Ganduri de ora doua noaptea

As vrea sa imi amintesc. Intr-o cutie de bataie, sa imi incatusez in inima momentele astea, din miezul noptii, cand iti pazesc somnul. As vrea sa nu uit cata implinire imi apasa pleoapele sa adorm, cata serenitate e in oboseala cu care te urmaresc scancind in somn, acum cand ai nevoie de mine. Mintea mea ar vrea sa doarma, corpul meu ar avea nevoie de dulcea uitare promisa de perna, dar eu vreau sa iti urmez respiratiile inca un pic. Inca cateva minute. Aproape sforai, asa adanc aluneci in lumea viselor. Uneori dai din manute și incerci sa iti scoti picioarele din plapuma. Iar! Maine dimineata vei sta cu fundul in sus, deasupra asternutului, candva in noapte ai incercat sa te ridici, dar ai adormit la jumatatea miscarii. Iti iubesc obiceiurile, felul in care esti copil,  modul in care nu dai importanta detaliilor! Picioarele reci nu iti distrug somnul, ceasul de pe noptiera nu conteaza, hainele murdare sunt la moda și patutul trebuie vesnic rearanjat in stilul tau. Nu stiam ca o perna poate fi mutata in atatea moduri!

As vrea sa pastrez inocenta asta in amintiri. Nu sa te opresc sa cresti, in fiecare zi esti mai mare și un pic mai departe, ci sa te imortalizez, ca intr-o poza, sa iti revad contururile de cate ori imi voi deschide pliurile sufletului. Deja am uitat. Nu imi amintesc cat ai fost de mic la nastere, nu imi amintesc cum se vedea capusorul tau la san cand sugeai flamand, nu imi amintesc toti pasii pe care i-ai facut pana sa pasesti, dar imi amintesc cum m-am simtit! Imi amintesc caldura ta in brate dupa travaliu, imi amintesc ca ai incetat sa plangi cand ti-am vorbit. Imi amintesc pacea care ne invaluia cand te strangeam la piept și tu mancai lenes. Imi amintesc mandria cu care te-am privit mergand de-a buselea pentru prima oara, pe nisipul marii.

Nu cred ca voi uita. as vrea sa imi amintesc și timpul, insa timpul nu mai conteaza. Contezi numai tu și noi, parintii tai. Conteaza familia noastra, unul fara celalalt nu suntem completi. Mama, tatal și copilul. Conteaza linistea ce o port in inima, cu tatal tau sforaind hotarat și tu, alergand printre vise. Și linistea asta mi-o voi aminti. Ma va ajuta sa imi insir zilele, frumoase și insorite, și vesnic somnoroase.

Dar acum gata, e timpul sa iti dau pastila și apoi... Noapte buna, suflet al meu!

Dialog cu Patrick (5) - Dințișorul numărul opt

Merge de-a bușelea în jurul camerei. Nu fiindcă nu ar reuși să meargă în picioruțe, de două săptămâni râde și aleargă, dar mai mult ca un premiu, așa, mai exact când are el chef. Mă întind învinsă pe canapea: două minute, vreau să închid ochii, să ațipesc nițel, cred că îi iese pe undeva un nou dinte că toată noaptea a fost ocupat să se ridice pe pătuț să mă strige. Îl privesc, încearcă să ajungă la televizorul fixat cââââât mai sus, lângă tavan. Nu-i bai, pot închide ochii.

Liniște... Nu deschid ochii, lasă că e bine, nu e atent la mine!

Liniște, zgomot... Iar e de-a bușelea, s-a lăsat în genunchi, mama lui de mers.

Pas hotarât, liniște... Ce o fi văzut? Sunt în siguranță, sigur nu pe mine, poate adorm repede, repede!

Încă un pas, adica patru lipăituri, două de mâini, două de picioare... La naiba, nu, nu pe mine!

Fugă disperată în patru lăbuțe, adică nenumărate lipăituri, tremur de casă și un hlizit vesel...

Liniște... Oare sunt în siguranță?

Liniște...
Două mânuțe care se ridică lângă fața mea cercetătoare urmate de un căpușor creț...
Deschid ochii și un zâmbet de la o ureche la alta mă întâmpină, cu toți cei șapte dinți deja ieșiți. Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată!

