Noapte bună, Patrick!

Murmure nedefinite mă trezesc în miezul nopții. Somnoroasă, apăs butonul lampei, plasat strategic lângă partea mea de pat și zâmbesc la cadranul ceasului: ora trei fără șapte minute. Sunetele duioase devin mai agitate un pic, ca un cântecel disonant. Mă apropii de leagăn și râd. Doi ochișori mă privesc complet deschiși de deasupra unui năsuc cârn, în timp ce personajul meu încearcă fără spor să își bage amândouă mânuțele în gurița știrbă.

„Îmi e foame, mami!”, vrea să spună mesajul non verbal al ciufulitului, în timp ce se întreabă uimit de ce degețelele nu dau lapte. Doar seamănă cât de cât cu un biberon, nu? E lipsit de sens faptul că sunt seci, nu dau nimic de mâncare, pe când el încearcă cu adevărat să le facă să picure măcar câțiva stropi.

Îl iau în brațe și mă întâmpină cu un sunet pe care numai el îl poate face, bucuros nevoie mare că a reușit să o ridice pe leneșa lui mamă din pat. Adică el muncește deja de vreo zece minute la degețele, duce muncă serioasă de convingere, și în timpul ăsta ea se lupta să se trezească. Of, mamele astea! Îl așez în pat lângă mine, iar de restul procedurii se ocupă tot copilul: întoarce fața repede, repede spre mama și se înfinge cu putere în sânul care îl așteaptă în fața lui. E fericit, tot cu ochi căscați mă privește pe când gurița se mișca vorace, făcând și urechiușa să se miște ritmic pe molfăielile lui. Da, un adevărat personaj.

Eu adorm înapoi și îl las să își umple stomăcelul. Când se desprinde mă trezește cu un alt sunet tipic și schimbăm partea. De data asta e somnoros, nu se mai arată așa de activ, foamea nu îl mai doboară în același fel. Încă cinci minute și a terminat. Cum știu că a terminat? Un surâs știrb i se așterne pe fălcuțe, încă cu sânul în guriță, scoțând la vedere gingiile perfect rozalii și limbuța prinsă comod sub sfârc. Și adoarme. Ca prin minune, zâmbetul i se șterge, figura îi devine liniștită, serenă, genele lungi îi veghează obrajorii. Nu se îndură să se desprindă de mine, dar nu opune rezistență când îl ridic să facă binecuvântatul râgâit, pentru a-l muta înapoi în pătuțul lui.

Se trezește un pic când îl pun înapoi pe pernuța lui și mă privește orb încă odată, apoi se culcușește bine sub plapume și mai scoate un cântecel suav de al lui până când somnul îi devine profund. Mă întorc în pat, dar nu adorm. Îi ascult glăsuciorul dulce gângurind ceva ce numai el știe și îl urmăresc cu urechile în vreme ce alunecă încet încet în lumea somnului. Îmi dau seama când adoarme. Apoi mai tresare odată și se trezește pentru încă un minute, înainte de a aluneca în lumea viselor pentru trei ore.

E atâta liniște! Ceasul aleargă secundele pe ace și liniștea umple camera și inima mea. Atâta pace, atâta perfecțiune în această clipă, în acest proces absolut natural, la fel ca respiratul, la fel ca nașterea, la fel ca strânsul în brațe al pruncului ascuns sub pături. Noapte bună, Patrick!

Resemnarea șansei irosite din fașă

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Împreună cu anotimpurile, timpul trece inexorabil, dătător de speranțe, și din nimic încerci să schimbi fața realității. Te-au învățat că „dracul nu e niciodată așa negru cum pare”, așa că privești dintr-o altă perspectivă. Poate ești tu cel care greșește, poate ți se pare, nu analizezi bine lucrurile, însă oricum te-ai învârti printre fapte, ajungi mereu la aceleași concluzii.

Și uneori îți dorești atât de mult ca lucrurile să stea altfel, încât oferi noi șanse. Mereu și mereu și mereu, ca la o ruletă ruseasă jucată cu șase gloanțe, posibilitățile ca șansa să nu fie irosită sunt egale cu zero. Din nou și din nou și din nou, e greu să renunți la amintiri, la sentimente pentru ceea ce a fost odată. Dar e ceea ce se întâmplă, creștem în moduri diferite, devenim „oameni” în manieră proprie și acea amintire nu ne mai aparține. Nu ne mai întâlnim cu ea la răscruci de sentimente. Și ar trebui să ne resemnăm, să renunțăm la trecut, să capitulăm în fața realității.

Totuși suntem încăpățânați... Iar și iar și iar... Ne încăpățânăm să vedem aceiași vechi prieteni, același pierdut frate, aceeași îndepărtată soră. Nu vrem să credem că cei câțiva ani care ne-au despărțit ne-au depărtat așa mult. Și totuși... nu mai împărțim aceleași idealuri, crezuri, valori. Am devenit străini, am crescut prea repede, în moduri prea diferite, nu ne mai cunoaștem. Iar când încercăm să ne redescoperim, nu ne plac oamenii care au luat locul chipurilor din amintirile noastre. Suntem pierduți, suflete legate fără sens de dragul relațiilor de familie sau al relațiilor de grup.Uite așa contrafacem zâmbete, speranțe, dialoguri întregi și încurajări false. Și continuăm să sperăm că mâine lucrurile vor sta altfel, vor sta ca la început, vor sta ca odată.

Cu siguranță, parte din problemă suntem noi înșine, care ne-am schimbat la rândul nostru, purtați de valuri în distanțe diametral opuse de ceilalți. Nu mai putem fi prieteni, vechi amintiri, fiindcă nu suntem doar amintiri. Fiindcă avem mai mult decât himere, avem dreptul să creștem, să ne schimbăm, să ne rătăcim, să renaștem și niciodată să ne regăsim. Dragi himere... Dragi amintiri... Nostalgice timpuri trecute...


Sursă imagine: http://fantasticando.blog.tiscali.it/2011/07/18/nostalgia-canaglia/?doing_wp_cron

Iubire perpetuă

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat,

Lipsit de bunătate, adânc, de neiertat!

Iubirea mea-i ca ura, căci arde nencetat,

În piept îmi bea din sânge, mă lasă fără vlagă!

Îmi descompune trupul, îl lasă rug uscat,

O simt în toată ființa, profundă ca o boală!

Iubirea mea e soare, căci singur se creează,

E energie caldă, lipsită de izvoare!

Întregul univers se-nchide într-o rază

Fluid și nesfârșit, se varsă-ntre hotare.

Iar țărmul meu ești tu, în tine mă voi sparge,

Apoi voi renăștea, ca valul plin de spumă,

Voi fi și orizontul, cu nave și catarge,

Voi fi ce vei dori, fidelă ca o umbră!

Și azi fără de mine, ca mâine fără hat,

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat

Sursă imagine: http://jay-peg.deviantart.com/art/Heaven-and-Hell-28596560

Am crescut mare, bunica!

Am crescut mare, bunica! De cate ori vorbim, mă întrebi dacă am mâncat astăzi. Mă întrebi dacă am rufe curate suficiente, altfel să nu uit că seara, șosetele trebuie spălate și puse pe sobă. Îmi lipsești, iar amintirile pe care le am cu tine nu le voi avea niciodată alăuri de fiul meu.

Îți amintești ce făceam înainte de sărbătorile de iarnă? Din dulapul din camera de la stradă, așa o numeam când eram mici și așa o numim și acum, scoteam vesela cea bună. Farfuriile veneau cu grijă inventariate, paharele alese din vitrina mare, puse pe categorii, paharele de cristal, paharele cu picior, paharele pe care le-a primit bunicul cadou când a ieșit la pensie, și ne pregăteam să le spălăm.

Îmi amintesc ligheanul mare din tablă pe aragaz, plin cu apă caldă și spumă frumos mirositoare. Iar eu aveam un rol plin de responsabilitate: trebuia sa le clătesc de bulele care se răspândeau peste tot în oala mea cu apă rece. Când prea multe nenorocite se răspândeau, însemna că nu mai aveam apă bună de clătit și o schimbam grăbită, să nu pierd ritmul.

Iar pe masa din bucătărie întindeam prosoape curate si le stivuiam cu grijă pe toate, să lase apa. Nu am spart niciodată un pahar în timpul acestui proces complicat. Eram cuprinsă de febra sărbătorilor care veneau odată cu spălatul farfuriilor bune. Mâinile se zbârceau de la umezeală și râdeam amândouă! Uneori mă lăsai să mă joc în ligheanul mare cu spuma. O întindeam cu grijă peste pahare cu buretele, strângându-l des în mână, ca să lase și mai multe bule parfumate. O după amiază întreagă ne bălăceam jos, la bucătărie, apoi ștergeam cu grijă vesela și o puneam în dulap, tot în camera de la stradă, ca să aștepte musafirii alături de noi.

Acum camera de la stradă stă închisă, neîncălzită, cu vesela nespălată. Nu mai sunt acasă, bunica! Acum am casa mea și mă gândesc că fiul meu își va aminti de mama care punea farfuriile în mașina de spălat vase. Spuma din castronul de tablă nu va răspândi un parfum frumos în bucătărie și apa ce se scurge din vase nu va fi înghițită de prosoape albe, curate, de bumbac. Eu nu voi fi alături de tine când musafiri îți vor trece pragul. Știu că vor găsi parfum de cozonac și o tavă de friptură caldă încă în cuptor. Poate vei pregăti și o tartă de vișine, cu siguranță vei avea o farfurie de cornulețe fragede pe masă. Ai mâinile slabe și venele în relief, multe riduri în plus, dar ești încă așa frumoasă! În amintiri, în inima mea și în realitate.

Mereu „acasă” pentru mine va avea ceva din tine. Mirosul de dulciuri pe care m-ai învățat să le fac, bicarbonatul de sodiu mereu prezent în dulap, vocea ta care îmi repetă o rețetă, un sfat, o îndrumare, o încurajare. Și gândul constant: oare ce mai face bunica?

Sursă imagine: http://www.gatesti-ingenios.ro/Cornuletele__bunicii

De ce nu fericire?

Fericirea picură peste lucrurile mari. Nu se vede imediat, nu pocnește cu intensitate realitatea, picură cu lacrimi de stele peste tot trupul, pătrunde în întreaga minte, cuprinde tot sufletul. Fericirea e ascunsă în lucrurile mici, care eclipsează lucrurile mari, le fac să fie lipsite de importanță. E individuală și minunată, atunci când o lași să te cuprindă. Fericirii trebuie sp îi permiți să pătrundă.

