Iluzia "fericirii de dincolo". Interviu cu Nick Sava

Nick Sava a plecat din Romania in 1990 si a urmarit cu constiinciozitate "visul canadian". Acum este redactor sef al revistei culturale a romanilor din Canada, "Atheneum" si isi lanseaza la Iasi a treia carte pulicata, "Fericirea de dincolo". Ii plac povestile vechi romanesti si le scrie pentru copiii romani din Canada, "care nu le pot citi si nici nu inteleg fondul umorului romanesc". Vorbeste calm despre ce inseamna sa fii roman plecat in afara granitelor, sa obtii o cetatenie intr-o alta tara fara sa uiti de unde ai plecat, sa iti fie dor de tara ta, fara sa te poti intoarce.

Reporter: Ati plecat din Romania acum 18 ani, imediat dupa Revolutie. Ce ati castigat si ce ati pierdut plecand?
Nick Sava: Am castigat foarte mult si am pierdut foarte mult. Cartea poarta numele de „Fericirea de dincolo” pentru ca fericirea e mereu dincolo. Aici mi s-a parut ca e dincolo in Canada, dincolo in Canada mi s-a parut ca e dincolo in Romania. Ce am realizat? Profesional m-am realizat, material poate nu cat as fi dorit, spiritual am pierdut foarte mult si a trebuit sa ma intorc la fondul romanesc ca sa raman roman. Acolo e foarte usor sa te pierzi, sa nu mai fii roman. Nu stiu daca e contextul aici, dar pot sa va spun ca cei din Canada, majoritatea lor sint imigranti. Ei au o vorba. Ei spun ca cei care ajung in Canada, prima generatie, incearca sa pastreze, a doua generatie incearca sa uite, a treia generatie incearca sa isi reaminteasca. Nu e foarte usor sa iti reamintesti.
R: Inginer, pictor si scriitor. Care dintre cele trei laturi v-au ajutat cel mai mult de-a lungul aventurii care inseamna viata in Canada, ca imigrant?
N.S.: Ingineria m-a ajutat sa imi asigur mijlocul de trai. Pictura a fost un mod de a ma exprima in anumite momente si nu m-a ajutat material mai deloc. Am avut cateva expozitii, am vandut majoritatea tablourilor, dar nu este un mijloc de trai. Este sa zicem hobby-ul meu de suflet. Scriitura este in schimb ceva mai mult de atata. Pentru a fi fericit in a scrie am renuntat in mare parte si la inginerie si la pictura. Deci consider ca eu in acest moment ma caracterizez prin a scrie.
R: Celelalte doua volume pe care le-ati scos, in 2002 „In care Pacala...” si „In cautarea lui Harap-Alb/Un joc” in 2004 invoca amandoua personaje de poveste, de basm. Care este legatura dumneavoastra cu aceasta lume a fantasticului?
N.S.: Eu am fost mereu atras de povesti si basme, am citit foarte mult si intamplarea a facut sa le si povestesc. Deci eu nu sint scriitor, cat povestitor. Povestitorul e o specie pe cale de disparitie. Am intalnit povestea traind vie, nu foarte exuberanta insa, in alte tari. Dar cred ca e pe cale de disparitie. Nimeni nu spune povesti, nimeni nu le mai asculta. De aia eu le scriu. Am avut fericirea de a spune povesti. Am spus unei persoane timp de trei ani o poveste in fiecare zi. Cred ca sint mai mult de o mie si una, cate am spus atunci. In momentul cand nu am mai avut povesti de spus, am inceput sa mi le scriu eu. Asa a aparut Pacala, care e de fapt o repovestire a lui Pacala. Si Harap-Alb, care e o continuare, e un roman fantasy, si e o continuare a basmului lui Creanga, si practic in acel roman povestesc despre drumul si incercarea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb sa-si descopere unitatea. Pe scurt.

