Drumul România - Italia cu "maşina de ocazie"

Ia-mă, nene, pînă în ţară!


Vedeam autostopul ca pe o aventură. Călătoria alături de straini, doar cu un ruxac în spate m-a atras ca un magnet. Eram într-o excursie când am văzut un tânăr cu părul împletit în codiţe care avea scris pe un carton „Sibiu”. Când am ajuns la Budapesta, acelaşi rocker cu părul vâlvoi avea un alt carton pe care de această dată scria „Viena”. Nu ştiu dacă a ajuns sau nu acolo, dar a trezit în mine aceeaşi dorinţă de a face autostopul. După o căutare pe internet am înţeles că poveştile romantice ale anilor ’60 – ’70, în care autostopul era o formă de exprimare, o modalitate de a te simţi liber, se năruie în faţa unei alte realităţi: pragmatismul şi nevoia de a economisi. Dacă programezi online călătoria, destinaţia şi cheltuielile se cunosc dinainte. Pe siteurile pentru autostopişti poţi calcula totul.

Cât ne costă dacă facem autostopul?
Şoferii pot să ceară bani pentru “un drum” până la destinaţie sau să îşi dorească o persoană care să stea “în dreapta”, fară să ceară nimic. Alţii doresc un şofer în maşină, pentru a conduce cu rândul. Dacă cer bani, preţul recomandat de siteuri pentru o distanţă de 2100 km pentru o singură persoană în maşină este de 105 euro pentru Europa de Vest. Dacă sunt doi călători, preţul scade până la 64 de euro. Pentru trei oameni se ajunge la suma de 50 de euro, iar pentru patru călători plăteşti 40 de euro. În Europa de Est preţurile se înjumătăţesc. Dacă pleci într-o călătorie unde fiecare euro contează, autostopul planificat pare cea mai bună soluţie.
Siteurile care programează călătoriile autostopiştilor se înmulţesc şi au din ce în ce mai mulţi utilizatori. “Obiectivul nostru este de a oferi doritorilor şansa de a călători în modul cel mai economic cu putinţă şi cu o maximă flexibilitate şi independenţă.”, scriu iniţiatorii siteului http://www.viaggioeconomico.org/, care se traduce prin siteul românesc http://calatoresteieftin.net/. După înregistrarea pe un site de genul, trebuie lăsate datele personale ale utilizatorului, iar atunci când se stabileşte călătoria, persoana este contactată prin e-mail sau prin telefon.

De-a alba-neagra cu legea
În România există cel puţin cinci siteuri pentru autostopul programat. Este însă legală activitatea acestora? După cum spune unul din utilizatorii de pe http://www.garajul.ro/, “este perfect legal să faci autostopul şi să iei autostopişti. Este ilegal să aibă loc vreo tranzacţie financiară între cele două persoane.” Însă şoferii cer bani, iar pasagerii îi oferă. Motivaţia creatorilor acestor siteuri este simplă: „aşa se întâmplă şi în lumea civilizată din Occident”. Dacă poliţiştii descoperă că între pasager şi şofer a avut loc o tranzacţie financiară, amandouă părţile sunt trimise în judecată. Dar, cu susţinerea întregii societăţi care favorizează astfel de călătorii, sunt tot mai multe persoanele care îşi programează călătoriile în străinătate pe Internet.
Autostopiştii online susţin că astfel ajutăm la reducerea consumului de petrol, la o mai mică poluare a mediului şi economisim, chiar dacă suntem turişti sau şoferi. Vor fi simţitor mai puţine maşini în trafic, iar cozile de pe autostradă se vor diminua şi ele. În speranţa că voi simţi aceste schimbări, mă pregătesc să plec şi eu în vară într-o călătorie „aranjată” pe Internet./ Anca-Elena Cojocaru

Pe piata unde vindem oameni

Iubesc oamenii. Imi place comportamenul lor adesea imprevizibil, felul ciudat in care accepta lucrurile, felul scandalos in care uneori le resping. Imi plac oamenii si tot ceea ce e legat de ei. Imi place urechea taiata a lui Van Gogue, cornurile de rinocer ale lui Salvador Dali si imi place si salbaticia calului lui Picasso. Imi place sa mananc si sa simt omul, omenia, viata din toate.
Si as vinde imagini, lucruri, cercuri de tentative, dar nu as vinde oameni...
Cum poti vinde un om? E simplu... Esti politician? Iti faci un proiect, il faci cunoscut si apoi il vinzi. Iti vinzi imaginea si te vinzi pe tine. Devii numai o imagine cu un proiect...
Si platesti pr-isti, oameni specialisti in ale comunicarii, care sa faca din tine un simplu obiect. Gata de vanzare. Si esti valoros in functie de cate voturi ai. Acestia sint banii cu care se plateste produsul.
Eu, om, produs, de vanzare. Ne vindem pe noi insine. Unde sintem noi? Spune-mi daca se poate sa te pierzi pe tine in noapte si sa nu vrei sa te mai gasesti, sa te scufunzi intr-un cosmar si sa nu te mai trezesti, spune-mi daca te vezi pe tine pe raftul unul magazin si un cersetor, ca multi altii, sa intinda mana si sa plateasca pretul tau.
Si cersetorul ala care miroase a alcool, a o tigara ieftina luata dintr-un pachet al altui cersetor, e mai bun decat tine, fiindca el te poate avea pentru.. un vot.
Nu am nimic cu politicienii, doar ca atunci cand ii vad, nu prea ma gandesc la oameni. Sint ei, un nume real, dintr-un certificat de nastere la fel de real, o imagine construita de oamenii de PR din jurul lui, de consilierii personali si niste pareri spuse de altii, date de altii, dictate de cine stie care persoana si scrisa de un dactilograf modern, cu ochelari, asezat la un calculator ce miroase a ars de cat timp nu a mai fost inchis. Ei, vedete monotone si sterse ale peisajului nostru. Din pacate, aceste persoane, aceste imagini ne conduc vietile din fiecare zi.
Care e pretul unui om? Daca ar fi sa te vinzi, sa iti pui un pret pe piept si sa devii sclavul celui care cumpara, care ar fi pretul tau? Faima? Banii? Puterea? Care din cei care isi vand imaginea vor sa fie cu adevarat un fel de "Iisus" care sa salveze economia, societatea, cultura sau tara?
Cati dintre ei au aceasta calitate de a fi sinceri, de a se transforma in imagini cu scopul de a ajuta? Ipocrizie? Bineinteles. Fals? Clar! Minciuna? Sigur ca da! Si eu, care iubescomul, ce spun in fata lor, a imaginilor fara oameni?
Din acelasi motiv pentru care nu imi plac politicienii, nu agreez nici vedetele. Nu ma mir cand aud ca Britney s-a tuns cheala, nu ma mira ca Marlyn Monroe a luat barbiturice si nu ma surprinde ca Elvis a murit din cauza unei supradoze.
Vinzi imaginea ta, te joci cu ea, iti joci constiincios rolul, dar intr-un final, undeva, sub straturile de fond de ten si de minciuna zilnica in care traiesti, se ascunde inca omul. E acolo, dar il tii pentru tine, il tii pentru momentele in care esti singur, cu gandurile tale sau pentru atunci cand te suna mama si iti spune: Nu s-a terminat turneul sa vii acasa? Imi e dor de tine!
Oameni buni, cum putem noi sa vindem oameni? Nu s-a inchis piata la ora asta ca sa veniti acasa? Imi e dor de voi!

