punct a accentului și a expresiilor efective din limba vorbită, astfel încât cercul va deveni complet. Dacă vrei să înveți italiana, cum a fost în cazul meu, am găsit o carte care urma gramatica, dând mereu sfaturi de cum trebuie aplicate (sau încălcate anumite reguli) în limba vorbită. Apoi citirea multor cărți m-a ajutat să îmi pun la punct vocabularul și expresiile. În mai puține cuvinte, o miriadă de informații s-au descoperit imediat pentru a-mi veni în ajutor.

Găsesc pe internet până și lecții de arabă, chineză, rusă. Ca să nu mai vorbim de variantele cu audio atașat pentru a te iniția în germană, franceză, spaniolă, portugheză. Ungarii au și ei destule cursuri în limba engleză și tot așa, lista poate continua. Dar cum o prietenă m-a rugat să o învăț româna, am cedat tentației și am pornit cu un avât eroic și naiv în căutare de materiale. Dar am rămas mai mult decât de dezamăgită...

Materialele care apar sunt puține, au un nivel slab și sunt de departe incomplete. Mă gândesc la manualele mele de engleză, de italiană și de germană, felul cum se explica, cum se punea problema, exercițiile care se propuneau și îmi dau seama că nici măcar o introducere cum trebuie nu este făcută. Există site-uri interactive destule, care îți prezintă anumite situații, dar impresia generală e mai mult aceea a unui ghid de conversație. Știți... cărțuliile alea mici, multe dintre ele verzi (ale mele cel puțin sunt multe verzi), unde ai tot felul de fraze standard și traducerile lângă (cine îți traduce și răspunsurile pe care le primești, nu se știe). Eu mă distrez copios cu ele, când ne decidem să mergem undeva, dau o raită prin librărie în căutarea unui astfel de ghid de conversație, pentru a vedea cât de mult mă vor ajuta (sunt foarte norocoasă, fiindcă aproape oriunde ai merge în Europa, engleza este înțeleasă și răspunsurile trasate în linii mari în aceeași limbă, prin urmare ghidul de conversație este anyway egal cu zero. Dar eu le cumpăr oricum). Da, îmi amintesc de o întâmplare hazlie din Franța, care implica un ghid de conversație, dar trebuie să mai las subiecte de povestit și pentru alte posturi :D

Există și cărțile pe care le plătești și care se distribuie numai prin comandă, nu știu ce calitate au acelea, fiindcă încă nu am comandat nici unul. Dar vi se pare normal ca englezii, francezii, toate neamurile lor cele treze, să creeze fișiere pentru studiul limbii respective gratuit pe internet, în timp ce românii au numai niște site uri create de diletanți (bine intenționați, pentru numele lui Dumnezeu, dar care nu tratează problemele efective de gramatică) și care nu prezintă diferențele dintre limba vorbită și cea scrisă??Păi mă gândesc numai la dulcele grai moldovenesc (sunt din Piatra Neamț, Neamț, Moldova, România), cu toate prescurtările, toate „i” urile care devin „î”uri, toate „ă”urile care devin „î”uri, toate micile detalii care fac din limba română din Moldova să fie moldovenește, aia din Ardeal să fie ardelenește, aia din Oltenia să fie oltenește și tot așa. Cum face un străin să sesizeze toate aceste schimbări după ureche, când nimeni nu îi face și un rezumat al oralității limbii noastre?

Îmi amintesc de când participam la olimpiadele de română și mă decisesem să mă perfecționez cu gramatica Mioarei Avram în mână. Chestiuni, chestiuțe, etimologii, terminații, conjugări, sintaxe și morfologii, prepoziții specifice, dative și genitive enervante și complexe chiar și pentru un român... Prin urmare, pe când o gramatică adaptată și străinilor? Eu o aștept cu foarte mult interes și răbdare. Cred că da, voi avea nevoie de multă, foarte multă răbdare. Dar până la urmă, acum română e o limbă europeană, nu o limbă moartă ale cărei mistere trebuie descifrate. Prin urmare, au și alții dreptul de a învăța româna sau mai bine se apucă de descifrat hieroglife?

Mașina de spălat față în față cu mândria

Care este oare limita orgoliului uman?? Mă întreb adesea, suntem niște animale mândre, care își apără această „calitate” mai ales în propriii ochi. Uneori e cu adevărat o calitate, alteori ajunge să fie un defect, până și hoții au un cod al lor, creat pentru a le gâdila stima de sine. 

Un prieten a decis să își schimbe mașina de spălat rufe. Era mai veche, avea un consum mai măricel, dar mai ales, devenise prea mică pentru familie. De acum nu mai este numai el și soția, are și doi băieți, frumoși și plini de voioșie, care ar fi cu ușurință luați drept niște drăcușori care nu se odihnesc niciodată. Chiar și când dorm reușesc să își facă planul pentru vreo prostie pe care o pun în practică de cum se trezesc. Prin urmare latura practică a lui, să îi spunem Marian, a dus la concluzia că mai bine o mașină de spălat rufe mai mare, decât una mică pe care ești nevoit să o ții mereu în priză. Și Marian, care lucrează într-o zonă comercială, a decis să dea cadou obiectul schimbat. Era încă bun, în stare de perfectă funcționare.

Următoarea zi după achiziționarea mașinii, cea veche a fost pusă în fața firmei lui cu un bilet pe care scria: „În stare perfectă, CADOU”. A stat mașina aia acolo vreo două săptămâni. Marian nu înțelegea de ce nimeni nu se obosea să o ia, el dăruia ceva pentru care plătea acum rate pe următorii doi ani. Adică... să ți se dea ceva în stare de funcționare, gratuit, fără să fii pus în ipostaza jenantă de a vorbi cu proprietarul... De ce nu o lua nimeni? Și într-o dimineață, nervos, a decis să schimbe cartonașul cu unul pe care scria: „De vânzare!”, iar dedesubt numărul de telefon. Până la urmă era bună, nu? Măcar așa plătea câteva rate la aia nouă. Până seara, când a ieșit de la serviciu, mașina de spălat fusese... furată. Se poate spune așa, din moment ce proprietarul nu mai avea intenția să o dea gratis.

Dacă ar mai fi avut cartonașul cu „Cadou” de gât, ar fi rămas acolo până ar fi trecut în neființă din cauza ruginei, dar acum, că avea un preț... Ei bine, cineva și-a dorit-o atât de mult încât a șterpelit-o! Cred că morala fabulei e mai mult decât evidentă!

Îmi place toamna

Îmi place toamne. Printre frunze îngălbenite de stejar și nori de gri lichid, se strecoară încă glasul unei păsări, fluturi târzii colorați, care se agață de ultimele flori, mai sunt încă câteva raze de soare. Dimineața, până la unsprezece, ceața acoperă perisajul urbanizat și șoselele devin mici globuri de vapori, unde nu vezi nimic mai încolo de vreo 10 metri. Apoi iese soarele, rece și umed, dar puternic, biruitor peste păcura târzie. Și după amiaza, deodată, se înnorează totul, iar ploaia stă grea și atârnă pe marginea cerului. Nu plouă încă, doar amenință. Umbrela este inutilă, dar în fiecare zi atârnă de brațul unora sau se ascunde în gențile încăpătoare. Poate astăzi va ploua... Nu se știe, înaltul încă nu își cerne apa.