Închizi ochii și pe sub pleoape o lumină se agață de tâmple. Și dacă deschizi ochii, te scuturi de clipa aia perfectă, când poți alege să continui în ceea ce pare inconștiență, în ceea ce te transformă în visător, să îmbrățișezi zâmbetul ăla tâmp care te deosebește de ceilalți. Și de ce să deschizi ochii?

Lăsând deoparte poezia: datoriile nu vor dispărea dacă stai treaz nopțile gândindu-te la ele! Chiria va veni punctuală în aceeași zi a lunii, chit că tu ai bani sau nu! Facturile vor face exact același lucru, blestematele! Cu mama vei avea aceleași discuții în contradictoriu, cu iubitul aceleați certuri, pisica va face pipi pe covor chiar dacă tu o ameninți că îi tai coada. De ce atunci să îți mănânci creierii fripți, dacă asta nu schimbă nimic? Un pic de relaxare și un strop de fericire pentru lucrurile care sunt nu fac rău nimănui. Zâmbetul unui copil, zorii zilei surâzători și calzi, aerul plăcut de iarnă, mâna caldă a unei persoane iubite, vocea la telefon a mamei care te întreabă când vii acasă... Și de ce zâmbetul sincer pe care îl trezesc aceste lucruri să nu dureze mai lung? Să nu fie folosit ca un balsam? De ce trebuie să trăim pentru următoarea factură de curent și nu pentru următoarea seară petrecută în fața televizorului cu cei dragi?

Sursă imagine: http://beyond-hope-23.deviantart.com/art/liberation-217543237

Lasă-mă să cresc, mamă!

Fiecare etapă a vieții noastre are momentele ei frumoase. Îmi spun asta de câte ori îmi sărut copilul și el surâde cu gingiile complet știrbe, gângurind ceva ce numai el înțelege. Mă gândesc că l-aș vrea mereu așa, mic și sincer în bucuria lui inocentă pentru un sărut pe obrăjor. Vor veni vremuri grele când va spune: „Mama, nu mă mai pupa, că mă văd prietenii” și îmi este frică de ele. Dar îmi repet că atunci voi găsi altceva care să îmi lumineze clipele. E greu să renunți la lucrurile perfecte, care știi că se vor schimba cu simpla trecere a timpului. Cum să nu fii egoist când de un zâmbet depinde întregul tău univers?

Filosofia timpului nostru

Viața merge înainte... Uneori, ceea ce am iubit, dispare, ca o rază de soare stinsă de un apus nedorit. Într-o clipă, se evaporă, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Inimile noastre păstrează amintirea și un timp se închină pe altarul lacrimilor, apoi decid că e vremea să meargă mai departe. E timpul de a lăsa în urmă, poate tocmai pentru a onora ceea ce nu mai este. Timpul fuge, iar noi, după ce ne-am oprit o perioadă la o răscruce a durerii, ne luăm de mână cu el. Nu vrem să îl pierdem și noi!

Dar e ciudat cum creștem în viață. Ceea ce am crezut etern poate să se schimbe într-o simplă secundă, ceea ce am crezut al nostru poate deveni al altcuiva și în așa fel suntem mereu noi, mereu aceeași și mereu în transformare. Ne învățăm lecțiile, uneori reușim să lăsăm în urmă, alteori purtăm în suflete povara trecutului, însă mereu, mereu când trebuie să înfruntăm efectiv viața și noua realitate, rămânem debusolați. În echilibru fragil pe o sârmă, suspendați deasupra nebuniei. Acea clipă în care totul se balansează și te gândești ce ar fi dacă ai lăsa totul baltă. Dacă în loc să lupți pentru fiecare lucru în care crezi, pentru fiecare nouă învățătură, pentru fiecare pas înainte, te-ai prăbuși într-o dulce inconștiență și ai plânge. Pur și simplu declarându-te învins, lăsând lumea, universul, tăcerea și disperarea să poarte luptele tale. Decizi că nu e momentul de prostii și îți spui că vei avea timp mai târziu pentru lacrimi, după ce vei bifa următoarea chestiune rezolvată pe lista ta de lucruri „de făcut”.

Decizi că ești mare de acum, nu un copil, că a trecut vremea când mama, tata, bunica și pisica rezolvau toate mini problemele tale, dezastruoase însă la acel moment. Îți spui că mâine vei râde de tine însuți și ți se va părea o banalitate criza de astăzi, așteptând inevitabila criză de mâine. Viața, un manual cu multe pagini, de răsfoit, experimentat și însușit într-un timp scurt. Trebuie să treci prin cât mai multe lecții până la sfârșit, iar când sfârșitul va veni, să nu îți pară rău de nimic. Ca un copil care se naște și intră în lume fără să știe ce îl așteaptă, tot așa, tu să te arunci în moarte cu capul înainte și brațele întinse, spre o nouă poartă ce se va deschide. Nu spre niște ziduri ce se închid. În naștere, ca și în moarte, te așteaptă doar un nou univers, altul, necunoscut, neconfirmat, în care trebuie să te zămislești din nou. De fapt suntem condamnați să ne naștem mereu, în fiecare dimineață, când deschidem pleoapele somnoroase și grele, în fiecare seară, când inchidem ochii în căutarea binecuvântatului somn, la fiecare moarte ce ne așteaptă.

Și fiecare  moarte pe care am întâlnit-o, a altora, a oamenilor dragi din jurul nostru, să o înțelegem și să le considerăm nașteri ale lor, mici muguri de destin, în alte dimensiuni de neînțeles deocamdată, de nebănuit. Și atunci, să ne continuăm mersul pe sârmă fără să privim în jos, fără să ținem cont de amețeli, fără să ne lăsăm pradă atât de comodei disperări și depresii. E greu, sunt toate lacrimi închise strâns sub pleoape, încătușate în întrebări fără răspuns pe care se pare că nu avem dreptul să le punem. În unele momente, ar trebui să reușim să alungăm rațiunea din ființa noastră și să ne lăsăm în brațele instinctului, la fel ca micul copil ce se naște, fără a avea cunoștințe medicale, fără a ști exact ce face, dar urmând ceea ce i se pare natural și trecând de bariere una după una, condus de un radar de instinct al supraviețuirii.

Cum să trăim? Ar trebui să îi întrebăm pe ei, mici minuni și să învățăm din modul lor de a trata viața. Sunt 100% instinct. Apoi să îl combinăm cu modul nostru dobândit de a vedea lumea, un mod rațional, educat, setat. Adevărul e mereu la mijloc, și dacă noi am fost progamați să achiziționăm rațiune cu trecerea anilor, atunci calea bună se află tot la mijloc. Un joc vesel prin care să învățăm să trăim, să fim mai buni, mai puternici, să fim circari profesioniști pe sârmele traiului. Și viața merge înainte, pentru noi acum, pentru alții mai târziu, pentru alte planete când a noastră va apune.

Delincvenți străini și bolnavi psihic italieni

După cum este de așteptat pentru un imigrant, la fiecare nou delict anunțat cu surle și trâmbițe la știri, inima sare un pic din piept în așteptarea veștii, pentru a afla de ce naționalitate e răufăcătorul. Români, albanezi, filipinezi, pe plaiurile Italiei străinii sunt foarte, foarte mulți și delictele lor par să apară ca ciupercile după ploaie. Și televiziunea le promovează cu surle și trâmbițe.

Un străin a furat, un străin a provocat un accident, un străin a violat, un străin a făcut, conștient de ceea ce făcea și fiind în grad să vrea și să poată, un act considerat împotriva legii. Prin urmare un străin care comite o ilegalitate este un delincvent.

Un italian care fură suferă de tulburari de personalitate. Un italian care violează are probleme psihice. Un italian care omoară suferă de tulburări psihice grave. Un italian care comite o ilegalitate, orice ilegalitate ar fi ea, este considerat dereglat psihic, prin urmare, nefiind în gradul de a vrea, datorită problemelor, nu poate fi numit delincvent.

În concluzie, Italia este țara unde media nu are delincvenți italieni. Sunt toți bolnavi de minte lăsați liberi pe străzi. Măcar apoi, la proces, sunt judecați ca oameni normali, asta e partea a doua, dar la știri, în ziare, la radio, vei auzi doar de persoana X, care suferă de tulburări psihice.

Acum doua zile un italian s-a dus in față la palatul Chigi ca să îi împuște pe oamenii politici, dar în loc să ajungă la ei, a împușcat doi „carabinieri” (practic fac parte din forțele militare ale țării). Unul a murit, fără nicio vină săracul, era și el la muncă, pentru a duce o pâine familiei. Imaginați-vă, care a fost povestea criminalului?? Nu tu om la cincizeci de ani rămas fără loc de muncă și aflat în disperare de cauză, nu tu om care a pierdut casa și soția din cauza asta, fiindcă criza asta prelungită l-a făcut să își piardă locul de muncă, nimic, nu are nici o poveste în spate. Singura scuză era faptul că era: „Instabil psihic”, venit din fundul Italiei, din sud, a parcurs fără nici o intenție criminală 800 de kilometri, și deși aparent nu avea nici o treabă la Roma, s-a găsit exact în fața locului unde se strângea parlamentul, cu un pistol, să deschidă focul. Dar ce bine că era italian măcar!

Și așa, aproape nu se mai aude nimic despre abominabila crimă. Un om, fără nici o vină, fără nici un păcat (față de criminal, în rest cine știe) moare fiindcă mergea la muncă și moartea lui nu valorează nici măcar atât cât să spună adevărata poveste din spate. Media nu au criminali italieni, după cum am mai spus. Tot o trag cu pierderea locului de muncă fiindcă pe internet au apărut post-uri care spun asta: fabrica la care lucra închisese iar el a găsit o vină în sistemul politic. A vrut să se răzbune. Dar asta nu va apărea niciodată într-un ziar. Într-o sentință de tribunal poate, dar aceea nu va fi nicidecum mediatizată.

În așteptarea unui delincvent străin, ne mulțumim și cu un bolnav mintal italian!

Filosofia timpului trecut pe langă

„A fi bătrân nu este un defect, ci o victorie”

Respectul e mai mult decât o normă însușită de la părinți. Respectul e divers de toleranță, fiindcă toleranța presupune intrinsec un dezacord, un punct de vedere opus. Respectul e mai mult decât acceptarea, presupune înțelegere, admirație, recunoașterea unui model și a unor valori.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă, așa cum numai bunicii și părinții știu să învețe pe copii: cei mari vin respectați fiindcă „sunt mai bătrâni și știu mai multe”. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a spus că cei mai mari nu trebuie respectați, ci merită respect, fiindcă au în spatele lor o poveste de viață. Au în spatele lor lucruri frumoase, lucruri urâte, lecții învățate, lecții ratate și timp să le analizeze pe toate. Merită respectați fiindcă au trăit, când puteau să moară, fiindcă au ajuns la finalul bătăliei învingători cu fruntea sus, fiindcă au fost ei înșiși când puteau să fie altcineva și fiindcă au cu adevărat o poveste de spus. Chiar și cei care vor spune: „Nu am făcut nimic toată viața!” îți  povestesc despre conștiința de sine și despre un mod aparte de percepere a realității.