Iluzia "fericirii de dincolo". Interviu cu Nick Sava

Nick Sava a plecat din Romania in 1990 si a urmarit cu constiinciozitate "visul canadian". Acum este redactor sef al revistei culturale a romanilor din Canada, "Atheneum" si isi lanseaza la Iasi a treia carte pulicata, "Fericirea de dincolo". Ii plac povestile vechi romanesti si le scrie pentru copiii romani din Canada, "care nu le pot citi si nici nu inteleg fondul umorului romanesc". Vorbeste calm despre ce inseamna sa fii roman plecat in afara granitelor, sa obtii o cetatenie intr-o alta tara fara sa uiti de unde ai plecat, sa iti fie dor de tara ta, fara sa te poti intoarce.

Reporter: Ati plecat din Romania acum 18 ani, imediat dupa Revolutie. Ce ati castigat si ce ati pierdut plecand?
Nick Sava: Am castigat foarte mult si am pierdut foarte mult. Cartea poarta numele de „Fericirea de dincolo” pentru ca fericirea e mereu dincolo. Aici mi s-a parut ca e dincolo in Canada, dincolo in Canada mi s-a parut ca e dincolo in Romania. Ce am realizat? Profesional m-am realizat, material poate nu cat as fi dorit, spiritual am pierdut foarte mult si a trebuit sa ma intorc la fondul romanesc ca sa raman roman. Acolo e foarte usor sa te pierzi, sa nu mai fii roman. Nu stiu daca e contextul aici, dar pot sa va spun ca cei din Canada, majoritatea lor sint imigranti. Ei au o vorba. Ei spun ca cei care ajung in Canada, prima generatie, incearca sa pastreze, a doua generatie incearca sa uite, a treia generatie incearca sa isi reaminteasca. Nu e foarte usor sa iti reamintesti.
R: Inginer, pictor si scriitor. Care dintre cele trei laturi v-au ajutat cel mai mult de-a lungul aventurii care inseamna viata in Canada, ca imigrant?
N.S.: Ingineria m-a ajutat sa imi asigur mijlocul de trai. Pictura a fost un mod de a ma exprima in anumite momente si nu m-a ajutat material mai deloc. Am avut cateva expozitii, am vandut majoritatea tablourilor, dar nu este un mijloc de trai. Este sa zicem hobby-ul meu de suflet. Scriitura este in schimb ceva mai mult de atata. Pentru a fi fericit in a scrie am renuntat in mare parte si la inginerie si la pictura. Deci consider ca eu in acest moment ma caracterizez prin a scrie.
R: Celelalte doua volume pe care le-ati scos, in 2002 „In care Pacala...” si „In cautarea lui Harap-Alb/Un joc” in 2004 invoca amandoua personaje de poveste, de basm. Care este legatura dumneavoastra cu aceasta lume a fantasticului?
N.S.: Eu am fost mereu atras de povesti si basme, am citit foarte mult si intamplarea a facut sa le si povestesc. Deci eu nu sint scriitor, cat povestitor. Povestitorul e o specie pe cale de disparitie. Am intalnit povestea traind vie, nu foarte exuberanta insa, in alte tari. Dar cred ca e pe cale de disparitie. Nimeni nu spune povesti, nimeni nu le mai asculta. De aia eu le scriu. Am avut fericirea de a spune povesti. Am spus unei persoane timp de trei ani o poveste in fiecare zi. Cred ca sint mai mult de o mie si una, cate am spus atunci. In momentul cand nu am mai avut povesti de spus, am inceput sa mi le scriu eu. Asa a aparut Pacala, care e de fapt o repovestire a lui Pacala. Si Harap-Alb, care e o continuare, e un roman fantasy, si e o continuare a basmului lui Creanga, si practic in acel roman povestesc despre drumul si incercarea celor cinci prieteni ai lui Harap-Alb sa-si descopere unitatea. Pe scurt.

"Ne ferim sa recunostem ca sintem romani"