- mama, ne alintăm? și începe să își apropie căpușorul de obrazul meu, cu această dulceață unică.
Apoi începe să meargă în jos, de-a lungul canapelei și se alintă de picioarel mele. Îi place, cred eu, când îmi dau seama că nu stă până la urmă așa cuminte cum pare, nu, nu, doar îmi mănâncă cu poftă pantalonii, prinzând din când în când, cu gingășie, și o bucățică din mama.

Un nou centru de gravitatie: maternitatea

De când am devent mamă, mă întreb adesea ce simt eu. Este o perioadă în care nu trebuie doar să te redescoperi, fiindcă personalității tale se alătură o nouă ipostază, cea de părinte, ci și să continui să fii ceea ce erai înainte. Tentația de a lăsa totul deoparte și a te dedica exclusiv copilului este enormă, este de fapt ceea ce îți dorești cu tot sufletul, așa că de multe ori îmi spun că sunt mai mult decât o figură maternă și cu siguranță nu îmi doresc să fiu o iederă agățătoare pentru fiul meu, nou născuta obsesie a existenței mele.

Lăsând deoparte clișeele, a fi mamă redefinește complet conceptul de iubire: adori cu fiecare bucățică din tine însăți creatura fără chip și glas din burtică, fără să știi cum va fi, ce comportament va avea, o iubești în ciuda la tot și ești gata să renunți la orice pentru a-i oferi posibilitatea de a se naște și apoi de a se bucura de viață. Fiindcă brusc, lumea îți pare minunată, problemele fără importanță, tot ce contează e acum și aici, împreună cu micile picioruțe care lovesc blând înăuntrul tău, totul se agață de bătaia inimii grăbite pe care ecograful ți-o marchează fără prea mult romanticism pe un monitor. Dar, Doamne, cum se învârte toată lumea în jurul acelei bătăi!

Apoi nașterea... E adevărat, toată durerea este derizorie, nu îți mai amintești nimic din travaliu, din contracții, în vreo două săptămâni evenimentul este ceva atât de arhaic încât cu greu îl mai poți fixa în timp. Însă primul moment când ți-ai ținut copilul în brațe, primul plânset, vocea stridentă care părea să îți facă sufletul să cânte... Și oricâtă oboseală ar fi acumulat corpul tău, părea să fi renăscut și el, împrospătat și redefinit de miracolul vieții. Simți acea iubire biblică, știți, pe care o credeam imposibilă, când oricâte sacrificii ai face, la oricâte lucruri ai renunța, iubirea nu îți ia din libertate, ci te împlinește, cu cât lași mai mult deoparte propria persoană. Ești cu atât mai fericit cu cât vezi mai mult iubitul chip zâmbind, chiar dacă tu arăți de parcă te-ar fi lovit un camion și cearcănele acoperă toată fața. Dar cel mai miraculos e că nu percepi situația ca o anulare de sine, nu te simți lăsată deoparte, nu ești egoistă, ci ești fericită, într-un mod absolut și perfect.

De aceea e greu să te vezi în afara maternității. Adeseori mi s-a întâmplat să primesc complimente, de genul: „Dar ce mămică frumoasă!”, și eu să nu mă bucur de ele, ci să gândesc: „Bine, eu ca eu, dar ai văzut ce copil perfect am?”. Acum înțeleg ce vroia mama să zică atunci când mă avertiza: „Vei înțelege tu când vei avea copiii tăi!” Te consumă, te aprinde, în anumite sensuri te stinge și cu siguranță te schimbă.

A fi mamă se descoperă încet, încet, din ziua când testul de sarcină îți arată două liniuțe. Începi să vezi lumea din nou, și trebuie să încerci să nu uiți cum era înainte de a-ți schimba centrul de gravitație. Fiindcă copiilor e bine să le dai rădăcini, dar trebuie să ai și forța să îi lași să își deschidă aripile, când va veni momentul. Îmi pare prea devreme pentru astfel de gânduri, pisicul meu are doar opt luni, dar întregul meu mod de gândire se concentrează acum pe un moto: să nu îl sufoci! să nu îl consumi cu iubirea asta obsesivă! să ai puterea să îi dai libertatea de care are nevoie! Și chiar și acum își solicită dreptul de a fi cum vrea el și de a lua propriile decizii în pătrățica lui micuță. Uneori e greu, foarte greu, să mă opresc să încerc să îl oblig să facă ce vreau eu, sper să reușesc până la capăt, fiindcă cu sigurață dorința cea mai mare a oricărei femei cu un copil este aceea de a fi o bună mamă!