"Ne ferim sa recunostem ca sintem romani"

R: Spuneati intr-un eseu ca nu exista casa a romanilor plecati in afara in care sa nu se auda colinde de Craciun. Respectati inca toate datinile copilariei?
N.S.: In mare masura,da. Nu numai eu, ci si majoritatea romanilor pe care ii cunosc. Dupa cum spuneam, majoritatea romanilor pe care ii cunosc eu sint ori din prima generatie, care incearca sa isi pastreze romanismul, ori sint din generatia a treia, nascuti in Canada, batrani deja, care incearca sa fie mai romani decat romanii. Nu mai vorbesc romaneste, decat foarte putin din ei, invata cu profesor sa vorbeasca romaneste, vin de foarte multe ori in tara, sa viziteze Romania, si pastreaza cu sfintenie traditiile mostenite de acasa, reamintite. Pastele... Pastele e cum aici nu se mai pastreaza. Dar , da, ei au pictate oua, au incondeiate, isi duc mancarea la biserica in cosuri de nuiele cu oua, cozonac, colaci, vin, stergare, asteapta ca preotul sa binecuvanteze cosul inainte de a manca. Nu cred ca sint multi in tara care sa mai pastreze aceste obiceiuri. (rade)
R: La inceput ati pornit de la munca la o benzinarie, acum sinteti redactor sef al revistei Atheneum. Cum ati simtit acest drum al afirmarii intr-o tara straina?
N.S.: E foarte greu cand imigrezi intr-o tara straina. Noi, romanii, si cam toti care imigreaza, ne lovim de sintagma „experienta locala”, experienta canadiana in cazul acesta. Si ni se cere... si ni se refuza sa ocupam o functie corespunzatoare pregatirii noastre datorita faptului ca nu avem experienta canadiana. Ne trebuie ani de zile sa intelegem ca nu e o vorba in vant, canadienii nu ne discrimineaza, cerandu-ne acest lugru, ci efectiv clientii canadieni au alt mod de a gandi. Noi trebuie sa lucram nu pentru noi si nu pentru bani, ci pentru clienti. Daca nu gandesti asa, nu vei avea clienti, deci nu vei castiga. Noi trebuie sa cunoastem extrem de bine clientul canadian pentru a putea avea acces la el. Cum a fost pentru mine? Probabil ca pentru toti ceilalti. Primele mele joburi in Canada au fost de supravietuire, fara discutie. Adica intre a sapa santuri si a fi bucatar, inclusiv bucatar sef intr-un restaurant grecesc, a pune benzina in masini, a spala masini, a face totul felul de joburi, si mai tarziu, a fi inginer. Am fost instalator de aer conditionat prin faptul ca eu eram inginer de instalatii. Si am fost bucuros ca am reusit sa lucrez intr-o meserie in care macar ma pricepeam, nu era o munca necalificata. Dar au trebuit ani de zile ca sa reiau unele cursuri, sa dau examene, sa invat bine limba, sa invat bine clientii ca sa ocup din nou post de inginer. Ulterior m-am axat pe design.
R: Va intrebati la sfarsitul unui eseu: „Oare, daca nu ar fi intuneric, daca nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaste mai bine?” Cum vedeti lumina si gardurile daramate?
N.S.: Sinceritate si respect fata de ceilalti. Noi sintem totusi oameni, nu trebuie sa fim caini. Si pana la urma si cainii se respecta intre ei. Au o anumita ierarhie pe care o cunosc, au un anumit cod pe care il respecta. Nu sar de nebuni unul la altul sa se muste, sa se bata. Din pacate, chestia asta se intampla intre oameni. Sigur, vorbesc despre romani pentru ca eu ii cunosc pe romani mai bine decat pe nemti sa zicem. Nu spun ca intre nemti nu sint oameni la fel ca si romanii. Sau poate mai rau. Dar nu ii stiu. Eu spun despre ceea ce stiu, ce am vazut. Si mi se pare anormal sa ne ferim, sa nu ne mai numim romani. Sa schimbam, sa ne mutam pe celalalt trotuar ca sa nu ne intalnim cu un grup de romani care vine. Sa facem tot posibilul sa ne declaram unguri sau sarbi sau croati sau... Am auzit oameni care se declarau „oltean” sau „transilvanean”. Suna bine. Transilvania, vampiri, dracula, da, era interesant. Nu romani din Ardeal. Cel putin cine spunea ca e oltean, nici macar nu il intreba canadianul unde vine asta, sa nu para prost.