Îmbătrânind, bolile îi obosesc și uneori îi rătăcesc. Unii își pierd amintirile dragi, adunate cu pasiune și iubire. Alții își pierd bunătatea și puterea de a crede în oameni. Sunt și aceia care după o viață de muncă ajung să depindă exclusiv de îngrijirile celor din jur. Unele persoane, operate și cu oasele fragile, continuă să își ducă bătăliile la 80 de ani în cârje și cu dureri, dar cu multă perseverență și iubire de viață. Alții senini se joacă cu nepoții și îi privesc cu tandrețea caracteristică bunicilor, povestind despre viața lor.

Nu îi vom înțelege mereu. Îi vom judeca. Vom spune că sunt bătrâni și ramoliți, deși nu vom ști niciodată nimic relevant despre cine sunt ei cu adevărat. Vom pufni enervați când lor le vor lua cinci minute să treacă un prag pe care așteptăm nerăbdători să îl trecem și noi. Aproape îi vom împinge să îi dăm deoparte. Ne vom enerva. Îi vom sudui dacă îi vom întâlni la volan mergând la cincizeci la oră. Îi vom ocărî dacă vor încerca să treacă în fața noastră la coadă, fără să încercăm să ne punem în locul lor, cum e să ai ca inamic gravitația în cârje și cu mâini tremurânde. Dar ar fi mult mai ușor dacă, măcar din când în când, ne-am aminti că ei nu trebuie respectați, nu există nici o normă care să ne oblige la asta, dar cu siguranță merită respectul nostru.

Ca să închei, voi povesti o anecdotă. Are legătură cu iubirea, dar cred ca se poate adapta și la subiectul de față. Un bătrân, la medic, încearcă să fixeze o programare. Medicul îi spune:
 - Ne vedem mâine dimineață, la ora nouă, atunci!
Bătrânul tresare și răspunde repede:
 - Dimineața la nouă nu pot, merg să iau micul dejun cu soția mea, ca în toate celelalte dimineți.
Doctorul îl privește lung și spune, ca și când ar avea în fața lui o persoană care nu mai e în toate mințile:
 - Dar știți că soția dumneavoastră e la ospiciu, fiindcă are Alzheimer, nici măcar nu mai știe cine sunteți!
Bătrânul ridică privirea ușor umedă și îl privește pe medic direct în ochi, apoi îi răspunde:
 - Dar eu știu perfect cine este ea!

Poate alții vor uita de bătrânii noștri, poate ei înșiși se vor uita, important este ca noi să ne amintim, noi, cei ce ne lăudăm cu sănătatea și puterea.

Gânduri către copilul meu nenăscut încă

Ești încă mic, doar o părere fără nume și fără gen deocamdată. Mai ai șase luni jumătate până să ieși la lumină, în ceea ce oamenii numesc naștere, dar pentru mine, tu exiști deja. Ești viu, înăuntrul meu, ascuns de rele, la căldurică și înconjurat de tot ce ai nevoie. Și tocmai fiindcă eu te consider deja un copil, în fiecare dimineață îți povestesc visele mele și în fiecare seară te învăț să spui rugăciuni. Eu mulțumesc cerului pentru tine, mica minune ce a apărut pe neașteptate, un sâmbure de viață și speranță, iar tu îi mulțumești fiindcă ai doi părinți care deja te iubesc mai mult decăt se iubesc pe ei înșiși și findcă ești un copil dorit.

Și e o iubire specială cea pe care ți-o purtăm, tu nu o vei cunoaște decât târziu, când la rândul tău vei fi părinte. E acea iubire care există fără nimic: te iubim înainte să te cunoaștem, înainte să știm ce vei fi, să știm dacă vei fi o persoană bună sau rea, te iubim înainte să exiști efectiv pe lume și să ne poți da ceva în schimb. E un sentiment atât de lipsit de egoism, atât de cald și de plin de zâmbete, că avem sufletele pline de tine, mintea încețoșată de existența ta, visele agățate de mânuțele tale.

Vei veni pe lume în noiembrie, când afară va ploua și vântul va pândi pe la ferestre, să te zărească, mic și rozaliu, în brațele noastre. Vei veni ca un vis și apoi va continua aventura noastră. Avem atâtea de învățat unul de altul! Avem atâtea de făcut împreună! Viața e ca o călătorie dincolo de uși închise, plină de imprevizibil și minuni, lucruri fantastice se pot întâmpla, ca de exemplu din iubirea a doi oameni să încolțească într-un ungher de ființă un alt om.

Te vom învăța să ții căpușorul drept și să gângurești, iar tu ne vei învăța să te ținem în brațe și să îți zâmbim cu aceeași frumusețe cu care vei zâmbi tu. Ne vei învăța să ne recăpătăm copilăria, uitată într-un colț de noi înșine, fiindcă te vom urmări jucându-te și ne vom juca și noi la rândul nostru. Ne vei învăța să ne bucurăm cu adevărat pentru o bomboană și să nu ne pese de pantalonii rupți în fund pentru un gard sărit. Iar eu, la acel punct, permite-mi să-ți spun, te voi învăța sa-ți coși singur pantalonii!

Te vom plimba și te vom duce să vezi locuri frumoase și pline de alți copii, vom fi niște părinți mândri și te vom lăuda pentru orice năzbâtie pe care o vei face. Voi învăța să nu te cert fiindcă ești creativ într-un mod al tău propriu și tu mă vei ajuta să pătrund în lumea ta de imagini și fantezie. Vom fi acolo pentru tine când vei avea nevoie, atunci când vei cădea, atunci când copiii mai mari te vor chinui, atunci când vei avea nevoie de ajutor la lecții sau vei intra în bucluc la vârsta adolescenței. Și te vom iubi suficient de mult să știm să rămânem în umbră când tu ne vei îndepărta și vei vrea să faci lucrurile singur, în modul tău propriu. Vei învăța să ne respecți și noi la rândul nostru vom învăța să îți respectăm ideile, părerile diferite de ale noastre, greșelile pe care noi le-am făcut odată te vom lăsa să le repeți dacă asta va fi alegerea ta.

Vom fi o familie care va merge duminica la iarbă verde și care este recunoscătoare pentru tot ce viața le oferă. Vom trece zâmbind peste greutăți, fiindcă așa ne vei învăța tu, iubirea noastră, tu, care vei plânge pentru un genunchi julit exact cinci secunde pentru a o zbughi mai repede înapoi la joacă. Vei fi un copil iubit așa cum acum, la stadiul de nenăscut, ești deja adorat. Vom fi o familie!

Nu vei fi niciodată singur! Chiar dacă uneori te vei simți astfel și vei crede că totul în jurul tău se năruie, să știi că undeva, ascunși pentru a nu apărea decât la chemarea ta, suntem noi, părinții tăi, cei pentru care vei fi centrul Universului mereu, indiferent de cine vei deveni, ce vei face, ce vei dori. Pentru noi vei fi mereu copilul nostru și de aceea te vom urca pe piedestale în inimile noastre și iubirea pentru tine va fi mereu neatinsă. Noi vom fi ancora ta, așa cum tu ai fost vânt în pânzele noastre.

Aș vrea să îți promit întreaga lume, pe un platou înaintea ta, dar mai știu despre viață că uneori este imprevizibilă, într-o secundă poate pune capăt unei mari povești de iubire, tocmai de aceea acestea sunt doar niște gânduri. Din păcate nu pot să promit nimic din ceea ce timpul îmi poate lua. Dar pot să îți promit că dacă timpul va fi bun cu noi și ne va lăsa să îmbătrânim ca părinți ai tăi, atunci tot ce am spus mai sus se va adeveri. Vom face tot posibilul, iar tu ne vei ajuta să ne depășim limitele impuse de cultură, generație, educație. Suntem mai mult de atât, inima mea, suntem suflete, și la nivel de suflete ne vom crea legăturile, dincolo de limitele noastre umane. Te așteptăm, iubindu-te în fiecare zi mai mult!

Iureșul bunului simț de odată

Am fost învățați să spunem „te rog frumos” și să nu ne fie rușine să zicem și „Mulțumesc!” Cu un zâmbet pe buze, cu toții am repetat aceste cuvinte până au început să vină singure.

Am fost învățați să ne trezim dimineața și să ne spălăm pe dinți și pe față, apoi să mergem la școală. Am respectat rutina aceasta și încă o facem acum, când mergem la muncă.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă decât noi și să nu îi luăm în râs sau să le răspundem urât. Ne-a fost repetat de atâtea ori, încât toleranța și înțelegerea (cuvintele acestea două nu se potrivesc foarte bine, dar în funcție de caz se aplică fiecare) au devenit o a doua natură, ceva ce nu mai are nevoie de rațiune sau exercițiu de voință. Uneori ne certăm cu amicii pentru chestii pe care de la cei mai în vârstă le-am tolera zâmbind înțelegători.

Am fost învățați să nu ne tragem nasul în public și să ne acoperim gura când strănutăm, cu zgomotele cele mai subtile posibil. Am fost învățați să stăm acasă când suntem răciți, ca să nu îi molipsim și pe cei din jur. Și am învățat că borșul e bun și sănătos și ne umple stomacul, așa că trebuie mâncat mereu.

Am fost învățați să respectăm când alții se odihnesc și intimitatea celorlalți. Am fost învățați să ne spălăm des mâinile și să fim discreți oriunde ne-am afla.

Am fost învățați că dacă tot e să te machiezi, pe timp de zi dă-i cu mai puțin fard, că se vede mai tare și seara exagerează cât vrei, dacă ai chef să arăți ca bătută. Am fost învățați să aruncăm gunoaiele la coșuri (pe mine m-au cărat de câteva ori școala și rudele în acțiuni de strângere a gunoaielor de pe muntele Cozla, am și diplomă de gunoier, sunt tare!) și să nu vorbim cu gura plină.