R: Spuneati intr-un eseu ca nu exista casa a romanilor plecati in afara in care sa nu se auda colinde de Craciun. Respectati inca toate datinile copilariei?
N.S.: In mare masura,da. Nu numai eu, ci si majoritatea romanilor pe care ii cunosc. Dupa cum spuneam, majoritatea romanilor pe care ii cunosc eu sint ori din prima generatie, care incearca sa isi pastreze romanismul, ori sint din generatia a treia, nascuti in Canada, batrani deja, care incearca sa fie mai romani decat romanii. Nu mai vorbesc romaneste, decat foarte putin din ei, invata cu profesor sa vorbeasca romaneste, vin de foarte multe ori in tara, sa viziteze Romania, si pastreaza cu sfintenie traditiile mostenite de acasa, reamintite. Pastele... Pastele e cum aici nu se mai pastreaza. Dar , da, ei au pictate oua, au incondeiate, isi duc mancarea la biserica in cosuri de nuiele cu oua, cozonac, colaci, vin, stergare, asteapta ca preotul sa binecuvanteze cosul inainte de a manca. Nu cred ca sint multi in tara care sa mai pastreze aceste obiceiuri. (rade)
R: La inceput ati pornit de la munca la o benzinarie, acum sinteti redactor sef al revistei Atheneum. Cum ati simtit acest drum al afirmarii intr-o tara straina?
N.S.: E foarte greu cand imigrezi intr-o tara straina. Noi, romanii, si cam toti care imigreaza, ne lovim de sintagma „experienta locala”, experienta canadiana in cazul acesta. Si ni se cere... si ni se refuza sa ocupam o functie corespunzatoare pregatirii noastre datorita faptului ca nu avem experienta canadiana. Ne trebuie ani de zile sa intelegem ca nu e o vorba in vant, canadienii nu ne discrimineaza, cerandu-ne acest lugru, ci efectiv clientii canadieni au alt mod de a gandi. Noi trebuie sa lucram nu pentru noi si nu pentru bani, ci pentru clienti. Daca nu gandesti asa, nu vei avea clienti, deci nu vei castiga. Noi trebuie sa cunoastem extrem de bine clientul canadian pentru a putea avea acces la el. Cum a fost pentru mine? Probabil ca pentru toti ceilalti. Primele mele joburi in Canada au fost de supravietuire, fara discutie. Adica intre a sapa santuri si a fi bucatar, inclusiv bucatar sef intr-un restaurant grecesc, a pune benzina in masini, a spala masini, a face totul felul de joburi, si mai tarziu, a fi inginer. Am fost instalator de aer conditionat prin faptul ca eu eram inginer de instalatii. Si am fost bucuros ca am reusit sa lucrez intr-o meserie in care macar ma pricepeam, nu era o munca necalificata. Dar au trebuit ani de zile ca sa reiau unele cursuri, sa dau examene, sa invat bine limba, sa invat bine clientii ca sa ocup din nou post de inginer. Ulterior m-am axat pe design.
R: Va intrebati la sfarsitul unui eseu: „Oare, daca nu ar fi intuneric, daca nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaste mai bine?” Cum vedeti lumina si gardurile daramate?
N.S.: Sinceritate si respect fata de ceilalti. Noi sintem totusi oameni, nu trebuie sa fim caini. Si pana la urma si cainii se respecta intre ei. Au o anumita ierarhie pe care o cunosc, au un anumit cod pe care il respecta. Nu sar de nebuni unul la altul sa se muste, sa se bata. Din pacate, chestia asta se intampla intre oameni. Sigur, vorbesc despre romani pentru ca eu ii cunosc pe romani mai bine decat pe nemti sa zicem. Nu spun ca intre nemti nu sint oameni la fel ca si romanii. Sau poate mai rau. Dar nu ii stiu. Eu spun despre ceea ce stiu, ce am vazut. Si mi se pare anormal sa ne ferim, sa nu ne mai numim romani. Sa schimbam, sa ne mutam pe celalalt trotuar ca sa nu ne intalnim cu un grup de romani care vine. Sa facem tot posibilul sa ne declaram unguri sau sarbi sau croati sau... Am auzit oameni care se declarau „oltean” sau „transilvanean”. Suna bine. Transilvania, vampiri, dracula, da, era interesant. Nu romani din Ardeal. Cel putin cine spunea ca e oltean, nici macar nu il intreba canadianul unde vine asta, sa nu para prost.

"Fericirea e sa faci ce vrei pentru tine. Asta e tot!"

R: Si totusi, care e cheia „fericirii de dincolo”?
N.S.: E foarte greu. Fericirea de dincolo este sa ajungi la pace cu tine insuti. Sa fii multumit pentru clipa. Sa multumesti foarte mult pentru ceea ce obtii. Sa te bucuri de fiecare clipa. Sa nu astepti lucruri pe care altii le asteapta pentru tine. Sa nu te bucuri ca ai Mertan pentru ca vecinul are Mertan, sau de o usa de stejar, pentru ca vecinul tau are o usa de stejar. Sa faci exact ce crezi ca te implineste pe tine ca persoana. Gasesti mai multa fericire daca gasesti o carte romaneasca, caci in Canada e mare lucru sa gasesti o carte romaneasca, sa citesti in romaneste, si te face mai fericit decat un ceas Rolex, pe care il gasesti oriunde, nu? Deci eu asa cred: fericirea e sa faci ce vrei pentru tine, pentru cei dragi si sa ii respecti pe ceilalti si ceilalti sa te respecte pe tine. Asta e tot.
R: Priviti cu foarte multa dulce-amintire in urma, priviti cu nostalgie. Ce v-ar putea face sa va intoarceti in Romania?
N.S.: Pentru toti cei plecati din tara este un foarte mare efort sa se reintoarca. In primii cinci ani nici nu se pune problema. In primii cinci ani noi ne integram in aceasta noua societate. Invatam limba, ne recunoastem diplomele, ne cautam de lucru, sa gasim ceva mai bun de locuit, poate sa ne cumparam o casa, daca ajungem acolo cu ceva bani. Dupa cinci ani eu ii spun prag. Deci in acel prag, cand il ajungi, poate la cinci ani, poate la sapte, te loveste golul. Incepi sa constientizezi ca toate acumularile materiale pe care le-ai facut acolo nu sint suficiente. E ceva care efectiv iti lipseste: cultura si traditia romaneasca. Incerci sa le completezi mancand mici, cumparand artizanat, poate primind cate o carte din tara, acuma exista niste posturi de televiziune din tara pe care le poti vedea de acolo, dar astea nu ajuta. Multi incearca sa vina acasa si constata ca nu pot. Destinele noastre par sa se fi dus, la un momentdat s-au separat. Nu mai recunoastem Romania pentru care noi avem nostalgie. Curios si cumplit sa zici ca ai nostalgie pentru Romania anului ’89. Eu am plecat in ’90. Ce poti sa spui, ca iubesti in Romania acelor ani? Dar sint niste valori ale traditiei si culturii romanesti care trec dincolo de perioada lui Ceausescu, a comunismului, sint perene si sint dintotdeauna. Fata de acelea ai nostalgie, fata de natura de aici, si oricat de frumoasa ar fi Canada, nu vei gasi locuri ca aici. Si ce m-ar face pe mine sa ma intorc aici? Nu stiu.... Haaaa... Probabil la un moment dat dorul va fi mai mare decat... La un moment dat, daca pot sa imi asigur un trai decent si vreau sa spun chiar decent. Unii considera decent sa ai nu stiu ce masina si chiar o vila sau.. Nu, decent inseamna sa traiesc modest, dar sa am tot ce imi trebuie de azi pe maine. Tot ce trebuie inseamna pentru mine apa, caldura, lumina, haine, mancare. Atat. Si sa pot sa scriu. Deci dupa ce imi asigur existenta, sa pot sa scriu. Si poate sa imi gasesc o persoana, nu?, eu sint divortat,un pacat care se intampla extrem de des in Canada in cazul imigrantilor. Daca gasesc o persoana fata de care am ceva deosebit aici. Nu am in Canada, pot gasi in Canada, pot duce pe cineva de aici, dar nu e o solutie. Am cunoscut multi romani care si-au dus jumatatile acolo, sotiile, iubitele, si au demonstrata ca pretul unei vieti noi impiedica relatia. Poate gasind asa ceva in tara, m-ar face sa ma intorc. / Anca-Elena Cojocaru.

