Filosofia așteptării

Așteptarea e tristă, ca un suflet de fier mâncat de rugină. E acidă și nerăbdătoare, așteptarea e tot ceea ce nu ar trebui să fie. Așteptarea nu se înrudește cu răbdarea.

Așteptarea e corozivă. Reacționează cu speranțele unei inimi, cu imaginile și imaginația din mințile noastre și le înghite încet, încet, în ritmul deranjant al acelor de ceas și cu viteza secundelor care trec. Așteptarea e cu atât mai lungă, cu cât nutrim mai multe gânduri față de ceea ce vrem. Așteptarea suge fricile, visele, crezurile și se hrănește cu ele, astfel încât de multe ori nici nu ne dăm seama că așteptăm. Credem că visăm, credem că sperăm doar, când de fapt totul s-a transformat deja în așteptare, care ne macină mințile și ființele.

Așteptarea e crudă. Odată ce a îmbrăcat spiritele în mantaua panicii, timp și rațiune își pierd coordonatele și se învălmășesc până la exasperare. O persoană care așteaptă e numai pe jumătate persoană, în rest este pură și chinuitoarea așteptare. Îi macină gândurile, chiar și surâsurile sunt incomplete, fiindcă înconștient flacăra mistuitoare dinăuntru își consumă hrana. Nimic nu mai are importanță, doar durerea din suflet.

Fiindcă așteptarea e durere. Fiindcă este o promisiune care își așteaptă împlinirea, fără nici o garanție.Uneori nici nu îți dai seama că, atunci când aștepți, trebuie să iei în calcul și posibilitatea ca nimic să nu se întâmple. Uneori lumea se dărâmă într-o secundă când se întâmplă ca totul să fie în zadar, iar sufletul tău nu se pregătise pentru asta. Totul este înșelător, nimic nu este așa cum pare, totul se ascunde în mister și durere. Uneori una dulce, dar tot durere se numește nerăbdarea care îți încleștează ființa.

Așteptarea este ca frica, panica, stressul, agitația, durerea, dezamăgirea, indecizia, sacrificiul, fiindcă le înglobează pe toate, condiționându-ne, impunându-ne limite, obligându-ne prin propria noastră natură să le respectăm. Așteptarea ar impune o încredere în univers și în posibilități mai mare decât suntem noi capabili să oferim pentru a funcționa. Tocmai de aceea un om care așteaptă fără o încredere nemărginită, fără o voință de neclintit, fără o putere interioară de a respinge eșecul, ei bine, acela este un om defect.

Neinspirație - I (prima parte)

Era o zi de iarnă târzie. Primăvara încă se lăsa așteptată, la fel ca sufletul lui greu, care nu voia să interacționeze cu creierul. Ea plecase. La fel de ușor ca ceața dimineții, dispăruse fără urmă, fără să dea de ales, fără un cuvânt. Rămăseseră doar multe promisiuni neîmplinite, ca o adiere de trecut amară, împinsă și ea mereu mai în adâncuri. Marius funcționa la fel ca un robot: mânca, bea, fuma țigara obligatorie fără să își dea seama că avea nevoie de ea, dormea fără vise și reușea chiar să închege dialoguri simple cu cei din jur: „Băi, frate, hai la o bere!”, „Noooo, în seara asta am treabă” și tot așa, se închisese în sine și în casă, într-o stare cataleptică voluntară.

Nimic nu mai era la fel, timpul aluneca mai lent, mărind rana din pieptul lui, zilele deveniseră la fel ca nopțile și el ajunsese să se urască pe sine însuși. La naiba, trebuia să redevină om! Dacă nu unul complet, măcar să redevină o bucățică din ceea ce fusese odată. Îi promisese asta, i-o datora! Nu era singurul care pierduse în jocul dragostei, avea prieteni care după o despărțire dureroasă se îmbătau mangă, ieșeau de câteva ori la agățat și continuau să trăiască, referindu-se mereu la „curva aia”, „vaca aia care nu știe ce a pierdut”, și tot așa, inventau o mulțime de expresii colorate și vulgare. Dar rămâneau oameni, nu ca el, un aparat fără voință proprie și fără puterea de a reprinde obișnuințele normale. Da, asta ar fi trebuit să facă, să iasă, să își descarce furia pe care nu reușea să o exprime. Și era doar vina lui… Ce ar fi trebuit să simtă? Durere? Bucurie? Nepăsare? Înțelegere în fața sorții? Ce anume? El nu simțea nimic. Și se gândea numai la ea.