Am fost învățați multe lucruri, atât de multe, încât au ajuns să ni se pară „bun simț”. E de bun simț să nu furi, să nu înjuri, să nu bați, să nu spui minciuni, să nu jignești, să nu caști în timpul orelor...  tot de bun simț e să mănânci tot din farfurie când ești invitat la cineva, să nu intri încălțat în casă, să spui „Sarut mâna” și „Bună ziua”, să vorbești folosind formele de politețe cu persoanele mai în vârstă, să nu fii invadent, să nu fii insolent, să nu râzi în gura mare, să nu chicotești în biserică, să nu mergi machiată și în fustă scurtă la slujbă... Să respecți opiniile celorlalți, să asculți sfaturile care ți se dau, să nu vorbești peste altcineva, să aștepți să termine ca să iei cuvântul, să fii sincer...

Și acum, deși am o vârstă la care pot fi considerată încă în căutarea propriului drum, pot să afirm că am senzația netă că trăiesc într-o lume cu foarte, foarte puțin bun simț și clar prea mulți nesimțiți. 

Povestea melcului neghiob

Încet, încet, cu o cochilie fragilă și grea pentru corpulețul lui moale, melcul aluneca lipicios peste iarba potecii. Trebuia să ajungă în vârf, trebuia să urce până sus, sus, unde abia zărea soarele îmbrățișând colina. Așa că melcușorul își scosese vesel cele patru cornițe și doi ochișori și se bucura de răcoarea dimineții. Florile uriașe care îl înconjurau îl salutau somnoroase, întorcându-și petalele spre soare, pentru a se bucura de căldura darnică. Melcuțul se adăpostea la umbra lor păzindu-se și savurând umezeala. Era vesel. Drumul lung și greu nu îl speria, era fericit că grădinile erau înflorite și îl îmbătau cu parfumul lor, soarele colora totul în culori calde iar căsuța lui părea mai lejeră în dimineața aceea. Era un melcușor aventurier.

Conducătorul pădurii convocase toate animalele pentru după-amiaza târziu, când căldura avea să nu mai fie atât de puternică. Din vârful colinei se vedea toată grădina. Ce priveliște frumoasă! Flori colorate și parfumate, copaci puternici și dătători de rod, păsărele fel de fel care își făcuseră cuiburile în trunchiurile scorțoase. Veverițe pufoase și vesele care chițăiau încântate la o alună. Iepurași iuți și nesătui când venea vorba de o salată mai proaspătă. Melcușorul era nerăbdător să se întâlnească cu toți. Era o zi atât de frumoasă! Drumul era lung și greu pentru el, micuță creatură, dar la final avea să merite efortul. Doar priveliștea minunată în asfințit era un lucru pentru care putea să trudească două zile, una la dus și una la întors.

Pe drum, prietenul nostru se întâlni cu albinuțe harnice care zumzăiau pline de trebă. Toate se minunau de ora matinală la care se vedeau cornițele moi trecând spre vârf. Dar îl salutau vesele, era o creatură simpatică.

Căldura devena din ce în ce mai greu de suportat, dar suita nu era încă terminată. Și colac peste pupăză, la mijlocul drumului, era o baltă mare și nămoloasă care îi bloca trecerea. Melcușorul zâmbi îngăduitor, formând riduri ușoare între cornițele de jos. Nu era nimic! Lui îi plăceau musculițele care se adunau însetate, fluturii care căutau și ei apă. Încă jumătate de oră, pentru a ocoli ochiul fără a se expune la soare, dar era așa frumos să privească păianjenii de lângă, urmele de lăbuțe în noroi, mirosul de pământ ud era așa puternic!!

Când în sfârșit ajunse în vârf, avu parte de ce se aștepta. Soarele colora în roșu orizontul, ca o părere. Vântul începuse să adie, mângâind vârfurile copacilor. Și toate, dar toate animalele din pădure erau deja ajunse!! Iepurele gâfâia greu în urma cursei de 10 minute, albinele băteau  obosite din aripioare după munca întreruptă cu doar cinci minute în urmă, veverițele săreau vesele după exercițiile de atletism de un sfert de oră. Dar melcul era cel mai fericit! Fusese atât de relaxantă plimbarea pe cărarea plină de iarbă și umbră. Iar acum apusul era atât de frumos! Pădurea care se ducea la culcare era un adevărat spectacol!

Și dintre toți, singurul care nu aștepta să se termine odată era melcul. Mai avea atâtea de văzut! Iar asta fiindcă ceea ce contează în aventura fiecăruia nu e să ajungă primul la țintă, uneori nu e nici măcar să ajungă la țintă. Ceea ce contează cu adevărat este călătoria, strălucitoare, plină de lucruri frumoase, lucruri rele, lecții și pauze de respirație.

Scrisoare către lume

Dragă lume,

Odată eram somnoroasă până la ora 11:00 și atunci ca să mă trezesc îmi făceam timp pentru un suc/bere/cafea cu prieteni la fel de somnoroși ca mine. Eram mereu pe fugă spre o dulce zădărnicie, fiindcă săream sistematic toate lucrurile importante și ne ocupam numai de prostiile care însă ne făceau fericiți. Și dacă mă apucau vreodată gânduri serioase, ca de exemplu: Hai să studiem pentru examen!, niciodată, dar niciodată nu puneam un telefon de la un prieten pe locul doi. Răspundeam fericită să las pe mai târziu ceva important pentru ceva și ma important: zâmbetul lipsit de griji reale.

Am crescut. Așa se vrea, așa se face. Se merge un pas după altul până când îți dai seama că te trezești tot mai devreme și la ora 6:30 deja ești  în picioare pentru a te pregăti de o nouă zi. Prietenii îi amâni. Nu mai zâmbește nimeni că beți bere înainte de amiază, fiindcă nu te mai întâlnești cu nimeni în timpul zilei, trebuie să te duci la muncă. Și seara ai un milion de treburi de făcut pentru a doua zi. Rămân zilele de vineri, sâmbătă pentru relații care înainte îți umpleau tot timpul și viața.

Îți dai seama că rareori telefonul sună pentru altceva decât lucruri de oameni mari. Dacă primești un telefon vesel și prietenesc te simți presat, rușinat, fiindcă nu ai timp de așa ceva. Trebuuie să închizi pentru a te ocupa de chestiuni mai serioase.

Și dacă îți creezi ferestre și oaze de recreere, te simți lăsat în urmă de alții, care sunt mai serioși și mai concentrați decât tine. Ți se pare că mereu sunt alții care fac mai multe și ești convins că tu nu faci suficient. Dragă lume, nu îmi place ce ai devenit acum, când sunt mare.

Știu, nici a petrece tot timpul într-o dulce inutitlitate nu este o metodă foarte constructivă de a exista, dar undeva, în larma neîntreruptă a maturității eu îmi amintesc că odată știam să mă joc. Îmi plăcea să mă joc și să îmi întind piesele imaginare pe mesele destinului. Noi nu creștem cu adevărat niciodată, copilul din noi rămâne mereu acolo, oare e corect să îi negăm dreptul la a fi și să îl îngropăm sub mormane de responsabilități și sub o fugă continuă prin viață?

Dragă lume, nu îmi place să fiu adult, dar știu că timpul nu îl pot da înapoi. Eu una voi pune botul și voi încerca cu toată puterea mea să fiu un veritabil adult - copil. Și asta fiindcă maturitatea este a naibii de plictisitoare. Totul se rezumă la bani. Îmi vreau zâmbetele înapoi!

Filosofia razei de soare

Timpul ne ține de mână și ne târâie în
nisipul mișcător al clipelor. Dar acolo viața strălucește!
Bulele de săpun unde ne ascundem
se sparg înainte să își înceapă călătoria,
visele se destramă înainte să le visăm,
pașii noștri se împiedică înainte să îi pășim
și totul devine posibil, de mână cu timpul.

Pietrele de sparg cu o atingere,
vântul pornește cu o suflare,
soarele strălucește cu o privire.
Și adevărat șușotesc izvoarele:
razele sunt pentru toată lumea,
dăruite la fel. Visători de pretutindeni,
pragmatici de peste tot, oameni diverși din toate colțurile,
ascultați apa care curge mereu sub același cer!

Razele soarelui sunt pentru noi toți, și dacă ne ardem
În timp ce toți ceilalți se bucură de ele,
atunci numai noi am greșit,
nu soarele din după-amiază.!

O primăvară plină de euforia începutului vă doresc!

O adiere de vânt aduce mirosul zăpezii de pe culmile din depărtare. Soarele se vede ca o geană la orizont, în timp ce o pătură groasă de nori s-a aduna deasupra mea. Nu plouă, dar se simte umezeala proaspătă a aerului. Păsările zboară jos, așa cum spunea bunicul odată că fac, atunci când simt că va ploua.

Copacii sunt încă încărcați de iarnă, cheliți de măiestria lor verde, dar demni cu brațele dezvelite spre înalt. Oamenii scot cu greu nasul din fulare și se îngroapă în gecile căptușite, dar adulmecă cu lăcomie aerul adus de pe munți. E rece, curat, proaspăt. Zăpada se va topi de acum.

O dulce letargie cuprinde simțurile. Ziua e un pic mai lungă, noaptea un pic mai scurtă, zâmbetele un pic mai largi și mănușile încep să lipsească cu ostentație. Un zâmbet fugar se întinde pe chipurile tuturora când ajunge clopoțelul vesel al naturii să sune începutul noului anotimp: „A sosit primăvara!”

Lumină.. Multă lumină vă doresc la toți și căldură, care să vă facă să zâmbiți mereu. Și nu neapărat fiindcă a sosit primăvara, ci fiindcă acest anotimp reprezintă un nou început pentru ciclul vieții. Ghioceii scot căpșoarele albe de sub mantaua rece a pământului, firele de iarbă își încep aventura plină de minune, păsările își acordă ciocurile pentru trilurile pline de strălucire ce vor urmă. Și orice nou început trebuie sărbătorit cu multe visuri, multe speranțe și multă cutezanță. Optimism și iubire, asta este ceea ce vă doresc să simțiți în noua primăvară, ca în orice altă primăvară!

„Casă” în două locuri diverse, dar „acasă” unul singur!

În fiecare vară mă întorc în România. E și un experiment sadic, fiindcă abia reușești să te obișnuiești cu o lume care nu e chiar în sintonie cu propria cultură și educație, pentru a avea apoi o „gustare” din tot ceea ce îți lipsește. Lipsesc lucruri mici, ca berea din pauze cu prietenii, serile de karaoke cu rudele pe care nu le mai ai aproape, casa bunicilor cu mirosul borșului de găină, ce trebuie să fiarbă mult, pentru a da o zeamă bună... De fapt lipsește parfumul trecutului, nu trecutul în sine. Nu știu exact cu ce să compar situația, e o chestiune destul de personală.