Sursă fotografie: http://sassysnow.com.au/

Ziua de azi

E o zi înnorată, una dintre acele zile când rândunelele zboară jos, jos, aproape atingând asfaltul cu vârful aripilor. E o zi somnoroasă, în care patul ți se pare prea moale, pătura prea caldă, perna prea comodă și nu ai vrea să îți mai ridici vârful nasului din cearceafuri. E o zi ciudată, din acelea când nu ai chef de discursuri serioase, ci de zâmbete, mângâieri, surâsuri frivole, și totuși te trezești la prânz gândindu-te la viața ta, la viitor, la ceea ce vrei, ceea ce dorești, ceea ce visezi.

E o zi ca oricare alta,  pe care oricum le lași în spate, fără să îți amintești data din calendar sau parfumul cafelei din dimineața respectivă. Și totuși e o zi, una care trece ca valma, la fel ca celelalte, una care nu se va mai întoarce niciodată, la fel ca și zilele importante, una care îți va mai adăuga un gând la ridurile de pe chip.

E o zi uitată cea de azi, și totuși e o zi a mea. Sau a celorlalți, deinde în mintea cui răsună acest ecou al vremii, al trecerii inexorabile a timpului, a fugii continue pe lângă viață. Tic tac, tic tac, pășim ritmat spre ziua de mâine...

Eu și viața mea, la braț

Visurile mele rotesc în jurul unui pat. Dimineața mă voi ridica lejeră, strângându-mi viața în brațe, cântând ceva inventat pe moment, fără să îmi pese de cât de fals ar suna notele. Voi păși în vârful picioarelor, ca și cum aș pluti peste paviment ușoară ca un fir de păianjen, grăbită ca o boare de vânt. Și dimineața aia ar fi un început, nu doar de zi, un nou sens, o nouă șansă la viață, o nouă mulțumire că încă respir. Mulțumesc, soare, că răsari și azi la fereastra mea, plasată ca într-o poveste drept spre tine! Mulțumesc, ceas ce ticăi clipele mele, că ai bătut startul acestei zile, doar a mea, a mea și a vieții mele!

Și aș ieși afară, fără frici și fără griji, să mă plimb pur și simplu, să umblu pe străzi observând ferestre nespălate și ziduri de cărămidă, fluturi care se odihnesc colorați la umbra unui smoc de iarbă, pisici ce sar în zadar să îi ajungă, să le frângă zborul pentru un joc, pentru o altă clipă, pentru un alt vis. Aș privi și aș zâmbi tuturora. Hornurilor înnegrite din care fumul a încetat să iasă după iarna lungă, oamenilor leneși sub căldura magică, copiilor gălăgioși și nepăsători. La fel de nepăsători ca mine. M-aș plimba cu viața mea la braț, să ne bucurăm de tot ce acest nou început are să ne ofere. Să lăsăm praful de pe marginea străzii să se reverse peste papuci. Și ce dacă timpul trece? și ce dacă avem multe de făcut? În acele clipe nimic nu ne va mai trece prin minte, doar lumea prin sufletul nostru ar mai conta!

Ne-am întoarce obosiți acasă, dar fericiți. Drumul ne-a întins picioarele prea mult, soarele ne-a toropit creștetele, zâmbetele ne-au umplut fața. Patul ne-ar aștepta, mare și moale și acoperit de alte vise, de după amiază! M-aș întinde, eu și viața mea, între cearceafurile curate, alunecând pe raza unui somn ușor, străbătând orele cu nepăsare, cu plăcere, cu ochii închiși. Și te-aș îmbrățișa, lume, univers, Dumnezeu, tot ce am în jur ar fi parte din mine, în acea zi a mea, a noastră, fiindcă eu am încetat să îmi aparțin! Ca o rădăcină adânc înfiptă, nu pot trăi fără pământ și apă, oricât aș vrea să cred că sunt independentă. Vă aparțin, lumini ale mele! Vă mulțumesc! Deși sunt îngrozită, fiindcă sunt dependentă de voi, nu am trăit nici o clipă înainte să veniți în viața mea, pe nesimțite, firesc, ca o poveste! E aproape redundant să spun „te iubesc” la vreunul dintre voi, e prea puțin! Eu sunt voi și atât!