Sloganuri,sloganuri... electorale

De dimineata am plecat si eu ca omul sa beau o cafea, sa mai stau la o barfa la o prietena apropiata. Si am trecut si eu, tot ca omul, pe langa panourile cu afise electorale ale bunilor nostri posibili reprezentanti. Si mi-am insorit dimineata de-a binele. Sloganurile cele mai simpatice, pozele cele mai "fotogenice", oamenii cu "adevarat" potriviti.
Unul din slogane suna cam asa (il reproduc din memorie, imi cer scuze daca nu este exact cel de pe afis): "Iasul Bunului Simt"... Pai stai un pic, pana acum Iasul a fost nesimtit? E nevoie de gagica aia care zambeste gales din poza ca sa ne dam seama ce este bunul simt? Sa il definim? Sau poate se axeaza pe faptul ca punctul forte al femeilor este bunul simt... Eu le recomand celor care au creat sloganul sa mearga intr-o discoteca din Iasi, sa vada la ce trimite cu gandul o femeie, si apoi sa reconsidere metoda abordata. Eu una chiar nu ma simt nesimtita, frate! Si nu ma simt cu mai mult bun simt daca o votez pe... aia! Punct! (si eu nu sint misogina si gandesc asa! Ganditi-va la altii!)
Alt slogan era chiar sloganul bunului nostru inca actual primar, Ghoerghe Nichita: "Lucrurile importante au nevoie de timp". Evident le multumea iesenilor pentru rabdarea acordata. Pai nu spunem ca nu au nevoie de timp, dar poate ca ar trebui sa se incadreze in timpul dat, nu sa mai ceara inca un pic de ragaz. In plus: cine i-a spus lui ca iesenii mai au rabdare sau au avut vreodata? Nu prea cunoaste natura umana cine a creat acest "intelept" slogan.
Ca sa nu mai spun de "Omul pregatit la locul potrivit". Nu stiu altii cum au invatat, dar eu am invatat in scoala sa ma feresc de clisee. Sloganuri de genul asta au mai fost cam in fiecare campanie electorala. Ma rog, banuiesc ca mizeaza pe faptul ca rima face toata treaba. Pana la urma, romanul e artist si are ureche muzicala buna. Asa sa fie, si la fel si la anul!
"Deschide Iasul!", ne indeamna domnul Oprea. Pai pana acuma cine l-a tinut inchis? Oricum, macar sloganul pare sa fie mai artistic si mai.... deschis. Fiecare intelege ce vrea din el, fara ca dragul nostru fost rector sa promita de fapt nimic. Nici ca face, nici ca nu face, nici ca schimba, nici ca lasa, ci ca deschide orasul... in fata... cui?? Ei, lasa, asta vom intreba noi mai incolo, ca acuma admiram numai ramura aristica a creatiilor din domeniul sloganurilor.
La consiliul judetean, alta distractie. "ABC - Asfalturi, Becuri, Canalizare"... Asta s-a cam promis la fiecare campanie electorala, de asta s-au cam apucat toti, dar de terminat nu prea a reusit nici unul. Da, dar e bine cand se termina cu bine, ca la acest slogan macar putem studia cum incepe alfabetul... Pacat ca nu stim si cum se termina. Asta nu ne mai invata afisul de pe perete.
"Inca o campanie", am spus zambind. Romania ramane cam aceeasi, Iasul si el, in virtutea inertiei, oamenii de pe afise se mai schimba. Si, evident, sloganurile! Hiiiii, ce tare, sa vezi ce iese la alegeri!

Iluzia Iasului de alta data. Constantin Simirad: "Le sint dator cu ceva iesenilor. Incerc sa le fiu din nou slujitor".

Constantin Simirad a fost primar al Iasului din1992 pana in 2003, cind pleca in Cuba ca ambasador al Romaniei. In anul 2006, presedintele Traian Basescu il chema de la post inapoi in tara, statul roman raminind fara reprezentat diplomatic in Cuba. Din anul 2000 a scris aproape fara pauza proza scurta, romane si tablete in diferite ziare iesene. Om politic si om al lierelor si cifrelor, Constantin Simirad se arata multumit. Multumit ca "Dumnezeu mi-a dat inspiratie, m-a ajutat si a fost generos cu mine".