Pădurea rămâne mereu verde. Nu e atât de frig încât să îngălbenească totul și nici suficient de rece pentru a goli arborii de frunze. Dar verdele începe să se coloreze: câteva pete galbene ici și colo, o tentă portocalie lângă, o părere de maro roșiatic la marginea pădurii. Iar la o rafală de vânt mai puternic și aici aleargă nestingherite foliile uscate. Uneori, când deja se apropie Crăciunul, mă gândesc: „E deja iarnă și toamna încă nu s-a terminat!”, când în realitate nici nu va înainta mai mult de atât. Iarna și toamna se confundă pe acest teritoriu.

Toamna... norii grei și picăturile monotone pe acoperiș, când stai în pat până mai târziu, învins de atmosfera plumburie... Ferestrele deschise pe jumătate pentru a nu lăsa să intre prea mult aer rece... Vântul umed care alungă aerul dintr-o parte în alta pe fețele roșii...  Luna înghețată într-un cer fără stele... Bălțile unde o frunză uscată se odihnește învinsă... Ștergătoarele de la mașină, care pedalează la maximum, fără să reușească să alunge toată apa de pe parbriz... Farurile vehicolelor, mereu aprinse și de un galben jilav... Hainele groase în care te înghesuiești, înfășurând eșarfa în jurul gâtului... Durerea de cap... Anemia... Dușul tot mai cald... Pijamalele tot mai groase.... Cănile de ceai tot mai dese... Toate lucruri aparent neplăcute, dar care te fac să zâmbești și să spui: „A venit toamna!”, o simplă acceptare, ca și când acestui anotimp i s-ar putea ierta orice, fiindcă cu  melancolia lui, cu romanticismul înghețat pe buzele vântului, cu părul lui zburlit de frunze căzute, te fac să fii și tu la fel ca el: romantic, parcă atemporal și călător prin anii care fug necontenit.

Îmi place toamna...

Păcăleala săptămânii de muncă

Luni dimineața... Doamne, cât sunt de obosită! De aș mai fi avut o zi de odihnă, ar fi fost mai bine! Dimineață m-am trezit atât de greu, nu reușeam pur și simplu să deschid ochii. de ce este luuuniiii??

Marți dimineața... Mâine este miercuri, deci mijlocul săptămânii, deci am ajuns la jumătatea săptămânii, deci e aproape ajunsă duminica, deci e aproape terminată tortura... Deci marți sunt somnoroasă, nervoasă, dar plină de speranțe.

Miercuri dimineața... Jumătatea săptămânii, deci e aproape gata, sunt tot obosită, mă trezesc tot greu, dar... speranța e mai multă decât ieri.

Joi dimineața. E aproape gataaa!!! Trebuie să fiu ocupată, să mă agit un pic, așa timpul trece mai repede și reușesc să ajung mai repede la ziua de vineri, când este la un pas de a fi gata săptămâna mea de muncă. Hai, Anca, hai, vei reuși să ajungi la vineri.

Vineri dimineața... Yupiiiii, vineri, vineri, mâine e sâmbătă. Cu cât trece mai repede, ajung mai repede la sâmbătă, ajung mai repede la duminică, pot să dorm deci mai mult. Daaaaa!!, daaaa, cu cât sunt mai activă, cu atât timpul va fugi, așa că să îmi suflec mâinile și să mă pun pe treabă!!! Hai!!!

Sâmbătă dimineața... Mă trezesc fără probleme, foarte fericită. Mâine e duminică. La muncă sunt solară, fericită, veselă, comunicativă, reușesc cu adevărat să dau ce e mai bun din mine. Duminica... ce zi minunată va urma.... Doamne, sâmbăta este cea mai frumoasă zi din cele când se muncește, urmează o zi de odihnă!!! Daaa!!!

Duminică dimineața... Deși nu am pus ceasul să sune, m-am trezit cu jumătate de oră mai devreme decât de obicei, din obișnuință. Și sunt nervoasă, mâine este luni....

Fiii luminii

Suntem noi, cei care plângem, care râdem, care cădem împreună cu ploaia și ne ridicăm odată cu vaporii. Noi ne oprim cu semafoare roșii, dar accelerăm la cele galbene și mai niciodată nu ne asigurăm dacă este verde. Noi așteptăm semafoare verzi, nu încercăm să le schimbăm culoarea!

Noi ne construim pavimente din vise, frunze moarte din iluzii și piste de decolare din inimile libere de coșmare. Avem aripi, când picioarele ne dor, dar folosim numai picioarele, avem tentacule când mâinile amorțesc, dar folosim numai mâinile, avem suflet când creierul se supraîncălzește, dar folosim numai creierul. Noi alegem să fim unilateral când infinitul ne stă alături.

Noi suntem născuți din femei, cu un tată și o linie de sânge de fugărit. Suntem un fluviu de sânge, transmis di generație în generație de imaginația celor dinaintea noastră. Avem comori ale noastre, proprii, independente de familii, dar decidem să secăm izvoarele familiei, avem buzunare de umplut singuri, dar le umplem de la alții, avem atâta iubire de oferit, dar ne mulțumim să primim. Noi alegem să fim comozi și să ne pierdem pe noi înșine, în fiecare zi mai mult.

Noi suntem cei ce o dată am fost unul singur, dar am ales acum să fim doi. Suntem doi, separați de ceea ce credeam că ne unește, ca un jug greu peste grumazul nostru. Suntem la fel și ne respingem, ca aceiași poli ai magneților, dar suntem atât de străini unul de altul! Suntem siamezi, corpurile noastre nu se vor rupe, pentru a ceda repulsiei dintre noi, ne vor forța să rămânem împreună și tocmai de aceea ne vom iubi, mereu mai mult și mai mult și de aceea ne vom distanța mereu și mereu... Noi suntem unul singur și am ales să fim doi pentru a ne întoarce la final să fim unul singur.

Noi suntem Universul, cuvintele noastre ca adieri de vânt se aud peste timpane și timp și își poartă ecoul prin vremuri. Lacrimile noastre sunt uragane, săruturile noastre furtuni, corpurile noastre pământul insuflat cu viață. Noi suntem cei ce renasc din ei înșiși, din nou și din nou și din nou, ca pasărea Pheonix din vidul existențial. Avem piepturi pline de inimi, burți pline de stomacuri, căpățâni pline de creiere, dar un singur suflet de purtat printre veacuri și trupuri. Noi suntem fiii luminii.

Misterul facebook ului

Sunt câteva date de fapt extraordinar de interesante, pe care eu ... NU LE ÎNȚELEG. Sunt incredibile, repetibile, imposibile, ilogice, dar.... reale! Poate îmi explică și mie cineva ceva fiindcă singură încă nu reușesc să ajung la o concluzie adecvată și măgulitoare. Îmi vin numai explicații de genul: „Ăsta are timp de pierdut!”, sau „Cu siguranță este o persoană foarte singură!” sau „Ce disperați!”. Sunt eu rea??