Și îmi amintesc de perioadele mai negre din țară, când inflația creștea și banii erau puțini. Cred că sunt multe familiile care nu au mers niciodată la mare împreună, fiindcă nu își permiteau așa ceva, multe casele unde primesc în gazdă, ca să își rotunjească veniturile, multe situațiile când carnea se cumpără rareori, fiindcă pe cât posibil animalele vii sunt crescute la țară, tocmai în aceste scopuri. De câte ori ieșea familia la restaurant ca să sărbătorească ceva? E o întrebare retorică, eu nu îmi amintesc să fi ieșit vreodată cu ai mei undeva, ca să mâncăm cu toții. Bine, când mergeam la mare mai ieșeam la o terasă pentru a mânca mici.

Vă întrebați de ce scriu toate astea. Nu obișnuiesc să îmi plâng de milă și nu o fac nici acum. Am un scop destul de clar. Când România a început declinul, de fapt în declin a fost mereu de la revoluție, dar când a atins fundul, românii au acționat. Au plecat în străinătate ca să trimită bani acasă, au imigrat efectiv în unele cazuri, au început să facă și mai multă economie, crescând cantitățile de cartofi și fasole consumate. Dar au supraviețuit și, cel mai important, eu una nu am auzit un român să se plângă cu adevărat. Cel mult i-am văzut ridicând din umeri și spunând: „Ce să facem? Mergem înainte!”. Și tocmai asta au făcut, au mers înainte și continuă să pășească. Situația pe plaiurile mioritice poate fi oricât de rea, eu sunt convinsă că vom reuși mereu să fim cu un pas în fața colapsului. Și asta fiindcă nu așteptăm cu brațele încrucișate să primim ceva sau să murim de foame. Încercăm să căutăm soluții, convenționale sau nu, ortodoxe sau mai puțin, dar ceva, ceva tot întreprindem.

În Italia, când au început să li se mai înece din corăbii, au apărut la televizor reportaje minunate, despre efectele crizei. Și o femeie plângea de ți se rupea inima și spunea că (citez din memorie) ”de când a început criza e din ce în ce mai rău! Ea a trebuit să taie toate vacanțele, de doi ani nu a mai mers în străinătate să se relaxeze! Așa ceva e inadmisibil!” Imaginează-ți!

Bine, sunt convinsă că diferența între mentalități e dată și de nivelurile de trai extraordinar de diverse. Așa e, italienii erau obișnuiți să iasă la restaurant cu familia o dată pe săptămână, să meargă vara în vacanțe exotice, croaziere și să cheltuiască o groază de  bani, de Crăciun al treișpelea salariu era dedicat numai cadourilor pentru rude și prieteni, o săptămână după Anul Nou, numită și „săptămâna albă” mergeau la schi în masă și sâmbăta și duminica nu se lucra. Aceste lucruri erau NORMALITATE, toate păturile sociale își permiteau așa ceva, nu era doar privilegiul bogaților.

Când a început criza, acestea au fost primele lucruri care au început să dispară, lucrurile superflue pentru supraviețuire. Iar când au ajuns efectiv să trăiască cu o mie de euro pe lună, au început să se sinucidă. Să își dea foc în fața primăriilor. Să facă greve când se închideau fabricile (eu asta nu o voi înțelege niciodată, dacă fabrica dă faliment, adică nu mai produce, de ce faci grevă că închide? Nu își mai permite să existe, pentru ce ieși în stradă? Că rămâi tu fără muncă? Am înțeles, dar ăia, dacă nu mai produc suficient, ce vrei să facă? Doar nu vor muri ei de foame pentru tine!) Să se plângă, Dumnezeule, cât mai plâng! Să dea vina unul pe altul și să se enerveze pe tot.

Și tinerii... nu știu să țină un ciocan în mână! Nu ar munci nici bătuți! Ei vor locuri de muncă comode, unde să facă numai ce este în fișa postului, și să nu îi deranjezi cu lucruri inutile, chiar dacă sunt ultimii sosiți. După două luni de contract de probă se întreabă de ce nu le prelungești contractul. Păi dacă tu, mecanic, abia ieșit de pe băncile școlii, te duci la șef și îi spui că să nu te mai pună să faci curat în atelier, tu ai venit să repari mașini, nu să mături, că mături destul acasă, atunci... Imaginează-ți că ești norocos dacă te lasă să stai și alea două luni! Mereu, aici, oul învață pe găină! Păi atunci vă meritați soarta de șomeri, ce vă plângeți atât, incompetenților!

Săptămâna trecută un coleg de seviciu mă întreba disperat dacă nu știu undeva un loc de muncă, fiindcă nu îl mai suportă pe feciorul lui acasă. Spunea că nu se ridică din fața televizorului și nu mai poate să îl înghită, când el vine obosit de la muncă și ăla, la 24 de ani, îi cere bani ca să iasă în oraș. Citez: „Și o lună să îl țină, numai să am o lună de liniște, să nu mai dau cu ochii de el oriunde m-aș uita, de parcă e o mobilă costisitoare!”. Păi acuma, mă întreb eu, e vina copilului ăla care a crescut și a împlinit 24 de ani sau e vina părintelui că a ajuns pe post de pernă de divan? O dilemă incredibilă!

Altă familie și-a trimis băiatul de 23 de ani în armată (până la 25 de ani te primesc pentru a te înrola) fiindcă: a)se săturaseră de el acasă, fiindcă nu făcea nimic. b)dimineața dormea până la 12, și nu îl ridicai nici cu tobe, surle și trâmbițe din  pat, iar dacă era deranjat de operațiuni simple, ca făcutul curățeniei, făcea un tărăboi frate cu războiul. c)în fiecare seară ieșea cu prietenii și în fiecare seară cerea prin urmare bani. Așa că au decis că armata îl va disciplina suficient cât să îi iasă gărgăunii din cap. Om trăi și-om vedea!

Sunt obosită. Sunt tristă. Mă plictisesc știrile unde se promovează nefericirea generală și dramele care în România au fost normalitate de când m-am născut eu, adică de cel puțin 25 de ani. M-am săturat de comercianții care ar da palme guvernului, dar nu încearcă să facă minimul efort pentru a se reinventa, se mulțumesc să ducă șchiopătând înainte o afacere de familie, moștenită de la tată, care o moștenise de la bunic, care o moștenise... Și să se plângă că oamenii nu mai apreciază lucrurile autentic făcute (păi de progres tehnologic nu ați auzit?? Când vă încălziți mâncarea folosiți cuptorul cu microunde sau aprindeți un foc în mijlocul odăii, pentru autenticitate?) Mă seacă toate comentariile făcute la adresa românilor, cum că fură, beau și înjură, deși palavragiii nu știu minimul esențial pentru a-și permite să masacreze imaginea publică a unul popor întreg.

Concluzia: eu nu mă mai uit la știri, o spun cu mândrie, de 2 luni am sărit cu ostentație porția de actualități și dacă cineva face comentarii rasiste, le amintesc că în Germania, pe vitrinele magazinelor, era scris: „Interzis câinilor și italienilor!”. Așa că să nu mai rupă!

Fă ce zice popa, nu ce face el!

Cât de ușor este să ții prelegeri! Inspiri adânc, brusc te simți mai inteligent decât toți și începi să ții o cuvântare importantă și educativă. Dar când ajungi să pui în practică...

Răbdarea, pe care o promovezi prin tot felul de zicale implicite sau explicite, se transformă în nervi și draci, prin urmare la naiba să o ia, până la urmă fă cum zice popa, nu cum face el!

Tăcerea, care odată, în fața celor mai mici, era de aur, devine un adevărat scandal, la prima scânteie care se întrevede la orizont. Nici nu e nevoie să te atingă cu adevărat flacăra, ajunge gândul că ar putea să o facă ca să explodezi!

Bunăcuviința, cea care te învață că pe un om în vârstă să îl respecți, să îl asculți, să nu îl contrazici, se duce dracului, când ai de a face cu „un încuiat”, „un nebun”, „un moșneag tâmpit” și urli ca din gură de șarpe, cu ofense, la adresa bunicilior, socrilor sau mai știu eu cui.

„Asculți și apoi vorbești” se transformă în „întrerupe-ți interlocutorul la prima pauză ca să ia aer, altfel mai stai o oră să îl asculți degeaba!” și astfel dialogurile se transformă în monologuri relativ fragmentare, în care fiecare, când are ocazia să îl întrerupă pe celălalt, o face ca să își continue propria idee începută în urmă cu... o oră să spunem și care va fi finalizată peste încă... vreo două, aproximativ.

A, da, preferata mea, cumpătarea!! „Să fii cumpătat în tot ce faci!!” și se referă chiar la orice: la mâncare, la băutură, la desfrânare, la muncă, la odihnă. Dar până la urmă unul e gurmand, la altul îi place sexul, altul își îneacă amarul în băutură, dar când vine nepotul în vizită, ascultă aceeași prelegere despre cumpătare, ca și când toți oamenii mai în vârstă sunt sfinți pogorâți pentru a-i învăța.

Știți ceva? După capul meu, nu neapărat cumpătat, binecrescut sau cu mai știu eu ce ideal, tinerii nu au nevoie de simple discursuri formative, de predici ținute din vârful unui piedestal. Au nevoie de eroi, de exemple de persoane oneste, cu ceilalți și cu ei înșiși, de persoane coerente, care nu se complică cu ipocrizia, de persoane altruiste, care vor cu adevărat să ajute, nu doar să pară mai deștepte decât alții. Un fel de popa Tândală modern, care să încerce să schimbe prin forța exemplului personal, nu doar prin cuvinte frumoase!

Insomnia

Gândurile sunt meschine: cele mai bune reușesc să ne facă să surâdem pentru o clipă, apoi dispar și uneori le și uităm, cele rele ne bântuie mințile și sufletele, alungând somnul și liniștea. La ora patru dimineața tresărim când auzim acele de ceas bătând secunda fixă, ne minunăm că deschidem ochii și somnul refuză să ne mai lipească pleoapele în binecuvântata odihnă.

Nu că este chiar cel mai rău lucru. Când eram mică, îmi amintesc că mama mă certa mereu la prânz fiindcă nu voiam să dorm. Uram somnul de după masă Voiam să ies afară, să mă joc cu copiii, să prind fluturi sau mai știu eu ce minuni. Detestam, plângeam și mă răzvrăteam, până când eram atât de epuizată că adormeam fără să îmi dau seama, în cele mai nenaturale poziții, cu fața brăzdată de lăcrimuțe. Acum în schimb, când mă trezesc la patru dimineața, după patru ore de somn, jur că îmi vine să plâng fiindcă nu mai reușesc să adorm!

