Visurile mele rotesc în jurul unui pat. Dimineața mă voi ridica lejeră, strângându-mi viața în brațe, cântând ceva inventat pe moment, fără să îmi pese de cât de fals ar suna notele. Voi păși în vârful picioarelor, ca și cum aș pluti peste paviment ușoară ca un fir de păianjen, grăbită ca o boare de vânt. Și dimineața aia ar fi un început, nu doar de zi, un nou sens, o nouă șansă la viață, o nouă mulțumire că încă respir. Mulțumesc, soare, că răsari și azi la fereastra mea, plasată ca într-o poveste drept spre tine! Mulțumesc, ceas ce ticăi clipele mele, că ai bătut startul acestei zile, doar a mea, a mea și a vieții mele!
Și aș ieși afară, fără frici și fără griji, să mă plimb pur și simplu, să umblu pe străzi observând ferestre nespălate și ziduri de cărămidă, fluturi care se odihnesc colorați la umbra unui smoc de iarbă, pisici ce sar în zadar să îi ajungă, să le frângă zborul pentru un joc, pentru o altă clipă, pentru un alt vis. Aș privi și aș zâmbi tuturora. Hornurilor înnegrite din care fumul a încetat să iasă după iarna lungă, oamenilor leneși sub căldura magică, copiilor gălăgioși și nepăsători. La fel de nepăsători ca mine. M-aș plimba cu viața mea la braț, să ne bucurăm de tot ce acest nou început are să ne ofere. Să lăsăm praful de pe marginea străzii să se reverse peste papuci. Și ce dacă timpul trece? și ce dacă avem multe de făcut? În acele clipe nimic nu ne va mai trece prin minte, doar lumea prin sufletul nostru ar mai conta!
Ne-am întoarce obosiți acasă, dar fericiți. Drumul ne-a întins picioarele prea mult, soarele ne-a toropit creștetele, zâmbetele ne-au umplut fața. Patul ne-ar aștepta, mare și moale și acoperit de alte vise, de după amiază! M-aș întinde, eu și viața mea, între cearceafurile curate, alunecând pe raza unui somn ușor, străbătând orele cu nepăsare, cu plăcere, cu ochii închiși. Și te-aș îmbrățișa, lume, univers, Dumnezeu, tot ce am în jur ar fi parte din mine, în acea zi a mea, a noastră, fiindcă eu am încetat să îmi aparțin! Ca o rădăcină adânc înfiptă, nu pot trăi fără pământ și apă, oricât aș vrea să cred că sunt independentă. Vă aparțin, lumini ale mele! Vă mulțumesc! Deși sunt îngrozită, fiindcă sunt dependentă de voi, nu am trăit nici o clipă înainte să veniți în viața mea, pe nesimțite, firesc, ca o poveste! E aproape redundant să spun „te iubesc” la vreunul dintre voi, e prea puțin! Eu sunt voi și atât!
miercuri, 19 februarie 2014
marți, 18 februarie 2014
Dialog cu Patrick (4) - Mama, Patrick și Tata
- Mama, dă-mi suzeta!
- Da, Patrick, numai nu mai urla!
- Mama, vreau alt scutec!
- Da, Patrick, numai nu mai plânge!
- Mama, vreau afară din pătuț, în pătuțul vostru!
- Da, Patrick, numai nu mai urlaaaa!!
- Mama, vreau în brațe!
- Sigur, Patrick, numai taci din gură!!
...
Dupa 30 de minute de tiranie bebelușească, ajunge și tăticul de la muncă.
Tata: - Măi, ce-i cu tot scandalul ăsta??
Patrick, zâmbind de parcă nu urlase isteric pentru mai bine de jumătate de oră:
- Tata, tata, ne drăgălim un pic?
- Patrick, hai la tăticu! Ce face comoara lui tata?, apoi întorcându-se spre mama:
- Dar ce-i făceai de urla așa?