Dilemele mele se leagă de lumea Facebook. Acestea sunt chestiunile pe care nu le pricep:

SĂ CREEZI UN GRUP ȘI APOI SĂ NU POSTEZI NIMIC - care e sensul? Fac parte din niște grupuri care nu au nici un fel de activitate, nici un fel de dinamică, nici un fel de nimic. Aproape că nu mai sunt legături între persoanele care compun grupurile respective. Adică... teoria mea este că o persoană, la plictiseală, a decis să facă ceva, nu doar să stea, ci să stea pe FB. Și cum viața personală a acelei persoane trebuie să fie a naibii de anostă, grupul arată în același fel: a reușit să adune destui membri, fiindcă mediul on line îi sugestionează pe ceilalți să îi invite pe toți, dar s-a oprit acolo. Dacă vă uitați pe conturile persoanelor care creează astfel de grupuri, au același aspect: au amici, fiindcă nimeni nu refuză invitația, dar... atât!!

SĂ POSTEZI STATUSURI DE DRAGOSTE CÂND TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ EȘTI SINGLE - nu vreau să râd de aceste persoane, unele nu au găsit persoana potrivită și suferă, alții sunt singuri pentru o alegere proprie. A doua categorie nu va posta niciodată statusuri siropoase. Dar prima, Dumnezeu să mă ferească! Se cred romantici, melancolici, nostalgici, adevărați cavaleri ai dragostei adevărate dar... mie îmi par dereglați!!! Scuzați-mă, toți cei care se simt, dar... nu ai pe nimeni, de destul timp încât toți știu asta și pui tot timpul fraze de genul: „Dragostea adevărată trebuie căutată!”, „Unde ești? Te caut...” (cu siguranță nu este pe facebook), etc, amd. Urâți-mă, dacă vreți, dar nu mai puneți statusuri de genul!!! Par disperate!

SĂ AI UN PROFIL FĂRĂ NICI MĂCAR O POZĂ DE A TA - ești chiar atât de complexat?? Înțeleg că unii sunt pasionați de tot felul de lucruri, actori, motociclete, mașini, femei, etc, dar chiar să ai numai poze despre asta? Stima de sine trebuie să fie cu adevărat inexistentă.

SĂ POSTEZI NUMAI POZE CARE TE FAC SĂ PLÂNGI - am șters o persoană de la prieteni nu fiindcă nu mă înțeleg cu ea, dar postează numai imagini cu câini siluiți, bătuți, fără blană, cu picioarele rupte, cu boticurile julite... Nu am stomacul să mă uit la pozele ei de câte ori deschid pagina mea și apar ultimele noutăți, iar acolo văd nenorocirile alea. Înțeleg ideea de a sensibiliza, de a atrage opinia publică de partea ta, dar nu atât de agresiv! Eu am rămas șocată de câteva poze și a trebuit să o blochez. Ori asta, ori renunțam la FB.

SĂ AI SUTE DE POZE PE CARE ȚI LE FACI SINGUR CU TELEFONUL - diametrali opuși de cei care nu au nici o poză cu ei inșiși - chiar vreți să îl întruchipați perfect pe Narcis, cel îndrăgostit de propriul chip?? Adică... o poză în care ai ieșit bine, pe care ai făcut-o singur, două, trei, dar SUTE DE POZE în care apare numai fața ta în diverse unghiuri și când te plictisești pui aparatul pe o masă și apar și câteva poze cu tine în întregime, făcute tot de unul singur... Nu, nici așa!

SĂ SUGEREZI LISTE DE PRIETENI - păi dacă nu sunt prietenii persoanei respective, de ce să îi sugerez prieteni?? Adică.. nu îi sunt prieteni... Adică... de ce?? Cred că fiecare își cunoaște prietenii și singur... Eu m-aș simți mai tristă dacă cineva mi-ar recomanda... prieteni! Of, de câte ori oi fi folosit cuvântul prieteni??

SĂ TE BAGI ÎN SEAMĂ SINGUR CÂND NIMENI NU SE DERANJEAZĂ SĂ O FACĂ - de exemplu (știu că respectivul se va recunoaște în exemplu, suntem prieteni buni, așa că mă va ierta) a apărut un status: „Dacă nu ai Harley (Harley Davidson, motocicletă), atunci taci, de ce vorbești?”. Nimeni nu vorbea, din potrivă, chiar eram toți dezinteresați de acea motocicletă stil renegate, pe care a plătit-o 21.000€, sau interesați la modul politicos, nimeni nu comenta și nimeni nu îl deranja, dar el era atât de bucuros că a luat o motocicletă pentru care va munci în următorii șapte ani pe brânci ca să îi plătească ratele, încât a simțit nevoia să se bage în seamă singur.  E ca și cum eu aș spune: „Dacă nu ai ochii verzi, atunci nu înseamnă că toți trebuie să îi aibe căprui!”. Nimeni nu m-a băgat în semă, nimeni nu s-a luat de ochii mei verzi, dar eu simt nevoia să subliniez că sunt VERZI. Cât de obosită aș părea dacă aș face așa ceva?

Aceasta este o parte din misterele facebook pe care încerc să le rezolv într-un mod civilizat dar... nu reușesc. Luminați-mă dacă greșesc!

Păcăleala zilei de sâmbătă

Vineri seara... Mă așez pe pat liniștită și deschid televizorul. Suspin mulțumită, mâine este sâmbătă. Am timp să fac ceva mai deosebit de mâncare, ca de exemplu salată beuf sau o ciorbiță bună de burtă sau ce știu eu, ceva pentru care nu îmi ajunge timpul în timpul săptămânii, când ajung acasă la opt seara.

Pot să mă ocup mai pe îndelete de multele mele plante de apartament, să îmi curăț cu grijă mușcatele și să aplic tratamentul de îngrășăminte cameliilor, care fără adaosuri de fier constante mi se usucă și se înroșesc. Abia aștept să stau un pic cu florile mele!!

Aș avea și timp să pictez, să trec în acuarele multele flori și păsări schițate în timpul săptămânii, agenda mea de întâlniri seamănă în paginile mai goale a un adevărat bloc de desen pentru schițe. Am cu siguranță de pus la punct în culori ibiscusul, begonia roz, porumbelul care a întârziat pe pervazul geamului într-o dimineață...  Probabil voi adăuga câteva nuanțe șterse de mov begoniei pentru a-i insufla vitalitatea pe care o are in realitate. Este o floare superbă, o plantă plină de viață!

Aș putea să alerg mai mult decât de obicei, să trec de la jumătatea de oră zilnică la, ce știu eu, o oră, sau  oricum, să alerg până obosesc cu adevărat, până îmi simt corpul relaxat și sufletul liber, până îmi imaginez că nu există granițe, nici limite, nici  probleme, doar plămânii mei într-o căutare de aer asiduă, eliberatoare, purificantă.

Pot să stau trează mai mult, să povestesc vrute și nevrute, să beau un pahar de vin în plus și să ignor durerea de cap pe care o voi avea dimineață, fiindcă voi putea să dorm mai mult. Să mă îngrămădesc sub așternuturi și să torc mulțumită de patul moale, de așternutul cald, de pijamalele moi și mângâietoare. Apoi să mă bucur cu adevărat pentru o jumătate de oră la micul dejun, asortat cu aroma incredibilă a cafelei sau a cănii de cappuccino. Da, vinerea seara e învăluită în mirajul incredibil al următoarei zile.

Sâmbătă dimineața ceasul sună la șase jumătate. Mă găndesc să îl închid și să mai întârzii o jumătate de oră sub pături, dar îmi este teamă să nu adorm din nou. Mă spăl, fac cafeaua, o beau pe fugă, mă machiez, mă îmbrac și... fug la muncă. Mă voi întoarce acasă o oră la prânz și apoi, din nou la opt seara. Suspin... Ce seară minunată am avut vineri!

