Dar e ciudat cum creștem în viață. Ceea ce am crezut etern poate să se schimbe într-o simplă secundă, ceea ce am crezut al nostru poate deveni al altcuiva și în așa fel suntem mereu noi, mereu aceeași și mereu în transformare. Ne învățăm lecțiile, uneori reușim să lăsăm în urmă, alteori purtăm în suflete povara trecutului, însă mereu, mereu când trebuie să înfruntăm efectiv viața și noua realitate, rămânem debusolați. În echilibru fragil pe o sârmă, suspendați deasupra nebuniei. Acea clipă în care totul se balansează și te gândești ce ar fi dacă ai lăsa totul baltă. Dacă în loc să lupți pentru fiecare lucru în care crezi, pentru fiecare nouă învățătură, pentru fiecare pas înainte, te-ai prăbuși într-o dulce inconștiență și ai plânge. Pur și simplu declarându-te învins, lăsând lumea, universul, tăcerea și disperarea să poarte luptele tale. Decizi că nu e momentul de prostii și îți spui că vei avea timp mai târziu pentru lacrimi, după ce vei bifa următoarea chestiune rezolvată pe lista ta de lucruri „de făcut”.
Decizi că ești mare de acum, nu un copil, că a trecut vremea când mama, tata, bunica și pisica rezolvau toate mini problemele tale, dezastruoase însă la acel moment. Îți spui că mâine vei râde de tine însuți și ți se va părea o banalitate criza de astăzi, așteptând inevitabila criză de mâine. Viața, un manual cu multe pagini, de răsfoit, experimentat și însușit într-un timp scurt. Trebuie să treci prin cât mai multe lecții până la sfârșit, iar când sfârșitul va veni, să nu îți pară rău de nimic. Ca un copil care se naște și intră în lume fără să știe ce îl așteaptă, tot așa, tu să te arunci în moarte cu capul înainte și brațele întinse, spre o nouă poartă ce se va deschide. Nu spre niște ziduri ce se închid. În naștere, ca și în moarte, te așteaptă doar un nou univers, altul, necunoscut, neconfirmat, în care trebuie să te zămislești din nou. De fapt suntem condamnați să ne naștem mereu, în fiecare dimineață, când deschidem pleoapele somnoroase și grele, în fiecare seară, când inchidem ochii în căutarea binecuvântatului somn, la fiecare moarte ce ne așteaptă.
Și fiecare moarte pe care am întâlnit-o, a altora, a oamenilor dragi din jurul nostru, să o înțelegem și să le considerăm nașteri ale lor, mici muguri de destin, în alte dimensiuni de neînțeles deocamdată, de nebănuit. Și atunci, să ne continuăm mersul pe sârmă fără să privim în jos, fără să ținem cont de amețeli, fără să ne lăsăm pradă atât de comodei disperări și depresii. E greu, sunt toate lacrimi închise strâns sub pleoape, încătușate în întrebări fără răspuns pe care se pare că nu avem dreptul să le punem. În unele momente, ar trebui să reușim să alungăm rațiunea din ființa noastră și să ne lăsăm în brațele instinctului, la fel ca micul copil ce se naște, fără a avea cunoștințe medicale, fără a ști exact ce face, dar urmând ceea ce i se pare natural și trecând de bariere una după una, condus de un radar de instinct al supraviețuirii.
Cum să trăim? Ar trebui să îi întrebăm pe ei, mici minuni și să învățăm din modul lor de a trata viața. Sunt 100% instinct. Apoi să îl combinăm cu modul nostru dobândit de a vedea lumea, un mod rațional, educat, setat. Adevărul e mereu la mijloc, și dacă noi am fost progamați să achiziționăm rațiune cu trecerea anilor, atunci calea bună se află tot la mijloc. Un joc vesel prin care să învățăm să trăim, să fim mai buni, mai puternici, să fim circari profesioniști pe sârmele traiului. Și viața merge înainte, pentru noi acum, pentru alții mai târziu, pentru alte planete când a noastră va apune.
Postări