... Eu, tot eu!!!! Eu ce-i făceam lui?? Păi îl pupam, îl drăgăleam, îl legănam, ce voia el îi făceam!!! Și tot eu... Vina mea, na acuma! Noi, femeile, ne lăudăn cu solidaritatea feminină, dar să ne ferească Dumnezeu de aia masculină!
marți, 4 februarie 2014
Dialog cu Patrick (3) - Jocul de dimineață
- Mami, mami, indiferent cât scandal fac eu aici, să nu vii la mine, ai înțeles?
La șapte dimineața părea o idee foarte bună să îl las în pătuțul lui să se joace, cu atât mai mult cu cât râdea nevoie mare. M-am întins mai bine în pat, ascultându-l cântând.
- Aghighi, aghiga! Ga! Aaaaaaa! Angu! Ahahaha! Mmmmmmmma! Agagaga! Iiiiiiiiimb!!! Angîîîî! (Angî este preferatul lui, nu știu de unde l-a scos!)
Și tot așa, râdea și vorbea, vorbea și râdea, chirăia, se mișca gălăgios.
- Patrick, ce faci pe acolo?
Nu că m-aș fi îngrijorat cu adevărat, adică stătea în pătuț, nu prea avea unde să plece sau de ce să se lovească. Și el mai tare:
- Angîîî!! Haaaaa!! Ambbbîîîîî!!
Mă decid totuși să nu risc să îmi deșire vreo păturică din nou. În ritmul ăsta epuizăm garderoba înainte să îi iasă dinții, așa că somnoroasă, ciufulită, dar mai ales curioasă, mă ridic din pat. Ei, ți-ai găsit, bineînțeles că cu păturica avea treabă! Complet descoperit, reușise să ia în brațe o bucată de așternut, iar colțul îl modelase pe fața lui. Nu o mânca, o tot frământa cu mânuțele și picioruțele, îndoite cât poate el de mult în sus.
- Patrick, ai să răcești!
Când mi-a auzit vocea de deasupra lui, a reușit cu un gest sigur de maestru în ale păturicilor să își dea colțul deoparte de pe față și să îmi tragă un surâs de ăla știrb de al lui, cu toate gingiile descoperite și cu ochii întorși în sus într-un zâmbet complet!
- Aaaaaaaanghiiiiii!!!
A chirăit râzând în vreme ce mama lui silitoare încerca de zor să îl învelească cât de cât în vraiștea aia care devenise culcușul lui!
- Nu, mama!
Adăugă fața lui serioasă brusc, cu picioarele încrucișate la piept și mânuțele pumnișori deasupra lor.
- Să nu îndrăznești, că urlu!
Vedeți, am învățat de ceva timp să îi ascult avertismentele gălăgioase de dimineața devreme. Adică... când Patrick se joacă, se joacă și să mă ferească Dumnezeu să mă bag între el și orice ar reprezenta distracția lui! După încă un sfert de oră a adormit cu colțul plapumei până la urmă în gură, pe post de suzetă, o mână în sus deaupra capului, alta pe care nu am reușit exact să o identific și picioarele încrucișate sub fund. Plapuma era... peste tot!
La șapte dimineața părea o idee foarte bună să îl las în pătuțul lui să se joace, cu atât mai mult cu cât râdea nevoie mare. M-am întins mai bine în pat, ascultându-l cântând.
- Aghighi, aghiga! Ga! Aaaaaaa! Angu! Ahahaha! Mmmmmmmma! Agagaga! Iiiiiiiiimb!!! Angîîîî! (Angî este preferatul lui, nu știu de unde l-a scos!)
Și tot așa, râdea și vorbea, vorbea și râdea, chirăia, se mișca gălăgios.
- Patrick, ce faci pe acolo?
Nu că m-aș fi îngrijorat cu adevărat, adică stătea în pătuț, nu prea avea unde să plece sau de ce să se lovească. Și el mai tare:
- Angîîî!! Haaaaa!! Ambbbîîîîî!!
Mă decid totuși să nu risc să îmi deșire vreo păturică din nou. În ritmul ăsta epuizăm garderoba înainte să îi iasă dinții, așa că somnoroasă, ciufulită, dar mai ales curioasă, mă ridic din pat. Ei, ți-ai găsit, bineînțeles că cu păturica avea treabă! Complet descoperit, reușise să ia în brațe o bucată de așternut, iar colțul îl modelase pe fața lui. Nu o mânca, o tot frământa cu mânuțele și picioruțele, îndoite cât poate el de mult în sus.
