Case de vânzare pentru toți!

Să spunem că se numește Cristina. Este născută în Italia, dar nu în regiunea unde ne găsim acum. Aici, în Viterbo, a fi originar din Napoli este mult sub nivelul unui străin oarecare. Fiecare cu „țiganii” lui, iar ea s-a întâlnit din început cu toate prejudecățile posibile și imposibile. Dar ea a luptat și a continuat an după an să le demonstreze tuturora că da, au dreptate, ea este o napoletancă în toate sensurile cuvântului.

A venit la Viterbo după soț, era tânără. Să fi trecut 25 de ani de atunci? Mai mult chiar, își deapănă amintirile prin fața ochilor încercuiți de riduri fine. Este încă o femeie pe care se pot citi semnele unei frumuseți apuse. Câteva kilograme în plus și cearcănii celor care nu reușesc să doarmă foarte mult sunt trăsăturile ei caracteristice, dar privind-o cu atenție nu poți să nu vezi părul creț natural care îi încadrează fața cu grație și spontaneitate. În fiecare dimineață ia autobuzul spre noul loc de muncă. Acum lucrează ca acompaniatoare pentru o femeie mai bătrână. Nu face curățenie Cristina, nu, doar ține de urât bătrânei, cum o numește, fără să țină cont că de acum și ea se apropie de 60 de ani.

Se trezește mereu cu jumătate de oră mai repede și coboară în stație pentru primul autobuz, așa are loc să stea jos. Se îndreaptă zveltă, salutând pe toată lumea și pe șofer, ia un loc cu două scaune libere, se așează și pe al doilea loc îl ține ocupat. Nu pentru cineva anume, Cristina cunoaște atât de multe persoane să ar fi imposibil să strice o prietenie cu cineva pentru altcineva. Așa că prima persoană care se urcă în autobuz și se așează lângă este la fel de bună ca oricare alta. Și își povestește viața, așa cum face de mai bine de 25 de ani, pe autobuzul Grotte S. Stefano - Viterbo.

Soțul a murit de tânăr. Uneori spune că s-a îmbolnăvit brusc și a murit la scurt timp. Alteori spune că a avut un accident de muncă și a murit. „Păi cum, nu ai spus că a murit de boală?” „Păi da, în urma accidentului a rămas bolnav și apoi a murit” și tot așa, reconstruirea faptelor devine un adevărat joc de cuvinte. Dar i-a lăsat vreo trei case, pe care și el le moștenise de pe la rude. Astfel, Cristina a petrecut ultimii ani fără să muncească. A vândut o casă, a încercat cu fiica să deschidă un magazin, nu a mers, a trăit câțiva ani așa, din vânzare, apoi a mai vândut o casă, a pierdut și banii ăia, apoi a vândut și ultima casă și așa a ajuns la o vârstă ciudată. A rămas fără case, fără bani, nu mai găsește de muncă și nu are dreptul la o pensie prea decentă, are câțiva ani ai tinereții munciți. Fiica lucrează, dar nu mai stă cu ea, așa că ea trebuie să se descurce cu chirie, întreținere și menținerea celor aproape 60 de ani ai ei. Asta este viața spune. Dar ea, brusc, a descoperit că mai are doua case și acuma umblă să le vândă și după aceea stă liniștită până la groapă, povestește vecinei de scaun. Da, da, ba chiar poate se mai aruncă o dată să deschidă un magazinaș, ceva mic, cât să trăiască ea.

Până una alta, stă în chirie, lefteră, vorbăreață, informată asupra vieții tuturor din autobuz și pregătită să ofere detalii asupra oricărei persoane. Are și un băiat, dar nu a găsit de muncă aici, așa că a plecat în nord, dar ea vrea să rămână unde este. Și așa casele astea de vânzare apar ca ciupercile după ploaie.

Coboară din autobuz cu părere de rău. Cele 40 de minute de drum sunt o adevărată odisee pentru Cristina. Dar asta numai până mai vinde o casă, că atunci își ia mașină.