"Fericirea e sa faci ce vrei pentru tine. Asta e tot!"

R: Si totusi, care e cheia „fericirii de dincolo”?
N.S.: E foarte greu. Fericirea de dincolo este sa ajungi la pace cu tine insuti. Sa fii multumit pentru clipa. Sa multumesti foarte mult pentru ceea ce obtii. Sa te bucuri de fiecare clipa. Sa nu astepti lucruri pe care altii le asteapta pentru tine. Sa nu te bucuri ca ai Mertan pentru ca vecinul are Mertan, sau de o usa de stejar, pentru ca vecinul tau are o usa de stejar. Sa faci exact ce crezi ca te implineste pe tine ca persoana. Gasesti mai multa fericire daca gasesti o carte romaneasca, caci in Canada e mare lucru sa gasesti o carte romaneasca, sa citesti in romaneste, si te face mai fericit decat un ceas Rolex, pe care il gasesti oriunde, nu? Deci eu asa cred: fericirea e sa faci ce vrei pentru tine, pentru cei dragi si sa ii respecti pe ceilalti si ceilalti sa te respecte pe tine. Asta e tot.
R: Priviti cu foarte multa dulce-amintire in urma, priviti cu nostalgie. Ce v-ar putea face sa va intoarceti in Romania?
N.S.: Pentru toti cei plecati din tara este un foarte mare efort sa se reintoarca. In primii cinci ani nici nu se pune problema. In primii cinci ani noi ne integram in aceasta noua societate. Invatam limba, ne recunoastem diplomele, ne cautam de lucru, sa gasim ceva mai bun de locuit, poate sa ne cumparam o casa, daca ajungem acolo cu ceva bani. Dupa cinci ani eu ii spun prag. Deci in acel prag, cand il ajungi, poate la cinci ani, poate la sapte, te loveste golul. Incepi sa constientizezi ca toate acumularile materiale pe care le-ai facut acolo nu sint suficiente. E ceva care efectiv iti lipseste: cultura si traditia romaneasca. Incerci sa le completezi mancand mici, cumparand artizanat, poate primind cate o carte din tara, acuma exista niste posturi de televiziune din tara pe care le poti vedea de acolo, dar astea nu ajuta. Multi incearca sa vina acasa si constata ca nu pot. Destinele noastre par sa se fi dus, la un momentdat s-au separat. Nu mai recunoastem Romania pentru care noi avem nostalgie. Curios si cumplit sa zici ca ai nostalgie pentru Romania anului ’89. Eu am plecat in ’90. Ce poti sa spui, ca iubesti in Romania acelor ani? Dar sint niste valori ale traditiei si culturii romanesti care trec dincolo de perioada lui Ceausescu, a comunismului, sint perene si sint dintotdeauna. Fata de acelea ai nostalgie, fata de natura de aici, si oricat de frumoasa ar fi Canada, nu vei gasi locuri ca aici. Si ce m-ar face pe mine sa ma intorc aici? Nu stiu.... Haaaa... Probabil la un moment dat dorul va fi mai mare decat... La un moment dat, daca pot sa imi asigur un trai decent si vreau sa spun chiar decent. Unii considera decent sa ai nu stiu ce masina si chiar o vila sau.. Nu, decent inseamna sa traiesc modest, dar sa am tot ce imi trebuie de azi pe maine. Tot ce trebuie inseamna pentru mine apa, caldura, lumina, haine, mancare. Atat. Si sa pot sa scriu. Deci dupa ce imi asigur existenta, sa pot sa scriu. Si poate sa imi gasesc o persoana, nu?, eu sint divortat,un pacat care se intampla extrem de des in Canada in cazul imigrantilor. Daca gasesc o persoana fata de care am ceva deosebit aici. Nu am in Canada, pot gasi in Canada, pot duce pe cineva de aici, dar nu e o solutie. Am cunoscut multi romani care si-au dus jumatatile acolo, sotiile, iubitele, si au demonstrata ca pretul unei vieti noi impiedica relatia. Poate gasind asa ceva in tara, m-ar face sa ma intorc. / Anca-Elena Cojocaru.