"Nu sint Sadoveanu, nu sint Rebreanu si nici alti mari prozatori romani, dar ma descurc cat de cat"

Reporter: Sinteti matematician, politician si scriitor. Cum ati reusit sa rezolvati aceasta ecuatie cu trei necunoscute?
Constantin Simirad: Poate ca Dumnezeu mi-a dat inspiratie sa le rezolv pe toate trei in mod onorabil. Si ca matematician, am trecut un doctorat intr-o vreme cand doctoratul se lua foarte, foarte greu. Am publicat foarte multe lucrari in Romania, dar si in strainatate. Recenziile lucrarilor mele de matematica au fost facute de oameni ai matematicii mondiale, din Japonia, din Statele Unite ale Americii, din Franta, chiar si din Rusia. As putea spune ca m-am descurcat onorabil. Ca politician si primar al municipiului Iasi stiti foarte bine ca am fost reales si reales de doua ori, ceea ce inseamna ca activitatea mea a fost apreciata si cred ca nu exista un calificativ mai bun decat cel dat de electorat. Mai ales ca acum, cand ma plimb prin Iasi, vad un val de simpatie – spun eu – surprinzator. Dupa cinci ani de cand m-am retras din politica din Iasi, sint privit cu multa simpatie inca de ieseni. In ce priveste activitatea de scriitor, am scris zece volume de proza, romane si proza scurta, si cred ca in acest domeniu m-am achitat tot onorabil. Nu sint un scriitor de referinta. Sint un amator care scrie si daca place la unii si la altii, eu ma simt foarte bine. Nu sint Sadoveanu, nu sint Rebreanu si nici alti mari prozatori romani, dar ma descurc cat de cat si in aceasta meserie.
Reporter: Sinteti nascut in satul Cotusca din judetul Botosani si ati facut liceul si facultatea la Iasi. Unde va simtiti cu adevarat acasa?
Constantin Simirad: Cu adevarat acasa este Iasul si aici am facut liceul, am facut facultatea si aici m-am realizat ca om. Iasul e un creuzet care plamadeste un caracter, oameni de cultura si chiar genii si am beneficiat de acest tratament in acest oras si ii sint foarte indatorat. In afara de asta, iesenii mi-au aratat atat de multa simpatie incat ramin indatorat pana la moarte lor. Stiti foarte bine ca m-am prezentat in alegeri cu simbolul "cheie" si iesenii m-au votat, apoi cu simbolul "marul" si au facut-o din nou si ultima oara m-am prezentat ca fondator al Partidului Moldovenilor cu simbolul "zimbrul" si iesenii m-au votat din nou. Deci va dati seama ca totusi omul a contat si sint dator iesenilor care cred ca m-au pus la suflet si eu le raman indatorat si recunoscator.

"Am fost si sint un mare admirator al Preafericitului Daniel"

Reporter: "Izgoniti din rai", volumul aparut in 2005, cuprindea povestiri reale si imaginare din Romania si Cuba. Ce anume v-a inspirat din spatiul Cuba?
Constantin Simirad: Eu eram un bun observator al vietii cubaneze, aveam foarte multe relatii printre cubanezi si, mai mult, aveam o profesoara din Cuba, de limba spaniola, pe care o trageam de limba sa mai aflu una, alta din viata spirituala a cubanezilor, pentru ca din cea politica si de toate zilele stiam foarte multe. Prin oameni de acestia cu har am reusit sa aflu anumite istorii, mai multe intamplari pe care apoi le-am transpus in proza scurta.
Reporter: Ati devenit membru al Adunerii Nationale Bisericesti si ati primit Medalia "Crucea Moldava" a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. In ce relatii sinteti cu credinta?
Constantin Simirad: Orice om cred ca atunci cand are nevoie, se roaga foarte intens la Dumnezeu. Daca are un necaz, daca doreste un succes, daca incearca sa faca ceva, invoca ajutorul lui Dumnezeu. Eu... Am facut si eu ca toti oamenii, dar de foarte multe ori am multumit lui Dumnezeu pentru generozitatea cu care m-a blagoslovit in viata de pe acest pamant. Am fost si sint un mare admirator al Preafericitului Daniel, am lucrat foarte mult cu domnia sa si vreau sa va spun ca eram impresionat de personalitatea domniei sale. In afara de asta, am primit si Medalia Patriarhului Preafericitului Teoctist, am primit o alta medalie de la Patriarhul Constantinopolului, Bartholomeu, si de la Patriarhul Greciei am primit o medalie, Christo Dulu, care a trecut in nefiinta acum. Vreau sa va spun ca, in general, cu Biserica am avut o relatie excelenta si poate Dumnezeu mi-a dat inspiratia sa ajut foarte mult Biserica. Am fost primul primar din Romania care a produs un capitol special si in cadrul acestui capitol am decis sa ajut bisericile in constructie si consolidarea mitropoliei, cu destul de multi bani. Vreau sa va spun ca circa opt miliarde de lei au fost in primul an. Ulterior fondurile au crescut. Sint multumit ca Dumnezeu mi-a dat inspiratie, m-a ajutat si a fost generos cu mine.
Reporter: V-ati implicat in multe activitati din varii domenii.Va considerati mai mult scriitor, mai mult om politic sau mai mult matematician?
Constantin Simirad: Cred ca structura mea este "vinovata" de aceste lucruri, pentru ca mi-a placut de mic copil ca, daca fac un lucru, sa il fac cel mai bine. Si daca m-am implicat sa fac un lucru, m-am implicat cu toata pasiunea. Atunci cand a fost vorba sa fiu primar, m-am implicat cu toata fiinta mea sa fac lucruri bune in aceasta calitate. Si ca scriitor, poate ca la aceasta meserie de scriitor lucreaza placerea si pasiunea de a face ceva care nu dauneaza nimanui. Matematica... am luptat foarte mult! Pe vremea mea se dadea foarte greu un doctorat. Dar nu va mai spun de teza de doctorat, adica trebuia sa ai foarte multe lucrari publicate in strainatate, recenzate de matematicieni celebri. Adica era o seriozitate extrem de mare cand venea vorba de acordarea titlului de doctor in matematica. Eu am absolvit facultatea de matematica cu media 10, deci am fost un student foarte bun. Prin urmare, daca nu era revolutia din '89, continuam pe linia matematicii si ma realizam mult mai adinc in aceasta meserie.