A fi sau a nu fi diplomat, aceasta este chestiunea

A fi diplomat... Toți consideră că iau decizii bune și că sunt cât se poate de... diplomați în relațiile cu ceilalți. Dar... este cu adevărat așa?

A fi diplomat nu înseamnă să întrebi: „Nu te supăra, pot să te întreb de ce?”, în acest fel ești un băgăreț politicos. Diplomatul vrea să întrebe „De ce?”, dar înțelege că nu are dreptul, așa că așteaptă și te induce pe tine însuți să îi spui de ce, fără nici cea mai mică urmă de curiozitate aparentă. Diplomatul este un manipulator.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Dacă pot să îmi permit să îți spun părerea mea...”, ești doar un prezumțios care are intenția de a părea modest. Diplomatul va tăcea, îți va pune întrebări la momentul potrivit și va face în așa fel încât tu însuți să ajungi la concluziile lui. Îți vor părea ideile tale, vei spune că ai avut o inspirație incredibilă, în realitate diplomatul a știut  să îți insufle propriile idei în așa manieră încât să le accepți ca fiind ale tale. Diplomatul stăpânește tehnica persuasiunii.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Lasă prostiile și gândește-te bine! Noi aici vrem să te ajutăm, gândește-te la ce îți spunem și noi, nu fă numai cum te taie capul!”, fiindcă atunci chiar și cel mai bun prieten pare doar un pisălog care nu te înțelege. Diplomatul te va asculta și te va înțelege, apoi va începe să empatizeze cu tine, găsind punctele slabe în argumentarea ta. Apoi îți va expune ideea lui cu cuvintele tale, va fi ca și cum îți vorbește o altă parte din tine însuți. Va folosi un limbaj pe care să ți-l asociezi, va folosi argumente pe care să le poți asimila, va sensibiliza cu tine, te va convinge fără să ți se pară că o face, ceea ce va spune el ți se va părea firesc, normal să fie așa. Brusc, te vei simți penibil, exagerat, îi vei da dreptate, fiindcă diplomatul știe să empatizeze.

De multe ori, nici nu ne dăm seama cât de diplomată este o persoană cu adevărat. Ne pare că este doar cineva cu care ne place să stăm de vorbă, care ne înțelege, care ne ajută cu adevărat. Îl sunăm sau îl chemăm fiindcă ni se pare că avem atât de multe în comun, că prietenia dintre noi este sinceră și profundă. Dar se poate spune că persoana care manipulează, persuadează și convinge se dezvăluie cu adevărat pe ea însăși, într-atât încât să considere pe altineva prieten cu ea?

Maxima Ancăi de astăzi

Lucrul care mă seacă cel mai mult la mine însămi: atunci când țin predici coerente, corecte și pline de morale pe care eu însămi nu reușesc să le pun în pracică. Cu ce mă ajută să am dreptate în privința celorlalți dacă nu dețin nici cea mai mică urmă de control în privința mea? Anca, uneori ești de-a dreptul tontolomea!

Să îi spunem Natașa

V-o amintiți pe Cristina? Da, tot despre ea este vorba și aici, dar indirect. Vă voi povesti despre una dintre prietenele ei.

De curând am reușit să ne cumpărăm casă. Cereri de împrumuturi peste cereri de împrumuturi, întâlniri la diverse bănci, perioade de achitare, condiții, notari, etc, amd, la final am reușit să încheiem tranzacția. A durat cinci luni, fiindcă nici cine vindea nu avea toate actele și tot așa, a fost o adevărată odisee. La final, am început să facem și lucrări de renovare, pe perioada concediului, atunci când timpul e mai mult, cheful de muncă puțin dar opțiuni inexistente.

Eu eram cățărată pe o schelă, răzuind pereții pentru a ajunge la tencuială. Soțul meu era ocupat cu țevăraia în baie, iar socrul meu era și el pe acolo, ajutându-l pe Dragoș. Eram cu toții murdari, topiți de căldură (colac peste pupăză acelea au fost zilele cele mai calde din vară), ocupați și de un umor incredibil de... prost. Și vine, să îi spunem Natașa. Un ciocănit la ușa larg deschisă și intră ca și cum eram prieteni de o viață.
a) nu o mai văzusem în viața mea pe femeia asta
b) casa este a mea și nu o invitasem înăuntru
c) prima ei frază a fost:  Bună ziua! Cât ați plătit casa?

Imaginați-vă trei persoane care se opresc din ce făceau și se întorc în același timp spre făptura care deja înaintase bine în cameră. Micuță de statură, trecută de patruzeci de ani, Natașa vina din Rusia, și ea imigrată ca și noi. Vorbește o italiană un pic greu de înțeles și cu siguranță înțelege din italiană fix ce vrea ea. Soțul meu s-a uitat stupefiat la mine, eu cu gura deschisă la el și amândoi la Natașa. Nu zâmbea. Pusese întrebarea cu o asemenea curiozitate nedisimulată că te întrebai dacă auzise vreodată de bune maniere.

- Acestea sunt lucruri care nu se spun, răspunde zâmbind Dragoș. Nu că nu am spus cât am dat pe casă la nimeni, am spus la toți, dar nu în condițiile imposibile de mai sus.

S-a uitat lung la cei doi bărbați din cameră. Socrul meu rămăsese cu berea în drum spre gură, mâna îndoită într-un unghi nenatural și ușor aplecat din mijloc, ca și cum ar fi vrut să ajungă sticla. Abia după câteva secunde de holbare reciprocă femeia păru să înțeleagă cuvintele soțului meu și zâmbi forțat:
- AAaaaa, deci nu se spun, nu? și râse nenatural, jenată pentru prima oară în lungile secunde de stânjeneală când toți ceilalți eram jenați și buimăciți.

Am început un dialog ușor, pe care l-a inițiat socru-miu, pornind de la greșita bănuială că ar fi româncă, bazându-se pe accentul slav care se simte și la noi foarte puternic. Natașa s-a mutat de puțin timp unde locuim și noi, a luat o bucată de 9000 mp de teren cu o colibă de 30 mp, că ea vroia să facă agricultură. Dar nu a avut timp să facă lucrări la casă, nici bani, așa că stă într-o cocioabă fără încălzire cu speranța să cultive terenul (la iarnă oare ce-o face?)

- Dar aici nu crește nimic, spuse amărâtă. La noi în Rusia știi ce pământ bun e? Plouă de două ori pe an, atât, dar se face totul așa bine. Aici nu crește nimic, numai uscăciune!

Aș fi vrut să îi fac observația că în Italia agricultura se bazează pe irigații. Sunt cel puțin trei luni pe an, din iunie în septembrie, când nu cade un strop de apă, dar nici măcar o boare nu o simți, iar temperaturile sunt de peste 40 de grade. Trei luni, 90 - 100 de zile fără nici un nor. Prin urmare, chiar și cea mai bine intenționată plantă, în aceste condiții, dă ortul popii arsă de neiertătorul soare.

- Acuma vreau să vând aici, să îmi iau numai casă, că și așa nu fac nimic cu pământul!