- Patrick, ai să răcești!
Când mi-a auzit vocea de deasupra lui, a reușit cu un gest sigur de maestru în ale păturicilor să își dea colțul deoparte de pe față și să îmi tragă un surâs de ăla știrb de al lui, cu toate gingiile descoperite și cu ochii întorși în sus într-un zâmbet complet!
- Aaaaaaaanghiiiiii!!!
A chirăit râzând în vreme ce mama lui silitoare încerca de zor să îl învelească cât de cât în vraiștea aia care devenise culcușul lui!
- Nu, mama!
Adăugă fața lui serioasă brusc, cu picioarele încrucișate la piept și mânuțele pumnișori deasupra lor.
- Să nu îndrăznești, că urlu!
Vedeți, am învățat de ceva timp să îi ascult avertismentele gălăgioase de dimineața devreme. Adică... când Patrick se joacă, se joacă și să mă ferească Dumnezeu să mă bag între el și orice ar reprezenta distracția lui! După încă un sfert de oră a adormit cu colțul plapumei până la urmă în gură, pe post de suzetă, o mână în sus deaupra capului, alta pe care nu am reușit exact să o identific și picioarele încrucișate sub fund. Plapuma era... peste tot!
luni, 3 februarie 2014
Ce fetiță albastră!
Uneori, mă întreb cine a apărut primul, oul sau găina? Pe același principiu, se pune și problema copiilor: prima oară a fost un copil sau un părinte? Asta fiindcă am avut parte de cea mai „trează” observație!
În sala de așteptare, la pediatru, camera era plină de mămici nerăbdătoare, unele cu copii cu probleme de sănătate reale, altele imaginare, altele, ca mine, pentru bilanțuri de creștere, adică care ar fi avut alt mod mult mai bun de a-și pierde timpul, dar pediatrul a decis să își umple cabinetul. În fine, iată-mă în îmbulzeala de voci și conversații gratuite, despre „cât de devreme a mers fiica mea, la 13 luni!” (what? Băiețelul de lângă are șapte luni și deja se ține binișor în picioruțe!), sau „ce copil frumos, și cum zâmbește! Al meu la vârsta asta avea și vreo doi dinți!” (dacă aprofundezi, vei afla că îi ieșeau dinții chiar de la naștere. Na, așa stă treaba, unii sunt mai precoce decât alții!)
O bunică, venită pe post de însoțitor împreună cu fiica, ce era mama copilului (complicată linie de rudenie) își fixează ochii asupra mea, iar eu aproape icnesc în așteptarea conversației. Reușisem să mă eschivez destul de bine, dat fiind că bebeul meu avea chef de mama și necesita toată atenția mea. Să îl descriu pe Patrick: elegant nevoie mare, cu blugi raiați albastru închis și o cămășută asortată, aceeași nuanță de albastru cu guleraș alb, iar ca cireașă pe tort, păturica de la căruțul lui, bleu. Deci bunica aceasta privește la el, privește la mine, privește iar la el.
- Vai, ce copil frumos! izbucnește până la urmă, văzând că o priveam și eu de acuma curioasă, cum tot schimba priveliștea când la mine, când la fecioru-miu. Dar ce e, băiat sau fetiță? Că nu reușesc să îmi dau seama!
....
Credeți-mă, am fost foarte tentată să îi spun că este fetiță! Ce naiba, și așa este secolul de după emanciparea femeii!
În sala de așteptare, la pediatru, camera era plină de mămici nerăbdătoare, unele cu copii cu probleme de sănătate reale, altele imaginare, altele, ca mine, pentru bilanțuri de creștere, adică care ar fi avut alt mod mult mai bun de a-și pierde timpul, dar pediatrul a decis să își umple cabinetul. În fine, iată-mă în îmbulzeala de voci și conversații gratuite, despre „cât de devreme a mers fiica mea, la 13 luni!” (what? Băiețelul de lângă are șapte luni și deja se ține binișor în picioruțe!), sau „ce copil frumos, și cum zâmbește! Al meu la vârsta asta avea și vreo doi dinți!” (dacă aprofundezi, vei afla că îi ieșeau dinții chiar de la naștere. Na, așa stă treaba, unii sunt mai precoce decât alții!)