"Nu am furat de la nimeni ca sa imi pun in piedestalul meu nici o caramida"

Reporter: Trei ani ati fost ambasador in Cuba iar la intoarcerea in tara ati declarat ca nu va veti mai implica activ in politica. Cum ati regasit Romania la intoarcere?
Constantin Simirad: Cei trei ani au fost foarte utili. Ar fi fost foarte bine daca ar fi fost la inceputul carierei mele, pentru ca m-au format ca om intr-o cu totul alta lumina. Din pacate au fost la sfarsitul carierei si este, as spune eu, un regret din partea mea. M-a format ca om si poate nu mai sint atat de impulsiv si folosesc cu mai multa chibziunta cuvintele atunci cand e cazul unei polemici. Nu ma mai reped. Am spus ca nu mai particip in politica si chiar asta era intentia mea, insa a aparut un sondaj din care a reiesit ca iesenii nu m-au uitat in cinci ani de zile si poate ca asta m-a determinat (n.r. sa ma reimplic in politica). Sint dator cu ceva iesenilor. Incerc sa le fiu din nou slujitor.
Reporter: Reintoarcerea dumneavoastra pe scena politica a starnit un val de controverse. Va considerati un personaj controversat?
Constantin Simirad: Nu, deloc, pentru ca, in general, in jurul meu au fost numai prieteni. Am avut parte de dusmani, dar in final dusmanii au terminat in prieteni relatiile cu mine. Am foarte putini dusmani. Desigur, am oameni care poate nu ma agreaza, dar dusmani nu cred ca am foarte multi. Nici nu stiu de ce ar fi dusmanul meu cineva. Nu am facut rau nimanui si m-am pazit cat am putut sa nedreptatesc pe cineva. Deasemeni, nu am incercat sa imi insusesc meritul cuiva. Am incercat sa fiu cladit doar pe caramizile care imi apartin si nu am furat de la nimeni ca sa imi pun in piedestalul meu nici o caramida.
Reporter: Dinu Flamand spunea intr-un interviu ca scriitorii ar trebui sa se fereasca de o implicare prea mare in politica, pentru ca aceasta distruge imaginatia. Care este perspectiva dumneavoastra asupra acestei relatii?
Constantin Simirad: Cred ca un om politic cu imaginatie si cu chibzuinta si cu intelepciune este mult mai bun decat unul care e lipsit de imaginatie. Imagiantia mereu a avut un rol esential in toate sferele de activitate ale omului, incluziv in batalii. Napoleon avea imagini surprinzatoare pe campul de lupta, Cezar la fel. Si Alexandru Macedon. Au fost oameni care, pe langa un solid rationament, dispuneau si de o imaginatie debordanta. Daca ar fi scris, cu siguranta ar fi fost foarte buni scriitori. De asemenea, in scrierile scurte pe care le-au lasat, se vede ca au stofa de scriitori. Nu cred ca pune ceata pe imaginatie o astfel de activitate. Eu am inceput ca primar sa scriu pentru prima data si din imaginatie am facut foarte multe lucruri.
Reporter: Ce agreati: editorialele, tabletele sau mai mult prozele scurte si romanele?
Constantin Simirad: Eu am remarcat ca romanele se citesc foarte greu. Cand acuma e un noian de informatie care se poate obtine foarte usor, copiii, tineretul nu mai face efort sa citeasca romane fluviu, cum ar fi "Pedonul linistit", cum ar fi multe altele. Deci oamenii nu mai citesc literatura vagonabila. Daca citesc ceva scurt, o proza scurta, in tren, o mica povestire de trei minute. Nu au rabdare. E o viata trepidanta si cred ca din acest motiv. Sigur, oamenii de cultura vor citi tot timpul, dar acestia sint foarte putini. / Anca-Elena Cojocaru

"Viata e scurta si fericirea e scurta si iubirea e scurta si rara. Aici isi au locul toate!"

In anii '80, Dinu Flamand se refugia in exil la Paris. Acolo locuieste si astazi si lucreaza ca redactor pentru Radio France Internationale. A continuat sa scrie poezie si sa traduca carti din franceza, spaniola si portugheza in limba romana. Cu toate acestea, nu se intoarce in tara. Anul acesta a primit premiul "Iasi 600" din partea Consiliului Local si al Primariei Iasi, si a fost declarat "ambasador al culturii romanesti" de catre primaria Iasi. A venit la Iasi pentru a-si primi premiul si priveste cu durere la clipa in care s-a hotarat sa nu se mai intoarca in tara, "moment care nu fost deloc o fericire si nu a fot deloc simplu".

Anca-Elena Cojocaru: Susenii Bargaului, locul unde v-ati nascut, si Paris. Care din cele doua locuri va caracterizeaza mai bine?
Dinu Flamand: Nu stiu daca un loc ma poate caracteriza. Desi locuiesc la Paris, in cap sint locuit de satul meu natal. E un fel de a contine si de a te lasa continut. Si ma las continut evident de satul meu natal, care devine din ce in ce mai viu. Bineinteles ca acesta este tipul de nostalgie specifica batranilor. Devine din ce in ce mai viu si mai animat si ma trezesc uneori vorbind cu oameni cu care probabil nu am discutat niciodata, figuri de vecini si altii, pe care-i inventez. Cred ca inventez. Cred ca inventez un sat ideal, un sat... Am scris un poem, "Bocitoarele", in care mi-am amitit efectiv ca erau intr-o margine a satului, peste rau, ca erau un grup de case de oameni mai saraci. Femeile respective erau cele care devenisera un fel de profesioniste ale tristetii. Nu mai stiu daca erau de acolo, daca nu asociez cu alte experiente, din alte vremuri, daca nu... In orice caz, sint foarte multe lucrurui pe care le proiectez in satul meu natal. Nu am descoperit metoda de a calatori in timp, pe masura ce timpul se scurteaza, se imputineaza. Dar eu profit. Poetul e un bun profitor de metodele lui in timp, prin faptul ca reinvesteste cu imaginatia locul unde a trait.
A.E.C.: In anul 1971 ati fost transferat la un alt loc de munca pentru ca ati prezentat o critica favorabila volumului de poezii "Marea Conjugare" scris de Nina Cassian, apoi in anii '80 v-ati refugiat in exil la Paris. Va considerati un disident?
D.F.: Apai erau un razvratit, pentru ca din martie pana la caderea regimului "gura nu-mi mai tace" (rade), gura nu mi-a mai tacut, cum spune cantecul. Disident... Bineinteles ca l-am detestat, regimul. In momentul cand m-am hotarat sa nu ma mai intorc in tara, moment care nu fost deloc o fericire si nu a fot deloc simplu, am zis ca trebuie sa lichidez toate conturile mele cu regimul. Nu le puteam lichida atunci. Cred ca inca mai am de lichidat din conturile cu acel regim. Nu cred ca disident. Protestatar poate ca da. In orice caz, un poet prin firea lui e cineva care nu admite o ordine prestabilita sau o admite cu foarte multa reticenta si cartind in permanenta. E un cartitor.