Și într-adevăr, 9000 de mp de cultivat fără irigații sunt inutili ca șuvița de pe fruntea lui Băsescu fără părul din creștet. Într-un final, am rămas cu toții în tăcere. Ea nu dădea semne să plece. Eu am reînceput cu fervoare să jupuiesc pereții de var, lăsând închiderea comediei pe mâinile celorlalți doi. Dar și ei erau în încurcătură, așa că s-au reapucat de treabă, ca și cum roșcovana tunsă scurt nu ar fi fost acolo. Până la urmă, intrase de una singură, putea să iasă în același fel.

- Dar nu v-am văzut la biserică! reia la un moment dat discursul. De data aceasta nici unul din noi nu s-a oprit din muncă. Am răspuns vag:
- La Paște și la Crăciun ne va vedea cu siguranță. Din nou nu a înțeles răspunsul. A repetat propoziția de vreo două ori, stâlcind câteva cuvinte, ca și cum le analiza cu voce tare, apoi adăugă:
- Eu mă duc toate duminicile, că poate așa găsesc de muncă pe aici!
- Da, că la biserică se duc toți!, am adăugat fără să mă întorc, gândind că în comunitatea unde stăm noi, duminica sunt cinci persoane în biserică. La Paște și la Crăciun e plin, dar în restul anului... toți gândesc la fel ca noi.

Până la urmă, după ce se mai uită în jur cu curiozitate, spuse:
- De acuma trebuie să plec, să fac de mâncare, mai vorbim noi altădată.
Și plecă fără să aștepte răspuns sau o confirmare că vom mai vorbi vreodată. Noi ne-am oprim din activități când am fost siguri că era deja ieșită, ne-am uitat unul la altul și toți trei am strâns din umeri buimăciți. Natașa... Cu siguranță o voi ține minte pentru mult timp.

Apoi, pe autobuz, am identificat-o din nou ca fiind una din prietenele Cristinei, napoletanca. Vorbesc mereu de case, de cât a dat ăla pe casă, cât costă cealală casă și ce mai face fiecare locuitor al cartierului nostru. Iar rusoaica asta, care nu înțelege aproape nimic din ce aude in italiană, are talentul de a se exprima cu incredibilă claritatea când are un raport de dat.

La un ceas târziu de coșmar

Undeva, în mintea mea, sună un clopoțel de alarmă. Alerg, alerg și picioarele mă dor. Aș vrea să pot alerga mai repede, dar vântul îmi este potrivnic și oboseala mă ajunge mai iute decât pot eu scăpa de ea. Privesc mereu în urmă. Nu știu exact ce mă urmărește, dar sunt conștientă că, dacă s-ar putea, ar treui să mă evapor. Să fiu ca un strop de ploaie sub învăluirea razelor. Dar sunt carne. Carne care se sfâșâie atunci când talpa goală prinde o piatră dedesubt.

Mi-am pierdut pantoful în graba mea asurzitoare. „Acasă, vreau acasă, vreau acasă la mine!” plâng bâlbâită și gâfâind. Acolo vreau oare să ajung? Nu știu, nu sunt sigură, nu îmi dau seama unde sunt, dar trebuie să fug. Mă împiedic și palmele se sprijină dureroase pe coji de copac și ace de conifere. Pădurea care înainte era de foioase și mă lovea cu crengile dese și joase acum este una de plante înalte, pini enormi, umbroși, unși de propria sevă. Aș vrea să mă opresc. Să aștept ce va urma cu resemnare și apoi... nu știu, voi continua într-un fel sau altul. Dar inima nu vrea să își încetinească bătăile și, deși plămânii se luptă pentru a respira, gâtul mă doare și pieptul se sparge, picioarele continuă să vagabondeze, cu o voință proprie, cu o direcție numai de ele știută. Alerg.

În jurul meu aud voci, limbile se amestecă. Mi se pare că prind frânturi de frază în română, apoi cineva mă ceartă în italiană, recunosc și șoapte în engleză, apoi mi se pare mie sau am prins un accent german? Doamne, fă-mă să alerg mai repede, să ies din această pădure a șoaptelor. Dar cineva m-a prins. Abandonată, îmi simt umerii mișcați energic și numele strigat cu teamă. „Anca!! Anca!!!! Anca, ce se întâmplă??”

Am închis ochii demult, de când am simțit palmele invizibile pe umeri și acum vreau să îi redeschid, dar îmi este greu. Un plumb dureros îmi presează pleoapele și globii oculari sunt amorțiți. Reușesc totuși să încep să clipesc ușor, timid, greu, până când suport să îmi țin genele larg căscate. În fața mea e Dragoș, în cameră e întuneric, dar îi desifrez chipul de la lumina stâlpului de afară. Mă ține de după umeri și pare îngrijorat. Îmi ia câteva secunde pentru a înțelege, buimăcită, că fusese un coșmar. Mă strâng la pieptul lui și îl simt zâmbind obosit, dulce, ca unui copil murdar de acuarele. Mă întreabă ce am visat, îi spun că fugeam de niște voci, dar nu reușeam să ajung nicăieri.

-În ce limbă erau vocile alea?, mă întreabă amuzat. Nu îi înțeleg întrebarea imediat.
- Păi erau un amalgam de limbi...
- Și, deci, pănâ la urmă tu ai coșmaruri în italiană?, îmi spune pe un ton ștrengăresc, atât cât îi permitea ora târzie din noapte. Am înțeles că vorbisem în italiană în timpul coșmarului. Cu câteva zile înainte tocmai afirmasem mândră că, orice ar fi, oricâte ore pe zi va trebui să vorbesc în italiană, visele mele vor fi mereu în română...

Case de vânzare pentru toți!

Să spunem că se numește Cristina. Este născută în Italia, dar nu în regiunea unde ne găsim acum. Aici, în Viterbo, a fi originar din Napoli este mult sub nivelul unui străin oarecare. Fiecare cu „țiganii” lui, iar ea s-a întâlnit din început cu toate prejudecățile posibile și imposibile. Dar ea a luptat și a continuat an după an să le demonstreze tuturora că da, au dreptate, ea este o napoletancă în toate sensurile cuvântului.

A venit la Viterbo după soț, era tânără. Să fi trecut 25 de ani de atunci? Mai mult chiar, își deapănă amintirile prin fața ochilor încercuiți de riduri fine. Este încă o femeie pe care se pot citi semnele unei frumuseți apuse. Câteva kilograme în plus și cearcănii celor care nu reușesc să doarmă foarte mult sunt trăsăturile ei caracteristice, dar privind-o cu atenție nu poți să nu vezi părul creț natural care îi încadrează fața cu grație și spontaneitate. În fiecare dimineață ia autobuzul spre noul loc de muncă. Acum lucrează ca acompaniatoare pentru o femeie mai bătrână. Nu face curățenie Cristina, nu, doar ține de urât bătrânei, cum o numește, fără să țină cont că de acum și ea se apropie de 60 de ani.

Se trezește mereu cu jumătate de oră mai repede și coboară în stație pentru primul autobuz, așa are loc să stea jos. Se îndreaptă zveltă, salutând pe toată lumea și pe șofer, ia un loc cu două scaune libere, se așează și pe al doilea loc îl ține ocupat. Nu pentru cineva anume, Cristina cunoaște atât de multe persoane să ar fi imposibil să strice o prietenie cu cineva pentru altcineva. Așa că prima persoană care se urcă în autobuz și se așează lângă este la fel de bună ca oricare alta. Și își povestește viața, așa cum face de mai bine de 25 de ani, pe autobuzul Grotte S. Stefano - Viterbo.