Dar trează fiind, începe un proces meticulos de alungare a gândurilor negative. Ceea ce m-a bântuit în somn este constant blestemat și alungat înapoi, într-un colț de luciditate, fredonând un cântec vesel. Măcar trează, pot lupta cu propriii demoni, cu propriile copilării și ceea ce se transformase în coșmar îmi pare atât de logic și ușor de rezolvat, că mă întreb ce dracu` nu e în ordine cu mine. Și când mă gândesc că odată nici nu mă interesa în mod deosebit somnul!

Adică... perioada bacului, când eram fericită dacă reușeam să dorm două ore (nu vă gândiți că studiam în tot acest timp, am fost mereu destul de... alunecoasă în chestiunea tocirii, dar citeam foarte multe cărți extracurriculare, pe care nu reușeam să le las din mână), perioada facultății, când mergeam „la o bilă” pentru teoretic o oră, și ajungeam la patru dimineața acasă, cu examen a doua zi la nouă și cursul încă nedeschis (acelea erau nopți când nu dormeam), vacanțele cu prietenii, când nu îmi aminteam exact când am dormit ultima oară... Și acum, perioada bătrâneții mele premature...

Mănânc trei mese regulare pe zi, la ore fixe, de te sperii, zici că sunt bătute în cuie, și somnicul obișnuit din timpul săptămânii. Am devenit o babă veritabilă, pot da lecții de viață sănătoasă, cu mese constituite din legume și fructe și somn. Păcat că tot nu reușesc să le pun în practică. Mai ales din cauza insomniei mele aproape cronice, enervante. Știți că am cartea de noapte?? Da, da, alții au cartea de metrou, cartea din pauze la muncă, eu am cartea mea, pe care o citesc numai noaptea, la patru. Să fiu a naibii, le și termin repede de citit, ceea ce demostrează frecvența salturilor mele în luciditate.

În noaptea asta, am făcut curat în bucătărie (măturat, spălat pe jos, spălat vasele și aragazut, etc, tacâmul complet, nu așa), am pregătit prânzul, am citit vreo 30 de pagini și am băut două cești de ceai cald, în speranța că voi mai ațipi măcar jumate de oră (știu că teoretic ceaiul conține teină, dar uneori funcționează. Bine, de data asta a fost inutil) și abia suna alarma telefonului că este ora șase. Sincer mă gândeam să plec și la vreo oră de jogging, dar m-am temut că poate bărbatu-miu s-o trezi și o crede că m-au răpit extratereștrii. Nu că ar fi bai, știe că m-ar aduce înapoi în cel mai scurt timp posibil, oferind și o răsplată, numai să fiu primită înapoi, dar na, ultima oară (și prima de altfel) când s-a trezit pe la vreo cinci și nu eram  în casă am reintrat exact când era cu mâna pe telefon să sune la poliție. Așa că m-am mulțumit cu stepperul de atunci.

Și culmea, în timpul zilei nu sunt morocănoasă, nu mă doare capul, nu beau mai mult de două cafele și nu am o stare de oboseală generală. Nu dau iama în mâncare și nu am ochii roșii. Dar Doamne, ce aș vrea să dorm și eu o noapte întreagă, fără să mă transform într-o bufniță!

Filosofia rafalei de vânt

A fost odată un vârf de colină, străbătut de visuri și dorințe, traversat de speranțe, măturat de adieri de vânt. În toate se strângea puterea unui suflet, se amestecau cu credințele unei ființe și se scufundau în profuzimea unei inimi. În tot acest timp vântul își întindea tentaculele uneori pentru a alina, alteori pentru a distruge. Părea inevitabil ca vântul să bată.

În vârful colinei, ființa stătea stăpână, pradă când disperării, când euforiei pure. Era extremă, nu găsea o cale de mijloc pentru a se exprima. Era ori abisală, întunecată, crâncenă, ori luminoasă, strălucitoare, îngăduitoare. Crizele nu știa să le depășească, se prăbușea dintr-o parte în alta cu viteza unui gând, se distrugea pe sine și se renăștea cu forța unei singure clipe, trăind pe marginea nebuniei.

Iar în tot acest timp, vântul adia. Îi ridica spiritul sau îl cobora, îl răcorea când flăcările iadului se revărsau din ochii animalici, îl înfierbânta când serenitatea curată domolea trăsăturile. Cei doi erau prieteni, se simțeau reciproc, se completau și încercau împreună să atingă o normalitate aparentă.

Își spuneau secrete știute numai de ei, un suflet blestemat și energia pământului și se ascundeau de ei înșiși unul în altul. Deveniseră aproape identici, pierzându-și identitatea. Omul nebun se credea vânt, menit să aducă lucrurile la un nivel aparent normal, iar vântul se vedea ca un om, care cade de pe marginea prăpăstiilor, pentru a urca apoi din nou pantele, cu puterea unei secunde. Se înțelegeau atât de bine, încât schimbau balanțele instantaneu, trăind împreună ca o unică creatură normală, echilibrată.

Colina însă astfel devenise uniformă. Visurile și dorințele începuseră să coincidă, speranțele ascultau vântul înainte de a se formula, alinarea și distrugerea păreau să se confunde. Peisajul lunar de cratere și pietre devenise deșertic, o întindere de nisip uniform și adieri de vânt, uneori puternice, alteori abia simțite. Omul devense deșert, plat, gol, galben. Puterea vântului abia dacă se mai simțea, mutând dunele de ici colo, fără a putea vreodată să le dea o formă definitivă. Iar stâncile care înainte țineau piept rafalelor puternice nu mai existau. În timp ce se confundau unul cu altul, cele două energii își pierduseră influența.

Ființa blestemată își pierduse disperarea. O parte din vânt se ascunsese înăuntru și îi mătura universul înainte ca acesta să fie exprimat. Erau amândoi goi, fără sens. Și atunci au fost despărțiți.

Omul cu un vânt de echilibru în sine a fost trimis din vârful colinei pentru a-și găsi propriul loc, menirea sa nouă, pe care și-o amalgamase singur, o făcuse să fie confuză, nesigură, schimbătoare. Călător prin propria soartă, noul lui blestem era acela de a se cunoaște pe sine, cel ce reușea să stea în echilibru pe marginea prăpastiei, dar pierduse puterea de o clipă de a se ridica și a se însenina.

Vântului îi fusese luată puterea de a-i vorbi, pierduse legătura magică ce îl unea de sufletul blestemat din vârful colinei. Avea să sufle și atât. Să îl urmărească pe noul om, fără a-l putea înțelege, de a-i vorbi fără a putea fi înțeles, de a-l mângâia fără ca acesta să știe. Avea să fie uitat de mintea ce purta o rafală în propria ființă. Nu mai avea nici o menire.

Și atunci vântul a rămas singur, frustat, disperat. Uneori abia dacă alina, complăcându-se în uitare. Alteori se răzvrătea urlând la ferestrele fostului lui prieten, încerca să se facă auzit. Dar i se răspundea cu tăcere, cu ignoranță, uneori cu frică. Era departe, dar atât de aproape! Energia pământului, la o lungime de gând depărtare, dar la distanță de o conștiință, de o identitate furată. Și atunci, vântului nu i-a rămas altceva de făcut decât să bată, așteptând să i se redea bucățica ciobită din propria menire.

Dar noi încă mai închidem înăuntru un fir de rafală care ne ține departe de marginile nebuniei.

Când ochelarii bunicuței sunt pe cap

Dimineața mea a decurs cum nu se poate mai obișnuit. Cum am avut o programare la medic, am ajuns mai târziu la muncă și am stat mai mult acasă (vizita medicală era la 10), așa că am decis să îmi fac cu calm treburile casnice. Așa că am început cu rutina.

M-am spălat pe față și pe dinți, apoi am pregătit prânzul. Când am terminat, am fugit repede să fac un duș. În acel moment m-a lovit întrebarea: de ce m-am mai spălat separat pe față dacă și așa am decis să fac duș? Dar în fine, faptul era consumat.

Apoi am decis să îmi sun soțul, să văd dacă a ajuns cu bine la muncă. În timp ce vorbeam cu el mi-am amintit că ar fi mai bine să sun și la serviciu, să le amintesc că ajung pe la 10:45, așa că în timpul conversației cu Dra am început să caut disperată, dar disperată, telefonul care parcă intrase în pământ. Eram așa de disperată că l-am zăpăcit și pe interlocutorul meu, care îmi dădea indicații: „Te-ai uitat în geantă? Dar pe noptieră? Pe măsuța de machiaj??”, și tot așa, până a exclamat furios: „Anca, dar acum la ce Dumnezeu vorbim? Vezi că ai telefonul la ureche!”. Măcar am satisfacția că i-a luat și lui puțin până să își dea seama.

Adică ce, vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să vorbiți la telefon și în același timp să îl căutați panicați?

Apoi am pășit pragul casei, am deschis mașina, am pus gențile și tot așa pe bancheta din spate, am încuiat casa și am continuat drumul până la tomberon, pe jos, pentru a arunca gunoiul. Când m-am întors la mașină am început să scotocesc buzunarele înnebunită după chei. Ia-le de unde nu-s. Acuma eram în dilema: dacă am încuiat casa (am și verificat, era încuiată), atunci am ieșit cu cheile afară, fiindcă sunt toate pe același breloc. Geanta era deja în mașină când am încuiat casa, deci nu putea fi acolo... Deja mă pregăteam să îmi suflec pantalonii și să renunț la tocurile de 10 centimetri pentru a mă arunca în tomberon în căutarea cheilor, când m-a lovit inspirația: am încercat să văd dacă mașina nu era descuiată.

Nu numai că era, dar cheile se odihneau pe scaunul șoferului, se vede că fără să îmi dau foarte bine seama le aruncasem acolo în goana mea spre reciclarea deșeurilor. Așa am pornit spre medic... Dar mi-am dat seama că văd în ceață. La naiba, ochelarii!! Am luat cheile, am deschis casa, am intrat și am răscolit bine, dar bine, nu așa, pentru următoarele 10 minute, după blestemații de ochelari. Nervoasă și disperată, mi-am pus mâinile în cap, în timp ce am inventat cred vreo câteva înjurături noi, sunt convinsă că nu le-am mai auzit înainte. Acest gest disperat a dus la găsirea ochelarilor, fiindcă, clișeul clișeului, erau cocoțați în vârful capului. Ei bine, în acel moment am dat dovadă de o adevărată inspirație și originalitate în găsirea de noi sintagme care să exprime ceea ce înjurăturile normale nu reușesc.

