Tăcerea lebedei și lucrurile fără importanță

O săptămână de absență... Serviciul, care ne duce departe de obișnuințele noastre cotidiane, m-a obligat să lipsesc pentru acest arc de timp. Dimineață am reintrat în „vechiul” meu context și, de cum am trecut pragul biroului, m-a asaltat o senzație de nostalgie.

„Vechiul” meu scaun stătea exact cum l-am lăsat, cu o ușoară urmă de praf și o familiaritate dureroasă. Fereastra curată dă încă spre curtea interioară și o ceață deasă acoperă mare parte din peisaj. Știu că mai târziu se va ridica și va descoperi strada șerpuită păzită de copaci înalți, șuvițați de culorile toamnei. Privesc mereu pe geam și aștept să văd copacii, mi-au lipsit. Mi-a lipsit și zgomotul huruit al camioanelor în plecare, clanxoanele mașinilor care nu vor să dea prioritate celor ce ies din benzinărie, râsetele sincere ale celor ce ies de la bar după o ceașcă de cappuccino, parcă reușesc să deslușesc chiar și zgomotele periilor spălătoriei self service. Sunt mici detalii, care dau viață, insuflă obișnuință, îmi oferă confort. Da, cred că mă pot declara „vinovată” de a fi reintrat în confort zone-ul meu cu o ușurare și o plăcere incredibilă, dar... Îmi simt inima bătând liniștit, un zâmbet senin imprimat pe chip și o apropiere cu ceea ce mă înconjoară.

Mă simt complice cu ceața, care știe la ce oră ajung și eu știu la ce oră va dispărea, mă simt prietenă cu clienții barului, pe care nu îi întâlnesc niciodată, dar pe care îi simt alături cu zâmbetele și flecăreala lor gratuită, mă simt apropiată de scaunul care m-a așteptat și de masa care a rămas goală. Sunt lucruri fără importanță, știu, dar care, într-o dimineață umedă și gri, au dat un sens prezenței mele acum și aici. Da, nu spun nimic despre cine sunt eu, dar când voi reuși să văd copacii de pe marginea drumului, în culorile lor pastel voi regăsi un strop din mine, din mintea care vagabondează împreună cu frunzele căzătoare, din sufletul care cântă când privește pădurea, din ochii care se mulțumesc să aspire sinfonia de nuanțe.

Și eu poate fac parte un pic din toate lucrurile care îmi plac, așa cum ele se adaugă mie însămi. Poate sunt împărțită în o infinitate de locuri și o infinitate de persoane, iar eu sunt alcătuită din infinități de entități. Mi se pare greșit ca cineva să îmi ceară să nu îmi formez rutine de tot felul, fiindcă dacă ar trebui să fug mereu de a crea obișnuințe, ar fi ca și când aș fugi mereu de mine însămi, de a mă descoperi și de a mă defini. Cineva care fuge nu are timp de a gusta, nu are vreme de a se înțelege, nu are răgaz de a se cunoaște. Nu poate evolua. Fuge și, fără să vrea, se ascunde. Înainte de a trece la noi etape, trebuie să ne maturizăm, să ne pregătim, să devenim noi înșine noi faze. Dar arderea pașilor e ca un castel de nisip. Aparent ne înălțăm, când de fapt la primul vând puternic ne vom prăbuși. Îmi place să consum toate locurile, persoanele, întâmplările și să le asimilez prin mine însămi. Astfel ajung la un pas mai aproape de mine, cea închisă într-un trup.