„Casă” în două locuri diverse, dar „acasă” unul singur!

În fiecare vară mă întorc în România. E și un experiment sadic, fiindcă abia reușești să te obișnuiești cu o lume care nu e chiar în sintonie cu propria cultură și educație, pentru a avea apoi o „gustare” din tot ceea ce îți lipsește. Lipsesc lucruri mici, ca berea din pauze cu prietenii, serile de karaoke cu rudele pe care nu le mai ai aproape, casa bunicilor cu mirosul borșului de găină, ce trebuie să fiarbă mult, pentru a da o zeamă bună... De fapt lipsește parfumul trecutului, nu trecutul în sine. Nu știu exact cu ce să compar situația, e o chestiune destul de personală.

Și îmi amintesc de perioadele mai negre din țară, când inflația creștea și banii erau puțini. Cred că sunt multe familiile care nu au mers niciodată la mare împreună, fiindcă nu își permiteau așa ceva, multe casele unde primesc în gazdă, ca să își rotunjească veniturile, multe situațiile când carnea se cumpără rareori, fiindcă pe cât posibil animalele vii sunt crescute la țară, tocmai în aceste scopuri. De câte ori ieșea familia la restaurant ca să sărbătorească ceva? E o întrebare retorică, eu nu îmi amintesc să fi ieșit vreodată cu ai mei undeva, ca să mâncăm cu toții. Bine, când mergeam la mare mai ieșeam la o terasă pentru a mânca mici.

Vă întrebați de ce scriu toate astea. Nu obișnuiesc să îmi plâng de milă și nu o fac nici acum. Am un scop destul de clar. Când România a început declinul, de fapt în declin a fost mereu de la revoluție, dar când a atins fundul, românii au acționat. Au plecat în străinătate ca să trimită bani acasă, au imigrat efectiv în unele cazuri, au început să facă și mai multă economie, crescând cantitățile de cartofi și fasole consumate. Dar au supraviețuit și, cel mai important, eu una nu am auzit un român să se plângă cu adevărat. Cel mult i-am văzut ridicând din umeri și spunând: „Ce să facem? Mergem înainte!”. Și tocmai asta au făcut, au mers înainte și continuă să pășească. Situația pe plaiurile mioritice poate fi oricât de rea, eu sunt convinsă că vom reuși mereu să fim cu un pas în fața colapsului. Și asta fiindcă nu așteptăm cu brațele încrucișate să primim ceva sau să murim de foame. Încercăm să căutăm soluții, convenționale sau nu, ortodoxe sau mai puțin, dar ceva, ceva tot întreprindem.

În Italia, când au început să li se mai înece din corăbii, au apărut la televizor reportaje minunate, despre efectele crizei. Și o femeie plângea de ți se rupea inima și spunea că (citez din memorie) ”de când a început criza e din ce în ce mai rău! Ea a trebuit să taie toate vacanțele, de doi ani nu a mai mers în străinătate să se relaxeze! Așa ceva e inadmisibil!” Imaginează-ți!

Bine, sunt convinsă că diferența între mentalități e dată și de nivelurile de trai extraordinar de diverse. Așa e, italienii erau obișnuiți să iasă la restaurant cu familia o dată pe săptămână, să meargă vara în vacanțe exotice, croaziere și să cheltuiască o groază de  bani, de Crăciun al treișpelea salariu era dedicat numai cadourilor pentru rude și prieteni, o săptămână după Anul Nou, numită și „săptămâna albă” mergeau la schi în masă și sâmbăta și duminica nu se lucra. Aceste lucruri erau NORMALITATE, toate păturile sociale își permiteau așa ceva, nu era doar privilegiul bogaților.

Când a început criza, acestea au fost primele lucruri care au început să dispară, lucrurile superflue pentru supraviețuire. Iar când au ajuns efectiv să trăiască cu o mie de euro pe lună, au început să se sinucidă. Să își dea foc în fața primăriilor. Să facă greve când se închideau fabricile (eu asta nu o voi înțelege niciodată, dacă fabrica dă faliment, adică nu mai produce, de ce faci grevă că închide? Nu își mai permite să existe, pentru ce ieși în stradă? Că rămâi tu fără muncă? Am înțeles, dar ăia, dacă nu mai produc suficient, ce vrei să facă? Doar nu vor muri ei de foame pentru tine!) Să se plângă, Dumnezeule, cât mai plâng! Să dea vina unul pe altul și să se enerveze pe tot.