Deși aș vrea să spun că a fost o dimineață debusolantă... de fapt a fost destul de obișnuită! Mă întreb, n-ar trebui să mă mai maturizez și eu, dacă tot trece timpul ăsta? Și cum naiba să fac, dacă de când eram mică îmi tot prind degetele în ușă și caut panicată lucruri chipurile dispărute care se ascund bine mersi sub nasul meu?

Filosofia amintirii celorlalți

Viața merge înainte... Poți să faci ca melcul, abia târâindu-te, poți să te comporți ca racul, să ți se pară că dacă mergi înapoi destinul face la fel, toate se însumează unidirecțional. Orice ar fi, orice decizie ai lua, orice gând ai apăra, orice ființă dragă ai pierde, indiferent de faptul că și tu la un moment dat vei părăsi lumea asta, viața merge înainte.

Iubim... Suferim... Greșim... Facem fapte bune... Ne deschidem în fața oamenilor... Ne închidem între ziduri atent construite... Iar toate astea pur și simplu contează. Nu doar la un nivel personal, dramele noastre se reflectă în fracțiunea de nimic pe care o reprezentăm și se însumează în infinitatea de zecimală de clipă din viața asta. Am fost aici... Și pământul o știe, vântul o șoptește, focul o rumegă, apa o susură. Am existat! Și toți ceilalți care nu mai sunt au existat. Și toate lucrurile pe care nu vrem să ni le amintim au fost, la fel ca și toate întâmplările frumoase.

Ne amintim... O parte din amintirile noastre le transmitem la fii, aceștia la nepoți... Apoi numele se pierd, harta gândurilor noastre se risipește, tot ce mai rămâne din noi e glasul lumii care ne-a înscris în filele sale. Am fost fericiți, pentru o fracțiune de eternitate, am suferit, am crescut, am devenit mai puternici sau mai slabi, am fost noi și undeva, în adâncul bătăilor lor tainice, meandrele lumilor ne amintesc. Nu avem nevoie de monumente, de nume în istorie pentru a mărturisi prezența noastră. Avem nevoie doar să ne urmăm sufletele.

Vom continua să ne amintim. Toate persoanele care au fost și nu mai sunt se înscriu în inimile noastre cu fierul roșu și deși știm că e normal să plece, ne doare oricum despărțirea. E incredibil că în atâtea milenii de existență, oamenii nu au reușit să se obișnuiască cu gândul morții, deși e singura constantă. Ne naștem și murim, uneori nici nu ajungem să trăim, alteori ne naștem morți. Și totuși, moartea ne înspăimântă, ne paralizează gândurile și sentimentele, ne face neputincioși. Nu o înțelegem. Ce înseamnă să mori?

Ce înseamnă să ți se oprească inima în piept? Ce înseamnă să nu mai respiri aerul, vital pentru atât de mult timp? S-a defectat mașina? Nu înseamnă nimic mai mult decât o electrocasnică stricată care e aruncată la coș? Înseamnă mai mult? Suntem doar roboți care la un moment dat se strică iremediabil? Suntem mai mult? Suntem cu adevărat spirite care merg într-un alt loc? Există un alt loc, fără trupuri, fără inimi, fără plămâni, doar energie?

Atâtea întrebări... Și răspunsurile le căutăm de secole. Se ascund în religii, multe religii pe tot pământul, se ascund până și în atei sau păgâni. Toți vor să știe: ce este moartea? Ne simțim împliniți când găsim puterea să credem într-una dintre explicații, pierduți când nu avem idee în ce să credem, disperați când nu credem în nimic. Nimeni nu se mai întreabă: ce este viața? O pierdem când murim? Sau moartea e ca o ușă care se deschide și când îi treci pragul nu cazi în gol și dispari, ci ajungi pur și simplu în altă cameră?

Îmi place să cred că răspunsul e în inimile noastre. Tot ce știu e că persoanele pe care le-am iubit și nu mai sunt aici vor continua să fie până când inima mea va mai bătea. Sunt parte din mine, sunt legată de ele, așa cum sunt legată de inimi pe care nu le știu, nu le cunosc, dar au fost parte din spiritul părinților mei, al bunicilor și străbunicilor, al străbunilor îndepărtați. Până la urmă, totul e energie, soarele care strălucește, planetele care gravitează, inelele lui Saturn și magnetismul lui Jupiter, stelele, visele, sufletele.

Conține sau nu alcool vinul? Prima întâlnire a cursului de prim ajutor

Luni seara. Începe săptămâna și capul atârnă mai greu ca de obicei, fiindcă ne așteaptă încă cinci zile nenorocite. Ora este... șapte jumătate (19:30) și reușim să ajungem acasă. Pun mâncarea pregătită de duminică (na, duminica se muncește mai mult decât în timpul săptămânii) la încălzit, facem duș, mâncăm și... ne îmbrăcăm din nou. Pentru opt săptămâni, în ziua ingrată de luni, la ora incredibilă de nouă seara, se merge la cursul de prim ajutor al Misericordiei. Da, este opțional, dar e gratis și cine știe unde te duce viața.

Aseară a fost prima întâlnire. Poate trebuie să încep prin a spune mai întâi ce este Misericordia aceasta. Este o asociație, apărută în regiunea Toscana din Italia, dar de acum cu sedii pe tot teritoriul țării, care ține de Biserică și este... ei bine... un fel de salvare. Adică... poate răspunde la urgențe nu foarte grave, având o pregătire de infirmieri, dar poate face și servicii pentru privați: transportă persoanele invalide la spital pentru controale (sau chiar dacă nu sunt invalide, le transportă pentru a primi îngrijiri medicale, cum ar fi persoanele care trebuie să facă dializă), participă la evenimente (concerte, conferințe, înmormântarea papei) ca salvare, dacă cineva leșină îl transportă la spital, etc, și este totul bazat pe voluntariat.

Serviciul este gratuit, de obicei persoanele care apelează la el făcând donații asociației. Donațiile pot fi de cinci euro, cum pot fi de cât îl ține buzunarul pe bolnav. De exemplu, săptămâna trecută un pacient a cerut Misericordiei să îl transfere la un spital din Florența (distanța de la Viterbo până acolo e de vreo 220 km), iar la final a făcut o donație de zece euro (autostrada doar, dus întors, este 20). Nu contează suma, nu este obligatorie nici donația, serviciul este oricum gratuit și fără să oblige pe nimeni la nimic. Persoanele care lucrează sunt voluntari, nu sunt plătiți.

Acum că am conturat situația, continuu povestirea. Aseară am făcut prima oră de curs, la sfârșitul perioadei urmând să ne alăturăm voluntarilor de aici, cu un nivel bază de cunoștințe pentru a asigura primul ajutor. La nouă seara, într-o sală prea bine încălzită pentru simțurile noastre obosite după o zi de alergătură, au început să intre persoanele înscrise. Nu au fost multe, poate vreo 17 - 18, majoritatea interesate însă numai de curs, deschis tuturor, decât să rămână apoi cu asociația. Ai un copil, nepot, ceva, se îneacă, măcar știi ce să îi faci ca să nu se sufoce. Ai o rudă care face infarct, până ajunge salvarea ai idee cum se face un masaj cardiac pentru a-i mări șansele, pe scurt, fac acest curs pentru propria informare (nu e nimic rău în asta, din potrivă).

Printre cursanți, în aceste condiții, erau și două bunicuțe. Toți ceilalți erau destul de tineri, copii de la 17 ani până la bărbați de 50 (încă e în putere un om la 50 de ani, nu vă strâmbați, și vrea apoi să facă și voluntariat, deci e important să fie mai mulți ca el) și aceste venerabile doamne, care au fost distracția și, bineînțeles, la acea oră și cu acel nivel de răbdare, disperarea serii. Au avut mereu ceva de adăugat din vasta lor experiență (și e vastă, credeți-mă, total neinteresantă, dar incredibil de lungă și interminabilă), dar cele mai comice intervenții au fost întrebările lor.

Prima parte a fost despre locul unui accident, ceea ce trebuie făcut, dar mai ales ceea ce nu trebuie făcut în asemenea cazuri. Și dragul om de după birou spunea despre necesitatea evaluării locului accidentului în cazul de victime multiple, pentru a vedea la care îi dăm primul ajutor mai întâi. Adică, ai o persoană în stare de conștiență, cu câteva zgârieturi și unul fără conștiență, chiar și fără zgârieturi grave, clar că prima oară mergi la cel fără simțuri. Ei, întrebarea băbuței: „Și dacă unul este în mașină și altul în afara mașinii, pe care îl ajut prima oară?” Adică... evaluarea locului accidentului... A oferi o prioritate victimelor în funcție de leziuni... Și această întrebare...

Altă discuție: se vorbea despre accidente domestice, arsuri, otrăviri, sufocat, electrocutare, tot așa. La otrăvirea cu alcool, fiindcă o beție gravă este considerată ca atare, bătrânica întreabă extrem, dar extrem de serioasă: „Dar vinul ce, intră la categoria asta??? Nu, nu??” Și era atâta panică în vocea ei că nu ne-am mai abținut și am început să râdem. „Profesorul”, serios, i-a răspuns că tot ce conține alcool intră la categoria „alcoolice”, deci da, și vinul. „Dar și berea?”, cu o urmă de speranță în glas se auzi vocea bunicuței. Ei, imaginează-ți că și berea, așa că să nu o pui în biberon la nepoți, strănepoți sau ce ai mai avea pe acolo.

Mda, cursul oricum a fost plin de informații utile, mai ales cel presărat cu discuții despre sexul manechinului pe care se vor face exerciții de masaj cardiac și respirație gură la gură, poziția găurilor acestui manechin, vârsta victimelor care primesc prim ajutor de la Misericordie...

Lăsând deoparte gluma, este cu adevărat o inițiativă admirabilă și chiar dacă unii înțeleg mai puțin, alții mai mult, se mai fac și glume pe chestiuni serioase, sunt convinsă că dacă în fiecare familie ar fi măcar o persoană cu cunoștințe bazilare de prim ajutor, numărul accidentelor grave s-ar diminua considerabil. Gândiți-vă că 80% din urgențele raportate la salvare sunt domestice, au loc în interiorul apartamentului. Persoane cu arsuri, otrăviri, electrocutări, oase de pește în gâtul copiilor (v-am spus că se mai și glumește cu lucruri serioase), chiar și cu infarcte sau traume cerebrale au o șansă îm plus dacă nu riscă să se înece în propria vomă, să își înghită limba sau să piardă tot sângele din corp (ori să se ardă cu gheață, mda, gheața arde, niciodată nu am știut asta.. dar are același efect ca focul dacă e aplicată prea mult timp pe piele.)