Dialog cu Patrick (4) - Mama, Patrick și Tata

- Mama, dă-mi suzeta!

- Da, Patrick, numai nu mai urla!

- Mama, vreau alt scutec!

- Da, Patrick, numai nu mai plânge!

- Mama, vreau afară din pătuț, în pătuțul vostru!

- Da, Patrick, numai nu mai urlaaaa!!

- Mama, vreau în brațe!

- Sigur, Patrick, numai taci din gură!!

...

Dupa 30 de minute de tiranie bebelușească, ajunge și tăticul de la muncă.

Tata: - Măi, ce-i cu tot scandalul ăsta??

Patrick, zâmbind de parcă nu urlase isteric pentru mai bine de jumătate de oră:

- Tata, tata, ne drăgălim un pic?

- Patrick, hai la tăticu! Ce face comoara lui tata?, apoi întorcându-se spre mama:

- Dar ce-i făceai de urla așa?

... Eu, tot eu!!!! Eu ce-i făceam lui?? Păi îl pupam, îl drăgăleam, îl legănam, ce voia el îi făceam!!! Și tot eu... Vina mea, na acuma! Noi, femeile, ne lăudăn cu solidaritatea feminină, dar să ne ferească Dumnezeu de aia masculină!

Dialog cu Patrick (3) - Jocul de dimineață

- Mami, mami, indiferent cât scandal fac eu aici, să nu vii la mine, ai înțeles?
La șapte dimineața părea o idee foarte bună să îl las în pătuțul lui să se joace, cu atât mai mult cu cât râdea nevoie mare. M-am întins mai bine în pat, ascultându-l cântând.
- Aghighi, aghiga! Ga! Aaaaaaa! Angu! Ahahaha! Mmmmmmmma! Agagaga! Iiiiiiiiimb!!! Angîîîî! (Angî este preferatul lui, nu știu de unde l-a scos!)
Și tot așa, râdea și vorbea, vorbea și râdea, chirăia, se mișca gălăgios.
- Patrick, ce faci pe acolo?
Nu că m-aș fi îngrijorat cu adevărat, adică stătea în pătuț, nu prea avea unde să plece sau de ce să se lovească. Și el mai tare:
- Angîîî!! Haaaaa!! Ambbbîîîîî!!
Mă decid totuși să nu risc să îmi deșire vreo păturică din nou. În ritmul ăsta epuizăm garderoba înainte să îi iasă dinții, așa că somnoroasă, ciufulită, dar mai ales curioasă, mă ridic din pat. Ei, ți-ai găsit, bineînțeles că cu păturica avea treabă! Complet descoperit, reușise să ia în brațe o bucată de așternut, iar colțul îl modelase pe fața lui. Nu o mânca, o tot frământa cu mânuțele și picioruțele, îndoite cât poate el de mult în sus.
- Patrick, ai să răcești!
Când mi-a auzit vocea de deasupra lui, a reușit cu un gest sigur de maestru în ale păturicilor să își dea colțul deoparte de pe față și să îmi tragă un surâs de ăla știrb de al lui, cu toate gingiile descoperite și cu ochii întorși în sus într-un zâmbet complet!
- Aaaaaaaanghiiiiii!!!
A chirăit râzând în vreme ce mama lui silitoare încerca de zor să îl învelească cât de cât în vraiștea aia care devenise culcușul lui!
- Nu, mama!
Adăugă fața lui serioasă brusc, cu picioarele încrucișate la piept și mânuțele pumnișori deasupra lor.
- Să nu îndrăznești, că urlu!

Vedeți, am învățat de ceva timp să îi ascult avertismentele gălăgioase de dimineața devreme. Adică... când Patrick se joacă, se joacă și să mă ferească Dumnezeu să mă bag între el și orice ar reprezenta distracția lui! După încă un sfert de oră a adormit cu colțul plapumei până la urmă în gură, pe post de suzetă, o mână în sus deaupra capului, alta pe care nu am reușit exact să o identific și picioarele încrucișate sub fund. Plapuma era... peste tot!