O bunică, venită pe post de însoțitor împreună cu fiica, ce era mama copilului (complicată linie de rudenie) își fixează ochii asupra mea, iar eu aproape icnesc în așteptarea conversației. Reușisem să mă eschivez destul de bine, dat fiind că bebeul meu avea chef de mama și necesita toată atenția mea. Să îl descriu pe Patrick: elegant nevoie mare, cu blugi raiați albastru închis și o cămășută asortată, aceeași nuanță de albastru cu guleraș alb, iar ca cireașă pe tort, păturica de la căruțul lui, bleu. Deci bunica aceasta privește la el, privește la mine, privește iar la el.
- Vai, ce copil frumos! izbucnește până la urmă, văzând că o priveam și eu de acuma curioasă, cum tot schimba priveliștea când la mine, când la fecioru-miu. Dar ce e, băiat sau fetiță? Că nu reușesc să îmi dau seama!
....
Credeți-mă, am fost foarte tentată să îi spun că este fetiță! Ce naiba, și așa este secolul de după emanciparea femeii!
sâmbătă, 1 februarie 2014
Dialog cu Patrick (2) - De-a „V-ați ascuns” - elea
- Mami, mami, dacă eu mă fac că mă trezesc, tu vii repede să mă iei din pat ca să îmi dai de mâncare?
Asta parcă spunea puiul care se zbătea suspinând între plăpumioare. Mă duc, bineînțeles, să îl scot la masă, dar... ia-l de unde nu-i! Își trăsese păturica peste cap și o împingea cu nasul de dedesubt, în timp ce cu limba o mozolea pe dinăuntru!
- Patrick! mă holbez uimită la el și îi trag repede plapuma de pe cap. Se oprește cu mâinile pumnișori și mă privește serios nevoie mare. Nici un zâmbet, nimic, doar fața lui de bebe de patru luni cu ochi întrebători. Vede că nu mă mai mișc, așa că își înfinge mânuțele înapoi sub cearceaf și, hopa! iar are capul băgat la cutie! Acum însă îl aud râzând!
- Mami, mami, dacă eu mă ascund sub păturele, așa este că tu vii să le dai la o parte ca să pot eu să le mănânc mai bine data viitoare?
- Da, Patrick, așa este! Ia și te ascunde acolo!
- Aaaa, și încă ceva, mami! Să nu îmi strici ciufuleala, că am muncit multe ore de somn și zvăpăială ca să o pun la punct!
Mami: ....?!?!?.... Ce-i în capul tău, băiete????
Asta parcă spunea puiul care se zbătea suspinând între plăpumioare. Mă duc, bineînțeles, să îl scot la masă, dar... ia-l de unde nu-i! Își trăsese păturica peste cap și o împingea cu nasul de dedesubt, în timp ce cu limba o mozolea pe dinăuntru!
- Patrick! mă holbez uimită la el și îi trag repede plapuma de pe cap. Se oprește cu mâinile pumnișori și mă privește serios nevoie mare. Nici un zâmbet, nimic, doar fața lui de bebe de patru luni cu ochi întrebători. Vede că nu mă mai mișc, așa că își înfinge mânuțele înapoi sub cearceaf și, hopa! iar are capul băgat la cutie! Acum însă îl aud râzând!
- Mami, mami, dacă eu mă ascund sub păturele, așa este că tu vii să le dai la o parte ca să pot eu să le mănânc mai bine data viitoare?
- Da, Patrick, așa este! Ia și te ascunde acolo!
- Aaaa, și încă ceva, mami! Să nu îmi strici ciufuleala, că am muncit multe ore de somn și zvăpăială ca să o pun la punct!
Mami: ....?!?!?.... Ce-i în capul tău, băiete????
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