Soțul a murit de tânăr. Uneori spune că s-a îmbolnăvit brusc și a murit la scurt timp. Alteori spune că a avut un accident de muncă și a murit. „Păi cum, nu ai spus că a murit de boală?” „Păi da, în urma accidentului a rămas bolnav și apoi a murit” și tot așa, reconstruirea faptelor devine un adevărat joc de cuvinte. Dar i-a lăsat vreo trei case, pe care și el le moștenise de pe la rude. Astfel, Cristina a petrecut ultimii ani fără să muncească. A vândut o casă, a încercat cu fiica să deschidă un magazin, nu a mers, a trăit câțiva ani așa, din vânzare, apoi a mai vândut o casă, a pierdut și banii ăia, apoi a vândut și ultima casă și așa a ajuns la o vârstă ciudată. A rămas fără case, fără bani, nu mai găsește de muncă și nu are dreptul la o pensie prea decentă, are câțiva ani ai tinereții munciți. Fiica lucrează, dar nu mai stă cu ea, așa că ea trebuie să se descurce cu chirie, întreținere și menținerea celor aproape 60 de ani ai ei. Asta este viața spune. Dar ea, brusc, a descoperit că mai are doua case și acuma umblă să le vândă și după aceea stă liniștită până la groapă, povestește vecinei de scaun. Da, da, ba chiar poate se mai aruncă o dată să deschidă un magazinaș, ceva mic, cât să trăiască ea.

Până una alta, stă în chirie, lefteră, vorbăreață, informată asupra vieții tuturor din autobuz și pregătită să ofere detalii asupra oricărei persoane. Are și un băiat, dar nu a găsit de muncă aici, așa că a plecat în nord, dar ea vrea să rămână unde este. Și așa casele astea de vânzare apar ca ciupercile după ploaie.

Coboară din autobuz cu părere de rău. Cele 40 de minute de drum sunt o adevărată odisee pentru Cristina. Dar asta numai până mai vinde o casă, că atunci își ia mașină.

Injecții auditive

În timp ce mă îndreptam în mașină spre minunatul și plictisitorul meu loc de muncă (pe timp de ploaie orice activitate mi se pare amorțită și lipsită de energie, iar astăzi plouă) ascultam ca de obicei muzică și mi-am dat seama că peste câteva săptămâni voi arunca cd ul care este în funcție acum și îl voi înlocui cu altul, mai actual, în timp ce piesele vechi vor fi încetul cu încetul date uitării. Peste câteva luni nu îmi voi aminti nimic din versurile lor, iar unele dintre acestea mi se par demne de a fi memorate. Mai mult sau mai puțin clișeuri, inedite sau destul de comune, sunt versuri care mă fac să mă simt mai bine sau îmi dau o doză de energie pozitivă sau ce știu eu, acum sunt eficiente pentru stările mele de spirit. Am decis din acest motiv să le redau în rândurile de mai jos. Nu voi spune nici autorul, nici cântărețul, nici limba de proveniență, fiindcă nu asta este important. Vreau să văd dacă, atunci când voi schimba cd ul și aceste cântece vor fi date uitării, cuvintele simple vor mai avea un efect asupra mea. E un experiment de psihologie. Așa că hai să încerc.

Viața și bicicleta au același principiu, trebuie să continui să te miști pentru a reuși să stai în echilibru.

Dacă pierzi luptând, mâine vei fi mai puternic decât alții.

Felicitări pentru că îți participat, dar lumea își amintește numai de primul clasificat. (asta este contrar moralei populare, că important este să participi. Fraza asta mă sugestionează să fie important pentru mine să câștig. Dar dacă pierd, atunci mă întorc la fraza populară :)) )

Mai în înălțime decât cerul este imposibil să cazi dacă ești întins într-o grădină de stele.

Cunosc bătăliile pe care le duci atunci când urmărești umbrele persoanei care ai vrea să fii.

Dacă Dumnezeu e răspunsul, atunci am greșit întrebările și iată ne apar iar și iar frustrările.

Râsete, acum lipsesc râsetele noastre, și ne rămâne doar o tăcută existență,  inima mea nu mai rezistă. (de câte ori ascult asta, zâmbesc, pentru a nu se lăsa tăcerea și peste existența mea. Pare prostesc, dar deocamdată funcționează)

Ceea ce îmi trebuia era singurul lucru pe care nu reușeam să îl găsesc.

Cât de frumos ar fi să ne putem spune că noi ne iubim mult, dar atât de mult încât am putea muri, și că orice s-ar întâmpla, la final noi ne vedem acasă.

Ridică paharul dacă ești un ciudat în toate sensurile bune!

Tu crezi că sunt pur și simplu prea serioasă, eu cred că tu ești plin de rahat.

Unde găsești puterea să iubești? Privesc paradisul din-afară fără să pot intra.

Continui să țipi că ai tăi niciodată nu m-au plăcut uitând că tot ce a fost ne-a plăcut nouă.

Nu te simți bine cu ceea ce sunt. Nu suntem un cuplu perfect fiindcă nimeni nu este perfect de unul singur.

Ca un pictor, voi încerca să ajung direct la inimă, cu forța pe care o are culoarea.

Aerul poți doar să îl respiri.

Până ieri erai la fel ca noi, dar acuma cum ești? Ești un papă lapte, n-am înțeles, ce vrei? Ești un papă lapte, dar cine mai ești și tu?

Fiindcă este mereu momentul potrivit.

Știi că visez în culori și fac lucrurile pe care vreau eu să le fac.

Nu înseamncă că mă simt singură atunci când sunt singură.

Mă simt ca și cum îmi este frică, ca și cum aș dispărea, e atât de greu să conduc, dar continuu.

Trebuie să te vindeci, să vindeci durerea din spatele ochilor, cuvinte nestatornice îți aglomerează mintea.

Cam astea sunt cuvintele care îmi vin acum în minte, fără să mă chinui prea mult. Acestea sunt frânturi de pe actualul meu cd care într-un fel sau altul mă sugestionează. Voi vedea peste ceva timp cum mi se mai par. Deja acum, că le-am scris, unele dintre ele mi se par teribil de banale. Dar vreau să fiu corectă și le las pe toate, nu numai pe cele care ar putea să impresioneze. Să vedem ce iese.

Metareprezentare teatrală

„Fiecare rid apărut pe chipurile noastre se datorează unei situații trăite cu curaj, orgoliu, surâsuri, plânsete, iubire!” - Alda Merini. Prin urmare nu îmi voi face niciodată o operație estetică, ci, cu cât mai multe riduri se vor adăuga feței mele, cu atât mai mult voi surâde nostalgic atunci când mă voi privi în oglindă. Îmi voi aminti trecutul cu mândrie, cu încântare și cu așteptări pentru anii ce vor veni. Prin urmare, cel mai bine este să faci așa cum îți spune inima, așa cum îți dictează instinctul, cu un ton dulce și puternic.

Voi dansa atunci când cerul plin de stele se va umple de nori și voi cânta când tăcerea își va cere un nedorit rol în inima mea. Voi râde când ceilalți vor crede că am motive să plâng și voi simți cu intensitate totul, prin mine, în mine și în afara mea. Mă voi bucura în lumina reflectoarelor proiectate de propria mea viață, le voi ridica la nivelul celor mai bune ecranizări existente și voi fi un actor principal până când cortina va cădea fără zgomot, fără zarvă și fără nici o lumină. Nu vor fi aplauze la finalul piesei de teatru care devine existența mea, așa că voi aplauda cât de mult voi putea înainte de final.