Și tinerii... nu știu să țină un ciocan în mână! Nu ar munci nici bătuți! Ei vor locuri de muncă comode, unde să facă numai ce este în fișa postului, și să nu îi deranjezi cu lucruri inutile, chiar dacă sunt ultimii sosiți. După două luni de contract de probă se întreabă de ce nu le prelungești contractul. Păi dacă tu, mecanic, abia ieșit de pe băncile școlii, te duci la șef și îi spui că să nu te mai pună să faci curat în atelier, tu ai venit să repari mașini, nu să mături, că mături destul acasă, atunci... Imaginează-ți că ești norocos dacă te lasă să stai și alea două luni! Mereu, aici, oul învață pe găină! Păi atunci vă meritați soarta de șomeri, ce vă plângeți atât, incompetenților!

Săptămâna trecută un coleg de seviciu mă întreba disperat dacă nu știu undeva un loc de muncă, fiindcă nu îl mai suportă pe feciorul lui acasă. Spunea că nu se ridică din fața televizorului și nu mai poate să îl înghită, când el vine obosit de la muncă și ăla, la 24 de ani, îi cere bani ca să iasă în oraș. Citez: „Și o lună să îl țină, numai să am o lună de liniște, să nu mai dau cu ochii de el oriunde m-aș uita, de parcă e o mobilă costisitoare!”. Păi acuma, mă întreb eu, e vina copilului ăla care a crescut și a împlinit 24 de ani sau e vina părintelui că a ajuns pe post de pernă de divan? O dilemă incredibilă!

Altă familie și-a trimis băiatul de 23 de ani în armată (până la 25 de ani te primesc pentru a te înrola) fiindcă: a)se săturaseră de el acasă, fiindcă nu făcea nimic. b)dimineața dormea până la 12, și nu îl ridicai nici cu tobe, surle și trâmbițe din  pat, iar dacă era deranjat de operațiuni simple, ca făcutul curățeniei, făcea un tărăboi frate cu războiul. c)în fiecare seară ieșea cu prietenii și în fiecare seară cerea prin urmare bani. Așa că au decis că armata îl va disciplina suficient cât să îi iasă gărgăunii din cap. Om trăi și-om vedea!

Sunt obosită. Sunt tristă. Mă plictisesc știrile unde se promovează nefericirea generală și dramele care în România au fost normalitate de când m-am născut eu, adică de cel puțin 25 de ani. M-am săturat de comercianții care ar da palme guvernului, dar nu încearcă să facă minimul efort pentru a se reinventa, se mulțumesc să ducă șchiopătând înainte o afacere de familie, moștenită de la tată, care o moștenise de la bunic, care o moștenise... Și să se plângă că oamenii nu mai apreciază lucrurile autentic făcute (păi de progres tehnologic nu ați auzit?? Când vă încălziți mâncarea folosiți cuptorul cu microunde sau aprindeți un foc în mijlocul odăii, pentru autenticitate?) Mă seacă toate comentariile făcute la adresa românilor, cum că fură, beau și înjură, deși palavragiii nu știu minimul esențial pentru a-și permite să masacreze imaginea publică a unul popor întreg.

Concluzia: eu nu mă mai uit la știri, o spun cu mândrie, de 2 luni am sărit cu ostentație porția de actualități și dacă cineva face comentarii rasiste, le amintesc că în Germania, pe vitrinele magazinelor, era scris: „Interzis câinilor și italienilor!”. Așa că să nu mai rupă!

Fă ce zice popa, nu ce face el!

Cât de ușor este să ții prelegeri! Inspiri adânc, brusc te simți mai inteligent decât toți și începi să ții o cuvântare importantă și educativă. Dar când ajungi să pui în practică...

Răbdarea, pe care o promovezi prin tot felul de zicale implicite sau explicite, se transformă în nervi și draci, prin urmare la naiba să o ia, până la urmă fă cum zice popa, nu cum face el!

Tăcerea, care odată, în fața celor mai mici, era de aur, devine un adevărat scandal, la prima scânteie care se întrevede la orizont. Nici nu e nevoie să te atingă cu adevărat flacăra, ajunge gândul că ar putea să o facă ca să explodezi!

Bunăcuviința, cea care te învață că pe un om în vârstă să îl respecți, să îl asculți, să nu îl contrazici, se duce dracului, când ai de a face cu „un încuiat”, „un nebun”, „un moșneag tâmpit” și urli ca din gură de șarpe, cu ofense, la adresa bunicilior, socrilor sau mai știu eu cui.

„Asculți și apoi vorbești” se transformă în „întrerupe-ți interlocutorul la prima pauză ca să ia aer, altfel mai stai o oră să îl asculți degeaba!” și astfel dialogurile se transformă în monologuri relativ fragmentare, în care fiecare, când are ocazia să îl întrerupă pe celălalt, o face ca să își continue propria idee începută în urmă cu... o oră să spunem și care va fi finalizată peste încă... vreo două, aproximativ.