"Nu e simplu sa urli. Trebuie sa inveti sa urli!"

A.E.C.: Ce rol are pentru poezia dumneavoastra "duhoarea si ciuma istoriei"?
D.F.: Astea sint niste versuri din tinerete. In tinerete citeam foarte mult istoricii antici. Razboiul Peloponesiac era una din cartile mele de capatii. Nu de alta, dar altfel trebuia sa citesti istoria Partidului Comunist Roman, sau istoria partidului comuinst din Uniunea Sovietica, ceea ce nu ma atragea deloc. Deci mai bine citeam Tucidide. Atunci ma gindeam ca o paralele intre istoria antica si istoria noastra contemporana, nu eram sigur ca au facut-o si altii, si chiar multi, se putea stabili. Si atunci se putea vorbi de sentimentul de apasare, proiectand putin in istorie. Istoria fratricida, razboiul dintre Sparta si Atena, Care s-a raspandit si in Grecia Magna, episodul cu Siracuza e foarte cunoscut, asemenea exemple ma incitau sa fac o paralela cu istoria contemporana, istoria comunismului din acea vreme. Dealtfel puteam sa vorbesc si sa imi pronunt disperarea proiectandu-ma undeva in Grecia Antica. De altfel era cat pe ce ca acest poem din care ati citat sa nu treaca, pentru ca incepe cu versul "Primavara e gaseste pe mare, plutind spre dezastru". Si mi s-a transmis de la cenzura: "Lasa ca stim noi! Care, cine noi plutim?". "Domnule, grecii pluteau spre dezastru. Atenienii pluteau spre dezastru fiindca corabiile lor aveau sa piara distruse la Siracuza". In sfarsit, s-au facut ca nu pricep. Dar este un exemplu de perifraza si parafraza la care trebuia sa recurgem pentru a scoate din noi furia. Nu e simplu sa urli. Trebuie sa folosesti tot felul de stratageme ca sa inveti sa urli. Dumneavoastra nu aveti acum motive sa urlati si nici nu vi le doresc. E o lectie sinistra din interoior care te invata stratagemele ca sa reusesti sa urli.
A.E.C.: Dan C. Mihailescu spunea la Iasi ca dupa revolutie poetii s-au gasit cumva fara sens, fiindca nu mai aveau motivul razvratirii lor. Care e starea poetilor romani dupa revolutie?
Nu ma preocupa soarta poetilor care s-ar fi gasit de sens, de obiectul urii lor. Nici vorba! Poetul este oricum in permanenta locuit de intrebari si de neraspunsuri, asa ca continua sa functioneze si daca nu are ca tel ura impotriva unui sistem. Poetii nu ar trebui sa se lase prea mult imbrigadati, acrosati de politica, afiliati la anumite partide si la activitati adiacente, care in general afecteaza imaginatia. Multi au trecut, spre jalea literaturii, si au esuat exclusiv in jurnalism. Si mi se pare un abandon absolut impardonabil.
A.E.C.: Ati tradus numeroase carti din domeniul poeziei si cartea lui Dominique de Villepin, "Napoleon. Cele 100 de zile sau spiritul de sacrificiu. De ce Napoleon si poezie?
D.F.: Pentru ca Dominique de Villepin, autorul acestei carti despre Napoleonsi un bun cunoscator al lui Napoleon, era un caz rar in Franta de om politic, intre timp a devenit si prim ministru, cu o cultura extraordinara, cu o cultura fantastica, plus ca el insusi scrisese poezie si chiar publicase niste volume de poezie, plus eseuri despre poezie. El a scris o carte despre "Hotii focului", cu cei care fura focul, cu niste interpretari fantastice despre scriitori francezi. Deci mi-a placut figura lui de om politic de o aleasa cultura, dar de cultura foarte fina, mai cu seama de cultura poetica. Plus ca e foarte bine scrisa cartea despre Napoleon, plus ca acele o suta de zile din istoria lui Napoleon e o perioada densa care a pus bazele unor institutii republicane care aveau sa se perpetueze dupa moartea lui si in restul Europei. Este o carte de itstorie, sint multe lucruri de invatat din ea.

"Propriile limite ne manipuleaza"

A.E.C.:Exterior - interior. Ce este exteriorul pentru spiritul poetic?
D.F.: Cel care agreseaza interiorul. (rade)
A.E.C.: Sinteti redactor la Radio France International.Cum se impaca obiectivitatea pe care o presupune jurnalismul cu subiectivitatea poeziei?
D.F:Jurnalistii se cred niste mici dumnezei ai informatiei, dar depind efectiv de cel care avanseaza pe front. Daca el reuseste sa iasa din hotel, are o informatie putin mai nuantata. Daca nu, atunci isi coroboreaza informatia cu cele ale colegilor lui si asa mai departe. No, nu exista informatie obiectiva si nu exista informatie 100% fiabila. Exista o imensa manipulare mai ales din partea unor organe care vor sa manipuleze, si mai cu seama statele majore ale armatelor, si americanii in chestia asta sint niste mari maestri, dar este si o manipulare din partea propriilor noastre limite. Limitele ne manipuleaza. De parca putem sti ce se intampla acum. Numai daca am fi fost Borges si am fi avut o harta la scara 1:1, adica lumea, si sa putem si simultan in toate locurile. Poate ca am fi stiut. Dar in acel caz, ne-am fi putut aduna intr-un singur ziarist. Este o lectie de relativitate care se aplica in camp social.
A.E.C.: Lirica exilului si lirica oprimarii. De unde isi trag seva si dupa plecarea din tara?
D.F.: Din Viata! Din faptul ca viata e scurta si ca fericirea e scurta si ca iubirea e scurta si rara. Aici isi au locul toate.
A.E.C.: Antichitatea egal autenticitatea si prezentul egal imperfectiune in opera dumneavoastra. Dati o sansa prezentului de a crea ceva autentic?
D.F.: Credeti ca m-ati prins la colt. S-ar putea, dar imi asum raspunsul. Chiar daca imi veti spune ca sint un paseist, nu m-ar speria. intr-adevar, probabil ca m-am refugiat mult in trecut, ca altfel nu vad perioada comunista, si cu timpul am reusit sa locuiesc in anumite perioade pe care le stiu destul de bine: in Grecia lui Pericle, bunaoara, dar si in perioada decadenta a Romei, intre altele. A fost o curiozitatea intelectuala dusa putin mai departe, astfel incat ma simteam bine in acea Grecie. Binainteles ca traiesc in prezent. Trebuie sa fiu ipocrit sa spun ca intorc spatele prezentului. Nici vorba. Ma bucur de toate avantajele acestui prezent si ma ingrozesc toate dezavantajele lui. In primul rand superficialitatea, apoi aceasta cultura a spectacolului cotidian, aceasta goana dupa fericire infinita ai acest cult al diversitatii, care este o biata saracie, pentru ca toti poetii trebuie sa avem cultul intentitatii pe verticala, nu pe imprastiere, nu sa ne imprastiem, nu in diversitate. Dar noi sintem minoritari, poetii, si evident ca nu pe noi ne asculta lumea. / Anca-Elena Cojocaru.