Nu oblig pe nimeni să meargă alături de mine nici să mă înțeleagă. Sunt convinsă că persoanele care contează pe scena mea sunt prezente și fără să le cer nimic, și fără să ofer nici o explicație. Pur și simplu se urcă pe scenă și își recită partea cu aceeași dezinvoltură și iubirea cu care eu îmi recit partea pe scenele vieților lor. Pentru scurte stele ne intersectăm și ne proiectăm noi înșine în ceilalți, dar la final reajungem să fim originali, îmbogățiți de cei ce sunt fără să fie.

Este o provocare cotidiană să mă înțeleg pe mine însămi, dar adevărata mea problemă vine din faptul că uneori îmi blestem sufletul să încerce din răsputeri să îi înțeleagă pe ceilalți. Face asta parte din rolul meu sau este, așa cum am spus, doar o problemă? Nu știu, dar uneori mi se pare mai important să înțeleg și să iert decât orice fază trecătoare prin care aș putea să trec eu. Face parte din scena mea și îmi asum aceast rol zâmbind, crezând, iertând și fiind acolo fără să îmi ceară nimeni nimic, fără să îmi sesizeze nimeni prezența. Sunt în spatele cortinelor, așteptând să fie cazul să urc pe scenă.

Când faci totul așa cum te taie capul

Cu toții trecem prin acea fază a vieții când suntem mai mult sau mai puțin simpatizați de ceilalți, mai mult sau mai puțin contestați de cei din jur, mai mult sau mai puțin iubiți. Important este, cum am spus cred și într-un alt post, să rămânem constanți față de noi înșine și să nu dăm doi bani pe gândurile negative pe care ceilalți ni le pun pe spinare. Nu poate să devină o problemă a noastră ceea ce în realitate este problema celorlalți. Te simți deranjat la acel punct încât să critici?? Critică până te doare gura, fiindcă pierzi doar energiile proprii și îți demonstrezi ție însuți că ai o chestiune psihică de rezolvat, dar nu considera ca am eu o problmă fiindcă tu nu poți să mă înțelegi. Nici nu vreau să fiu înțeleasă, nici nu cer așa ceva. (vorbesc la persoana I și a II a fiindcă e mai ușor discursul, nu mă adresez nimănui în particular. Dacă cineva se simte, înseamnă că atunci are o problemă ;) )

Vedeți, eu sunt genul de persoană care a făcut mereu cum a tăiat-o capul. Atunci când cineva mă sfătuia sau știu eu, mă îndruma, mi-am păstrat mereu dreptul de a lua ultima decizie pe contul meu, singură, așa cum am considerat că este mai bine pentru mine. Am ascultat tot ce mi s-a spus, dar am filtrat mereu prin prisma propriei mele conștiințe. Prin urmare, am plâns mult, am râs și mai mult, am greșit cu siguranță mai mult decât pot exprima în cuvinte și uneori am făcut și alegerile bune. Dar am mers mereu cu fruntea sus, mi-am asumat greșelile ca fiind doar ale mele, fără să pot da vina pe nimeni decât pe mine însămi, păstrându-mi în același timp capacitatea de a fi sinceră. Mi-am învățat unele lecții, pe altele continuu să le ignor, voi continua să greșesc și voi contiua să fac așa cum consider eu că este bine. Unele persoane mă iubesc și îmi stau alături, altele nu mă suportă, altele mă urăsc de-a binelea, asta este, nu le pot avea pe toate și după cum am spus, nici nu le vreau pe toate.

Dar să nu confundați niciodată personalitatea unei ființe cu atitudinea ei față de voi. Personalitatea ține de cine suntem noi, de toate lucrurile care ne-au format până acum. Noi suntem toate lecțiile învățate și neînvățate și toate greșelile pe care le vom face de acum încolo și toate deciziile bune pe care le vom lua și toate strălucesc în personalitatea noastră. Atitudinea noastră depinde de cine sunt ceilalți. Prin urmare dacă cineva are o atitudine negativă față de voi, atunci făceți-vă câteva întrebări și asupra propriei persoane. Undeva poate ați greșit, dar nu vă faceți din asta o problemă. Problema lăsați-o să devină a persoanei cu atitudinea întunecată.

Când Murphy face ecou la mine în viață

Am deschis calculatorul, decisă să scriu ceva „cu greutate”, important, serios, dar... s-a produs primul eveniment despre care vă voi vorbi. Așa că am decis să fac o sfântă recapitulare a evenimentelor nefaste, constante, repetitive, care mi se întâmplă în mod enervant și dureros de supuse legilor lui Murphy. Doamne, dar mereu, mereu???? Adică, chiar mereu???

Calculatorul.... iubitul meu calculator portabil, luat în rate, plătit cu bani grei (vorba vine) și sudoarea frunții. Când îl deschid, se petrece un fenomen incredibil și etern. Acum sunt două cazuri:
1. deschid calculatorul și rămân ca proasta în fața lui să îl privesc, așteptând să se încarce si spyware-ul, ultimul program care se incarcă la mine. În acest caz, nu se întâmplă nimic. Cu o precizie uimitoare și destul de repede, calculatorul meu se deschide. Pornește. Funcționează în condiții optime.
2. deschid calculatorul și nu rămân ca proasta în fața lui. Îmi spun: „Anca, două minute, cât se deschide calculatorul, fă ceva util!!!” Chit că mă duc la baie (da, este o chestie utilă), îmi pun o ceașcă de cafea, deci mă duc în bucătărie, pregătesc mașina, fac cafeaua și o iau cu mine (frige, nu pot să o beau imediat), chiar dacă pur și simplu rămân lângă calculator, dar mă uit în altă parte, cum ar fi la televizor, calculatorul meu SE BLOCHEAZĂ!!!! Pot să lipsesc un minut, cinci minute sau jumătate de oră, când mă întorc calculatorul meu nu numai că nu este pornit, dar este și blocat!!! Invariabil!!! Mereu!!! E ca și când știe dacă mă uit la el sau nu!! E totul o chestiune de contact vizual!

Momentele în care ies cu prietenii... Ieșim în oraș seara... Ori este o petrecere, ori mergem la o bere, ori ce știu eu, îmi petrec ziua gândindu-mă cum să mă machiez și să mă îmbrac. (da, știu, chestii de femeie). Ajung acasă și încep să mă aranjez, îmi pun în ordine părul și îmi scot hainele din dulap. Atunci descopăr (dar mereu, nu doar o singură dată) că bluza sau pantalonul sau rochia sunt fie murdare, fie pătate iremediabil, fie descusute pe undeva. Și toate celelalte surogate care ar putea să le înlocuiască par să fie de neutilizat din motive similare. Mereu. Mie niciodată socoteala de acasă nu mi se potrivește cu cea din târg. Și îmi dau seama după ce am făcut machiajul și coafura. Adică la spartul târgului!