A, da, preferata mea, cumpătarea!! „Să fii cumpătat în tot ce faci!!” și se referă chiar la orice: la mâncare, la băutură, la desfrânare, la muncă, la odihnă. Dar până la urmă unul e gurmand, la altul îi place sexul, altul își îneacă amarul în băutură, dar când vine nepotul în vizită, ascultă aceeași prelegere despre cumpătare, ca și când toți oamenii mai în vârstă sunt sfinți pogorâți pentru a-i învăța.

Știți ceva? După capul meu, nu neapărat cumpătat, binecrescut sau cu mai știu eu ce ideal, tinerii nu au nevoie de simple discursuri formative, de predici ținute din vârful unui piedestal. Au nevoie de eroi, de exemple de persoane oneste, cu ceilalți și cu ei înșiși, de persoane coerente, care nu se complică cu ipocrizia, de persoane altruiste, care vor cu adevărat să ajute, nu doar să pară mai deștepte decât alții. Un fel de popa Tândală modern, care să încerce să schimbe prin forța exemplului personal, nu doar prin cuvinte frumoase!

Insomnia

Gândurile sunt meschine: cele mai bune reușesc să ne facă să surâdem pentru o clipă, apoi dispar și uneori le și uităm, cele rele ne bântuie mințile și sufletele, alungând somnul și liniștea. La ora patru dimineața tresărim când auzim acele de ceas bătând secunda fixă, ne minunăm că deschidem ochii și somnul refuză să ne mai lipească pleoapele în binecuvântata odihnă.

Nu că este chiar cel mai rău lucru. Când eram mică, îmi amintesc că mama mă certa mereu la prânz fiindcă nu voiam să dorm. Uram somnul de după masă Voiam să ies afară, să mă joc cu copiii, să prind fluturi sau mai știu eu ce minuni. Detestam, plângeam și mă răzvrăteam, până când eram atât de epuizată că adormeam fără să îmi dau seama, în cele mai nenaturale poziții, cu fața brăzdată de lăcrimuțe. Acum în schimb, când mă trezesc la patru dimineața, după patru ore de somn, jur că îmi vine să plâng fiindcă nu mai reușesc să adorm!

Dar trează fiind, începe un proces meticulos de alungare a gândurilor negative. Ceea ce m-a bântuit în somn este constant blestemat și alungat înapoi, într-un colț de luciditate, fredonând un cântec vesel. Măcar trează, pot lupta cu propriii demoni, cu propriile copilării și ceea ce se transformase în coșmar îmi pare atât de logic și ușor de rezolvat, că mă întreb ce dracu` nu e în ordine cu mine. Și când mă gândesc că odată nici nu mă interesa în mod deosebit somnul!

Adică... perioada bacului, când eram fericită dacă reușeam să dorm două ore (nu vă gândiți că studiam în tot acest timp, am fost mereu destul de... alunecoasă în chestiunea tocirii, dar citeam foarte multe cărți extracurriculare, pe care nu reușeam să le las din mână), perioada facultății, când mergeam „la o bilă” pentru teoretic o oră, și ajungeam la patru dimineața acasă, cu examen a doua zi la nouă și cursul încă nedeschis (acelea erau nopți când nu dormeam), vacanțele cu prietenii, când nu îmi aminteam exact când am dormit ultima oară... Și acum, perioada bătrâneții mele premature...

Mănânc trei mese regulare pe zi, la ore fixe, de te sperii, zici că sunt bătute în cuie, și somnicul obișnuit din timpul săptămânii. Am devenit o babă veritabilă, pot da lecții de viață sănătoasă, cu mese constituite din legume și fructe și somn. Păcat că tot nu reușesc să le pun în practică. Mai ales din cauza insomniei mele aproape cronice, enervante. Știți că am cartea de noapte?? Da, da, alții au cartea de metrou, cartea din pauze la muncă, eu am cartea mea, pe care o citesc numai noaptea, la patru. Să fiu a naibii, le și termin repede de citit, ceea ce demostrează frecvența salturilor mele în luciditate.

În noaptea asta, am făcut curat în bucătărie (măturat, spălat pe jos, spălat vasele și aragazut, etc, tacâmul complet, nu așa), am pregătit prânzul, am citit vreo 30 de pagini și am băut două cești de ceai cald, în speranța că voi mai ațipi măcar jumate de oră (știu că teoretic ceaiul conține teină, dar uneori funcționează. Bine, de data asta a fost inutil) și abia suna alarma telefonului că este ora șase. Sincer mă gândeam să plec și la vreo oră de jogging, dar m-am temut că poate bărbatu-miu s-o trezi și o crede că m-au răpit extratereștrii. Nu că ar fi bai, știe că m-ar aduce înapoi în cel mai scurt timp posibil, oferind și o răsplată, numai să fiu primită înapoi, dar na, ultima oară (și prima de altfel) când s-a trezit pe la vreo cinci și nu eram  în casă am reintrat exact când era cu mâna pe telefon să sune la poliție. Așa că m-am mulțumit cu stepperul de atunci.

