Neinspirație - I (prima parte)

Era o zi de iarnă târzie. Primăvara încă se lăsa așteptată, la fel ca sufletul lui greu, care nu voia să interacționeze cu creierul. Ea plecase. La fel de ușor ca ceața dimineții, dispăruse fără urmă, fără să dea de ales, fără un cuvânt. Rămăseseră doar multe promisiuni neîmplinite, ca o adiere de trecut amară, împinsă și ea mereu mai în adâncuri. Marius funcționa la fel ca un robot: mânca, bea, fuma țigara obligatorie fără să își dea seama că avea nevoie de ea, dormea fără vise și reușea chiar să închege dialoguri simple cu cei din jur: „Băi, frate, hai la o bere!”, „Noooo, în seara asta am treabă” și tot așa, se închisese în sine și în casă, într-o stare cataleptică voluntară.

Nimic nu mai era la fel, timpul aluneca mai lent, mărind rana din pieptul lui, zilele deveniseră la fel ca nopțile și el ajunsese să se urască pe sine însuși. La naiba, trebuia să redevină om! Dacă nu unul complet, măcar să redevină o bucățică din ceea ce fusese odată. Îi promisese asta, i-o datora! Nu era singurul care pierduse în jocul dragostei, avea prieteni care după o despărțire dureroasă se îmbătau mangă, ieșeau de câteva ori la agățat și continuau să trăiască, referindu-se mereu la „curva aia”, „vaca aia care nu știe ce a pierdut”, și tot așa, inventau o mulțime de expresii colorate și vulgare. Dar rămâneau oameni, nu ca el, un aparat fără voință proprie și fără puterea de a reprinde obișnuințele normale. Da, asta ar fi trebuit să facă, să iasă, să își descarce furia pe care nu reușea să o exprime. Și era doar vina lui… Ce ar fi trebuit să simtă? Durere? Bucurie? Nepăsare? Înțelegere în fața sorții? Ce anume? El nu simțea nimic. Și se gândea numai la ea.

O cunoscuse cu un an înainte și se îndrăgostise. Crezuse mereu că nu era la vârsta relațiilor serioase, dar odată cu ea venise și fidelitatea, maturizarea, respectul pentru femei în general și alte mici transformări care au loc atunci când se face trecerea de la jocurile tinereții la viața de cuplu. Nu era frumoasă. Revăzându-i chipul cu ochii întredeschiși, Marius îi surâdea ca întotdeauna: Ioana avea părul șaten, normal, buzele normale, nasul normal, dar avea o căldură în ochi și un zâmbet care o făceau să se transforme într-o femeie splendidă și pentru el o făcea să devină centrul lumii. Se vedea în ea o vâlvătaie a forței care o transforma dintr-un simplu trup într-o persoană. În Ioana. În Ioana lui, care acum nu mai era. Urmele ei se pierduseră în palma unui sărut grăbit și ale ultimului zâmbet încrezător. Apoi flacăra aia interioară se stinsese.