Asta de două ori am încercat să o fac în cinci ani, de două ori a ieșit în același fel și nu știu când mă voi încumeta încă o dată. Am ajuns de la muncă mai repede și am decis să pregătesc totul pentru o cină romantică, cu care să îmi surprind soțul. Mâncarea lui preferată, vin la rece (contrar celor care spun ca vinul se bea la temperatura camerei, mie îmi place rece), lumânărele parfmate împrăștiate peste tot, ținute adaptate pentru ocazie, în fine, cred că ați înțeles ideea. Și cu zece minute înainte ca soțul meu să ajungă acasă după calculele mele, m-a sunat să îmi spună că mai întârzie la muncă. Cred că am spus totul despre bunele mele intenții. Am rămas ca proasta în mijlocul camerei, cu telefonul la ureche, gândindu-mă cu ce să îmi ocup timpul până avea să ajungă el. Bineînțeles că planul a fost doar amânat cu ceva timp, nu anulat cu totul, dar.... Și aceste două dăți au fost și singurele dăți în absolut când el a întârziat din cauza muncii. Nu e așa că sunt norocoasă??

Alt caz... Eu stau toată ziua pe internet, după cum se vede. La muncă am acces la internet și acasă la fel. Când sunt acasă nu deschid mai niciodată calculatorul, prefer să îmi petrec altfel timpul decât în fața ecranului, dar am internet pus. (Chiar și acum, sunt la muncă. Majoritatea postărilor le public de la servici :D) Uneori mi s-a întâmplat să îmi rămână chestiuni nerezolvate: un mail urgent pe care trebuia să îl trimit, un răspuns urgent pe care trebuie să îl dau, poze sau alte informații pe care trebuia să le trimit, și în toate aceste cazuri, ghiciți ce, nu mi-a mers internetul acasă. Adică, dacă vreau să fac orice prostie, merge perfect, dar daca am nevoie de internet cu motive serioase, atunci pot fi sigură că există o problemă și internetul nu va funcționa. Amin!

Aceeași poveste și cu semnalul la telefon. De câte ori aștept un telefon important, sunt într-o zonă fără semnal sau se fac lucrări pe linie și nu este semnal sau mai știu eu ce, cert este că exact când am nevoie de mobil, al meu devine complet inutil. A, da, sau i se termină bateria. Mereu i se termină bateria.

Minunații oameni frumoși

M-am trezit cu o acută depresie, dezamăgire. Cineva spunea că oamenii sunt făcuți pentru a fi iubiți și lucrurile au fost create pentru a fi folosite. Problema principală a omenirii este faptul că s-a ajuns ca lucrurile să fie iubite și oamenii folosiți. Nu știu dacă poate fi considerată efectiv o problemă sau o evoluție a ambiției umane, dar știu că îmi lasă un gust amar oamenii care abandonează prieteni, iubiri, cercuri de amici, pentru a se dedica unor noi relații cu persoane considerate puternice (au bani, au un nume, au o mașină mai faină, motivele pot fi nenumărate). Dar acele persoane nu sunt neapărat frumoase.

Oamenii frumoși pot să se ascundă în oricine, chiar și în necunoscutul pe care îl încrucișezi pe stradă cu un zâmbet cald la care ți se răspunde. Așa, din senin, fără semnificații ascunse, poate fără să îl mai revezi vreodată, el îți dăruiește un surâs la care răspunzi și care aduce o rază de soare în viața noastră. Îți amintești apoi că a fost o femeie sau un bărbat, dar nu reușești să îți amintești cum arăta, fiindcă tot ceea ce a fost luminos și important pentru tine, a fost zâmbetul. Nu aparențele, nu situația lui bancară, și totuși simți acea persoană aproape de tine, spui în sinea ta: acela era un om bun!

Oamenii frumoși sunt aceea care reușesc să înțeleagă atunci când greșesc și nu le este teamă să își spună: „Iartă-mă!”, sincer, din inimă din iubire. Sunt oamenii care când văd că te-au îndepărtat nu se simt umiliți să îți ceară: „Mai rămâi, te rog, un pic! Am nevoie de tine!” Sunt oamenii aceia care știu că pot greși, la care le pasă dacă rănesc pe cineva, care nu vor să îi folosească pe cei din jur pentru propriul lor beneficiu.

Oamenii frumoși au puterea de a te privi în ochi și de a se lăsa priviți, fără să coboare privirea rușinați sau ostentativ. Sunt sinceri cu ei înșiși și cu ceilalți, iar ochii lor reprezintă cu adevărat o oglindă a spiritului. Sufletul lor e frumos!

Oamenii frumoși luptă pentru a-și păstra speranța, se agață de ea și o mențin vie, indiferent prin câte furtuni trebuie să treacă. Și zâmbesc! Zâmbesc chiar dacă fruntea le e plină de gânduri negre, chiar dacă se simt înrânți, ei caută mereu un motiv să surâdă! La oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, la persoanele dragi, la persoanele mai puțin apropiate, fiindcă oamenii frumoși nu se tem să iubească!!

Oamenii frumoși nici nu știu cât de frumoși sunt, și tocmai asta îi face să fie atât de minunați!

Omul fără regrete

Mai demult, când alegerile din viața mea nu aveau o importanță atât de mare, sau un impact imediat asupra mea, îmi spuneam că vreau să fiu omul fără regrete, care atunci când ia o decizie, poate să o facă fără să spună că mai încolo îi va părea rău.

Apoi am ajuns să am păreri de rău. Lucrurile mici, care nu avuseseră o importanță enormă, acum se întorceau împotriva conștiinței mele. Prieteni pe care nu îi văzusem atât de des pe cât vroiam, mureau, persoane cărora nu le spusesem cât de rău îmi părea și cât greșisem față de ei se găseau deodată la câțiva metri sub pământ fără să mă mai privească în ochi sau să mă audă, decizii luate în grabă ajungeau să cântărească, chiar și cele cu grijă calculate păreau să fi fost luate în pripă. Îmi venea să strig ca Iona, la sfârșitul drumului, că eu am mers bine dar drumul, el a greșit. Dar îmi dau seama că greșesc din nou.

De fapt, îmi îndrept umerii și redevin persoana fără regrete, fiindcă dacă am făcut ceva cândva, un motiv a fost. Nu pot să îmi scot acțiunile din context și să le judec acum, din alte puncte de vedere, în alte vremuri, cu alți oameni alături. Nici măcar eu de acum nu pot să mă analizez corect pe mine cea de atunci și trebuie să am încredere în mine însămi, înainte de a avea încredere în lume. Și nu trebuie să îmi pară rău, fiindcă au fost toate lucruri care au contribuit la formarea mea ca om, la „a crește mare” și a-mi defini modul de gândire. Dacă atunci aș fi știut ce știu acum, atunci peste ani mi s-ar fi părut că am greșit cu alte lucruri și tot așa. Pe strada noastră personală, toate casele își schimbă mereu fațadele, nu rămâne nimic neatins de clipe, nici măcar lucrurile care nu mai sunt.

Nu rămânem la fel. Oricât de mult ne place să spunem că suntem aceleași persoane, nu este adevărat. Ne schimbăm mereu, de la clipă la clipă, ca un fluture blestemat să iasă mereu și mereu din o altă crisalidă. Atunci când spargem pereții la una dăm de pereții alteia și tot așa. Este limitarea noastră fizică, pura condiție de a fi umani. Dar suntem fluizi și ar trebui să fim constanți. Cu noi înșine mai ales. Și sinceri, trebuie să fim sinceri, indiferent de motivele pe care credem că le avem, trebuie mereu să fim reali, nu minciuni derulate prin viață ca pe ecranul unui televizor.