Lunea următoare, plină de somn și cu o foarte mică dragoste față de viață, mă voi prezenta din nou la curs. Mai vedem ce se mai întâmplă! Oricum, astăzi o bunicuță știe cu siguranță că berea și vinul conțin alcool și sunt considerate alcoolice!

Filosofia zăpezii, de-a fericirea irascibilă

Nu mă pricep să fiu fericită...

Ieri a nins ca o poveste peste oraș, cu fulgi mari, cât palma, pe jumătate încă umezi, fiindcă nu era destul de frig să îi mențină înghețați. A nins ca în copilărie, când pe planșele din manualul de română apărea un băiețel care privea pe fereastră și i se părea că fulgii de nea erau mici oameni de zăpadă. A nins cu fulgi mulți, deși, albi și umezi, ca într-un basm. Cerul se întunecase deodată, dar nu cu nori amenințători, devenise tot un gri albastru uniform, liniștitor, apoi a început să își cearnă minunile. A nins...

Și am ajuns acasă, decisă să rămân fidelă mie însămi. Am pregătit friptura la cuptor, vinul fiert cu portocale, lămâie și scorțișoară, am adus și cățelul pe pat și m-am bucurat de seară, cu un film fain, un joc de șah cu Dragoș și așa mai departe. Nu mai ningea când a fost gata totul, dar căldura amintirilor a făcut din asta un detaliu total lipsit de importanță. Am adormit fericită sub plăpumioară având în nări aroma de lemne arse din soba bunicii, parfumul dovleceilor și al merelor coapte în rola de la soba cu plită, cuibărindu-mă mulțumită în brațele lui Dra. A fost o seară... foarte, foarte reușită.

Și apoi dimineața... O, dimineața!! Momentele când intri în panică, gândindu-te la câte calorii ai îngurgitat cu o seară înainte... Primul lucru a fost să calculez cu cât am sărit calul, cât exercițiu fizic trebuie să fac ca să recuperez și să mă căiesc amar pentru că... cumpătarea... nu știu zicala, era oricum ceva ce se zicea despre cumpătare, ceva important și pompos, pe care eu nu am respectat.

Apoi, al doilea lucru a fost să îmi pară foarte rău că Rambo al meu a stat pe pat... Deci pătura era îmbibată în păr alb și lung de la minunatul meu breton, care nu numai că nu stă locului, dar niciodată nu poate să se tolănească mai jos de linia pernelor. Mda, va trebui o curățenie zdravănă după aventura mea.

Și am plecat la serviciu. Ca să ne înțelegem, anumite persoane consideră că o stradă umedă poate fi extrem de periculoasă, da? De aia merg la 20 la oră pe un drum în afara orașului, pe mijlocul carosabilului, ca să nu prindă bălți inexistente pe margine, făcând depășirea imposibilă, iar dacă îi clanxonezi să își miște fundul de pe banda a doua, care e și cea de sens opus, pentru a putea trece de ei, clanxonează înapoi, ofensați și nervoși că ce, vrei să își riște viața pentru tine?? Pot să îi numesc tâmpiți?? Pot, pot, pot???

A, da, ca idee, acest lucru este posibil fiindcă zăpada nu a ținut, până dimineață nu a mai nins și s-a topit aproape tot. Așa că ajung la muncă. Din parcare până în clădire... apăraia a trecut până și prin bocancii mei de munte, care au rezistat  în sezonul de schi fără să lase o picătură de umezeală înăuntru. Ei bine, acum eu până la unu voi sta cu picioarele ude fiindcă nenorocita aia de zăpadă nu a avut bunul simț să înghețe  măcar dimineața, la prima oră, când oamenii se duc la muncă. Mda, un început de zi fantastic.

Și astfel fericirea serii liniștite și romantice de ieri s-a stransformat într-o... mâzgă de sentimente contradictorii, odată cu zăpada. Dacă nu ar fi fost mirobolanții fulgi albi, atunci nu aș fi îngurgitat trei milioane și miliarde de calorii, Rambo nu și-ar fi pus talentele în aplicare pentru a-mi dezmembra casa, idioții de șoferi experimentați care „nu au avut un accident în toată viața lor!” (singurul accident posibil ar fi lovirea periculoasă a unui melc la 20 la oră sau un infarct pentru mașina din sens opus când te vede fix la jumatea benzii lui sau o criză de nervi gravă a șoferului din spate care încearcă disperat să te depășească) și „au o mașină incredibilă care nu consumă nimic, nimic, aproape nu îi pune carburant!” (revin, la douăzeci la oră mai bine te duci cu bicicleta, aia consumă și mai puțin) nu ar fi fost chiar așa de idioți, poate ar fi ajuns la șaizeci la oră și oricum nu ar fi stat departe de marginea străzii, deci ar fi fost buni de depășit, eu nu aș fi avut picioarele congelate, ude, reci și o irascibilitate cronică.

Mda, chiar nu mă pricep să fiu fericită... Data viitoare când ninge încep să mă dau cu capul de pereți de la primul fulg de nea, măcar mă pregătesc pentru ziua următoare. Aici oricum nu ține zăpada, deci rezultatul este, din păcate, invariabil același.

Când tot ce ai este prezentul

Timpul este liniar, unidirecțional, fluid... Nu îl ajungem din urmă și nu reușim nici să mergem pe lângă el. Posibilitatea de a ne întoarce nu există. Oricât de mult ne place să credem că putem oricând să reluăm vechi obișnuințe, prietenii uitate, pasiuni abandonate, timpul nu ne permite să facem saltul la acel vechi „eu”, altcineva față de „eu” cel din prezent. Suntem mereu noi și mereu vechi și mereu diverși, fie că înțelegem acest lucru sau ne considerăm în afara lui.

Uneori, posibilitatea de a renunța, de a lua înapoi acțiuni, vorbe, clipe, nu numai că nu există, dar este și imposibil de remediat ceea ce deja am rănit. Atunci când ai da orice să poți întoarce zilele, când e imposibil să spui „îmi pare rău!”, când nu mai ai ocazia să explici, să ceri iertare, când timpul te-a dus prea departe de ceea ce ai avut și de ceea ce ai fi putut avea, mai ai o singură posibilitate, rece și măreață: să te concentrezi pe viitor.

Blocat în regrete, clipele se vor scurge cu aceeași repeziciune pe acele ceasului. Trecutul va deveni și mai trecut, chiar dacă văpaia lui ni-l va apropia în inimile noastre. Și astfel, posibilitatea de a fi altfel dispare. Nu remediem lucrurile plângându-le, ci reflectându-le în acțiunile noastre următoare, în felul în care construim acel „eu” din viitor, învățând din greșeli și permițându-ne să facem alte greșeli, pentru a putea învăța în continuare.

Acțiunile noastre de acum sunt singurele asupra cărora avem controlul, așa că să le folosim! Să nu le aruncăm înecându-ne în păreri de rău, ci să le utilizăm pentru a crește, fiindcă e ceea ce până la urmă facem, conștient sau nu. Creștem! Mai întâi fizic, apoi psihic, spiritual. Și avem puterea să ne măsurăm forța prin felul cum punem un pas în fața celuilalt în momentul prezent. Și dacă ne gândim bine, prezentul e tot ce avem, așa că de ce să plângem trecutul, când am putea să învățăm din el și apoi să îl lăsăm acolo unde aparține, adică în spatele nostru?

Happy 2013, în cuvinte la îndemână

Noul an 2013 a început cu câteva zile de pauză, pentru a exploda apoi în o mulțime de rutine reluate, ca un film vechi, nu foarte bun, pe care ești obligat să îl revezi. Mereu și mereu, zi după zi, încercând din când în când să scoți capul afară din enervantele obișnuințe, necesare din păcate, vitale pentru cei prinși într-un confort zone autentic, am pășit încrezători, că așa e în luna ianuarie a oricărui an, dorindu-ne marea cu sarea și tot binele din lume, pentru cei apropiați, prieteni, rude, dar mai ales, pentru noi. Na, ce să facem, omul este o ființă egoistă până la urmă.

Am terminat de băut șampania în pace, am mâncat și ultima felie din cozonacul bunicii, mai am încă în congelator câteva sarmale înghețate, puse la păstrare pentru „mai târziu”, iar acum am decis să scriu pe blog. Am descoperit  uimită că am perioade de tăcere care variază, ultima a durat mai mult de un an, nu e așa? (Bine, trecem peste astea mici de două săptămâni sau cât o fi fost). Așa că vreau să mă explic: când nu scriu nimic, nu o fac fiindcă m-am plictisit de mirobolantul meu (modesta si draga de mine) blog, sau fiindcă nu găsesc o conexiune internet activă, sau fiindcă nu am chef să schimb modul de funcționare a tastaturii și să trec la diacritice, ci o fac din sinceritate. Mai exact, nu scriu, fiindcă nu am nimic de spus.

Uneori mă uit pe sfintele posturi de pe Facebook și mă întreb uimită: unele persoane chiar nu au nimic mai bun de făcut decât să scrie fraze de rahat, care atentează la imaginea lor socială cu siguranță, numai ca să fie pe primele rânduri pe platformă? Serios, ce e mai important, să ai like-uri sau commenturi, dar să apari ca un om care nu are nimic mai bun de făcut cu viața lui decât să se spargă în fraze pe internet, sau să publici și tu acolo atunci când chiar ai ceva de împărtășit cu ceilalți?

Pentru mine e o dilemă rezolvată: dacă nu am nimic nou de spus celorlalți, nu risc să pătez ecranul lor cu crizele mele dese, sau chiar dacă am ceva de adăugat, dar e repetitiv, MĂ ABȚIN! Nu neapărat că trebuie să ai ceva genial de spus, sau ceva serios, filozofic, nici măcar interesant, dar să ai CEVA de spus, CEVA! CELORLALȚI! Statusuri de genul: „Movie :D”, sau „Away”, sau „Crap”, sau alte multele din care cititorii nu înțeleg nimic sunt... cum să spun... să mă exprim cât mai clar... aș spune că sunt... ăăăăăă.. inutile?

Așa că scuzați tăcerea mea, când apare, dar o fac din respect pentru persoanele care intră pe aceste mâzgâleli. Aș putea să postez orice prostie, dar fiindcă vreau să scriu când am cu adevărat ceva nou de împărtășit, închid pliscul, îmi leg degetele cu scoci și aștept să mă lovească inspirația.

Mda, ceea ce vroiam să spun în acest post, înainte să încep să divaghez: vă urez un an nou minunat, sper că l-ați început cu dreptul și visați! Nu uitați să visați! E primul pas spre mai mult, să îți dorești cu adevărat!