Sa reusim cat mai repede sa ramanem oameni...

Gabriel Obreja, pictor si sculptor, lanseaza pe 25 februarie, 2008, expozitia "Armonii cromatice nr.2 - Mozartiana", iar lucrarile care o compun fac parte din arta digitala si colajul textil. Este unul din pictorii care au hotarat sa inlocuiasca pensulele, vopseaua si panza cu mouse-ul, cerneala si hartia. Ce anume inseamna aceasta expozitie si de ce a ales aceasta forma de exprimare artistica vom afla in interviul urmator.

Anca-Elena Cojocaru: De ce "Armonii cromatice"?
Gabriel Obreja: Atat prima expozitie cat si a doua sint bazate pe un studiu bazat pe muzica, de aceea denumirea de "Concert". Principiile artistice sint general valabile in toate formele de arta, inclusiv in arta culinara. Din arta culinara poti invata sa pictezi. Din arta culinara poti invata sa compui muzica. Principiile estetice sint identice. De aceea, si curentele artistice care apar mai devreme sau mai tarziu cuprind toate formele de arta.
A.E.C: La prima expozitie au fost doar 16 lucrari, acum sint 100. De ce este asa o diferenta mare in numarul lucrarilor de la o expozitie la alta?
G.O.: Nu e un secret. Lucrez mai multe genuri de arta: sculptura, pictura, arta digitala, design interior. Atunci cand am expus 16 lucrari faceam mai multe lucruri deodata. Acum mi-am concentrat atentia pe un singur element.
A.E.C: De unde vine aceasta pasiune pentru arta digitala si colajul textil?
G.O: Arta digitala este ingemanarea perfecta dintre oamenii de stiinta care au dus la crearea calculatorului si oamenii de arta care s-au straduit din rasputeri sa se foloseasca de acest mijloc tehnic pentru a crea forme artistice.Si programele de computer care prelucreaza imaginea au fost facute tot de artisti de calitate. De aceea este facil pentru un artist care are cunostinte de baza sa jongleze cu aceste lucruri, sa le aduca in favoarea sa, castigand timp. In esenta, lucrarile mele nu le realizeaza un calculator pe baza unor esantioane. Eu folosesc computerul ca pe un instrument de lucru. Inlocuiesc pensula cu mouse-ul. Dar in esenta, nu calculatorul face ceva, ci tot eu. Insa imi scurteaza timpul de lucru. Ingemanarea cu arta textila a venit din faptul ca suportul pe care sint aplicate structurile textile se usuca rapid si imi permite sa ajung la faza superioara de lucru fara a avea timpi morti. Raspunsul per global ar fi: economia de timp.

Poti sa te joci cat vrei, atata timp cat nu strici regulile armonice

A.E.C: Expozitia are subtitlul de "Mozartiana". Ce anume considerati ca va leaga creatia de opera lui Mozart?
G.O.: Este din nou vorba de legatura dintre arte. Fiecare compozitor este incomparabil, avand un stil propriu de creatie care da lucrarilor o alta forma. Iar temperamentul artistului este de asemena diferit. Mozart mi se potriveste cel mai mult, datorita meticulozitatii, curajului, ludicului. Mozart se juca si era firesc sa se joace fiindca a inceput sa compuna de copil. A descoperit ca jocul nu strica. Eu am inceput arta ca adult, la 21 de ani, dar am invatat de la el sa ma joc. Am invatat ca pot sa ma joc cum vreau, dar sa nu stric regulile armonice.
A.E.C: Considerati ca e nevoie de curaj pentru a avea o expozitie de arta digitala si colaj textil?
G.O: Da, este nevoie de curaj, fiindca lumea, nefiind familiarizata cu computerul, ar putea crede ca nu e arta, ca computerul efectueaza acele lucruri si cineva doar le butoneaza. Nu e adevarat. Daca o persoana se pricepe la utilizarea computeruluiu dar nu are cunostinte de plastica, nu iese nimic. Eu am incercat sa compun muzica pe computer, dar nu a iesit nimic sau au iesit fragmente foarte scurte pe care nu stiam sa le duc mai departe. Ai nevoie de curaj fiindca oamenii cred ca e un lucru facil si la indemana oricui. Dar important e ca planeta Pamant sa se dezvolte tot mai mult si mai ales in plan spiritual. Dezvoltarea tehnologica duce si la lucruri bune, dar duce si la lucruri rele. Dezvoltarea spirituala va duce numai la lucruri bune. Nu este important daca vom reusi sa contruim cat mai repede roboti, ci este important daca vom reusi cat mai repede sa ramanem oameni.

Traiasca Romania!

Romanie, nu mai ai aripioare!
Presedintii ti le-au retezat!
Si avem democrati din floare-n floare!
Nici nu stii din ce partid au plecat!

Si avem senatori si partide,
Toate-n floare la noi in guvern!
Au gasit si ei cai mai rapide,
Bogatia trecand prin parlament!

Iar romanii, poporul, in seara,
Cand se-ntorc osteniti si munciti
Vad la stiri cat de bine e-n tara
Si adorm toti zambind fericiti!

Mai naspa e ca se si trezesc a doua zi!