Și culmea, în timpul zilei nu sunt morocănoasă, nu mă doare capul, nu beau mai mult de două cafele și nu am o stare de oboseală generală. Nu dau iama în mâncare și nu am ochii roșii. Dar Doamne, ce aș vrea să dorm și eu o noapte întreagă, fără să mă transform într-o bufniță!

Filosofia rafalei de vânt

A fost odată un vârf de colină, străbătut de visuri și dorințe, traversat de speranțe, măturat de adieri de vânt. În toate se strângea puterea unui suflet, se amestecau cu credințele unei ființe și se scufundau în profuzimea unei inimi. În tot acest timp vântul își întindea tentaculele uneori pentru a alina, alteori pentru a distruge. Părea inevitabil ca vântul să bată.

În vârful colinei, ființa stătea stăpână, pradă când disperării, când euforiei pure. Era extremă, nu găsea o cale de mijloc pentru a se exprima. Era ori abisală, întunecată, crâncenă, ori luminoasă, strălucitoare, îngăduitoare. Crizele nu știa să le depășească, se prăbușea dintr-o parte în alta cu viteza unui gând, se distrugea pe sine și se renăștea cu forța unei singure clipe, trăind pe marginea nebuniei.

Iar în tot acest timp, vântul adia. Îi ridica spiritul sau îl cobora, îl răcorea când flăcările iadului se revărsau din ochii animalici, îl înfierbânta când serenitatea curată domolea trăsăturile. Cei doi erau prieteni, se simțeau reciproc, se completau și încercau împreună să atingă o normalitate aparentă.

Își spuneau secrete știute numai de ei, un suflet blestemat și energia pământului și se ascundeau de ei înșiși unul în altul. Deveniseră aproape identici, pierzându-și identitatea. Omul nebun se credea vânt, menit să aducă lucrurile la un nivel aparent normal, iar vântul se vedea ca un om, care cade de pe marginea prăpăstiilor, pentru a urca apoi din nou pantele, cu puterea unei secunde. Se înțelegeau atât de bine, încât schimbau balanțele instantaneu, trăind împreună ca o unică creatură normală, echilibrată.

Colina însă astfel devenise uniformă. Visurile și dorințele începuseră să coincidă, speranțele ascultau vântul înainte de a se formula, alinarea și distrugerea păreau să se confunde. Peisajul lunar de cratere și pietre devenise deșertic, o întindere de nisip uniform și adieri de vânt, uneori puternice, alteori abia simțite. Omul devense deșert, plat, gol, galben. Puterea vântului abia dacă se mai simțea, mutând dunele de ici colo, fără a putea vreodată să le dea o formă definitivă. Iar stâncile care înainte țineau piept rafalelor puternice nu mai existau. În timp ce se confundau unul cu altul, cele două energii își pierduseră influența.

Ființa blestemată își pierduse disperarea. O parte din vânt se ascunsese înăuntru și îi mătura universul înainte ca acesta să fie exprimat. Erau amândoi goi, fără sens. Și atunci au fost despărțiți.

Omul cu un vânt de echilibru în sine a fost trimis din vârful colinei pentru a-și găsi propriul loc, menirea sa nouă, pe care și-o amalgamase singur, o făcuse să fie confuză, nesigură, schimbătoare. Călător prin propria soartă, noul lui blestem era acela de a se cunoaște pe sine, cel ce reușea să stea în echilibru pe marginea prăpastiei, dar pierduse puterea de o clipă de a se ridica și a se însenina.

Vântului îi fusese luată puterea de a-i vorbi, pierduse legătura magică ce îl unea de sufletul blestemat din vârful colinei. Avea să sufle și atât. Să îl urmărească pe noul om, fără a-l putea înțelege, de a-i vorbi fără a putea fi înțeles, de a-l mângâia fără ca acesta să știe. Avea să fie uitat de mintea ce purta o rafală în propria ființă. Nu mai avea nici o menire.

Și atunci vântul a rămas singur, frustat, disperat. Uneori abia dacă alina, complăcându-se în uitare. Alteori se răzvrătea urlând la ferestrele fostului lui prieten, încerca să se facă auzit. Dar i se răspundea cu tăcere, cu ignoranță, uneori cu frică. Era departe, dar atât de aproape! Energia pământului, la o lungime de gând depărtare, dar la distanță de o conștiință, de o identitate furată. Și atunci, vântului nu i-a rămas altceva de făcut decât să bată, așteptând să i se redea bucățica ciobită din propria menire.

Dar noi încă mai închidem înăuntru un fir de rafală care ne ține departe de marginile nebuniei.