O cunoscuse cu un an înainte și se îndrăgostise. Crezuse mereu că nu era la vârsta relațiilor serioase, dar odată cu ea venise și fidelitatea, maturizarea, respectul pentru femei în general și alte mici transformări care au loc atunci când se face trecerea de la jocurile tinereții la viața de cuplu. Nu era frumoasă. Revăzându-i chipul cu ochii întredeschiși, Marius îi surâdea ca întotdeauna: Ioana avea părul șaten, normal, buzele normale, nasul normal, dar avea o căldură în ochi și un zâmbet care o făceau să se transforme într-o femeie splendidă și pentru el o făcea să devină centrul lumii. Se vedea în ea o vâlvătaie a forței care o transforma dintr-un simplu trup într-o persoană. În Ioana. În Ioana lui, care acum nu mai era. Urmele ei se pierduseră în palma unui sărut grăbit și ale ultimului zâmbet încrezător. Apoi flacăra aia interioară se stinsese. 

Limba română pentru străini

Dacă vrei să înveți engleza, atunci o multitudine de manuale, metode, sfaturi și ajutoare vor apărea imediat. Filmele subtitrate vor da o mână de ajutor pentru punerea la punct a accentului și a expresiilor efective din limba vorbită, astfel încât cercul va deveni complet. Dacă vrei să înveți italiana, cum a fost în cazul meu, am găsit o carte care urma gramatica, dând mereu sfaturi de cum trebuie aplicate (sau încălcate anumite reguli) în limba vorbită. Apoi citirea multor cărți m-a ajutat să îmi pun la punct vocabularul și expresiile. În mai puține cuvinte, o miriadă de informații s-au descoperit imediat pentru a-mi veni în ajutor.

Găsesc pe internet până și lecții de arabă, chineză, rusă. Ca să nu mai vorbim de variantele cu audio atașat pentru a te iniția în germană, franceză, spaniolă, portugheză. Ungarii au și ei destule cursuri în limba engleză și tot așa, lista poate continua. Dar cum o prietenă m-a rugat să o învăț româna, am cedat tentației și am pornit cu un avât eroic și naiv în căutare de materiale. Dar am rămas mai mult decât de dezamăgită...

Materialele care apar sunt puține, au un nivel slab și sunt de departe incomplete. Mă gândesc la manualele mele de engleză, de italiană și de germană, felul cum se explica, cum se punea problema, exercițiile care se propuneau și îmi dau seama că nici măcar o introducere cum trebuie nu este făcută. Există site-uri interactive destule, care îți prezintă anumite situații, dar impresia generală e mai mult aceea a unui ghid de conversație. Știți... cărțuliile alea mici, multe dintre ele verzi (ale mele cel puțin sunt multe verzi), unde ai tot felul de fraze standard și traducerile lângă (cine îți traduce și răspunsurile pe care le primești, nu se știe). Eu mă distrez copios cu ele, când ne decidem să mergem undeva, dau o raită prin librărie în căutarea unui astfel de ghid de conversație, pentru a vedea cât de mult mă vor ajuta (sunt foarte norocoasă, fiindcă aproape oriunde ai merge în Europa, engleza este înțeleasă și răspunsurile trasate în linii mari în aceeași limbă, prin urmare ghidul de conversație este anyway egal cu zero. Dar eu le cumpăr oricum). Da, îmi amintesc de o întâmplare hazlie din Franța, care implica un ghid de conversație, dar trebuie să mai las subiecte de povestit și pentru alte posturi :D

Există și cărțile pe care le plătești și care se distribuie numai prin comandă, nu știu ce calitate au acelea, fiindcă încă nu am comandat nici unul. Dar vi se pare normal ca englezii, francezii, toate neamurile lor cele treze, să creeze fișiere pentru studiul limbii respective gratuit pe internet, în timp ce românii au numai niște site uri create de diletanți (bine intenționați, pentru numele lui Dumnezeu, dar care nu tratează problemele efective de gramatică) și care nu prezintă diferențele dintre limba vorbită și cea scrisă??Păi mă gândesc numai la dulcele grai moldovenesc (sunt din Piatra Neamț, Neamț, Moldova, România), cu toate prescurtările, toate „i” urile care devin „î”uri, toate „ă”urile care devin „î”uri, toate micile detalii care fac din limba română din Moldova să fie moldovenește, aia din Ardeal să fie ardelenește, aia din Oltenia să fie oltenește și tot așa. Cum face un străin să sesizeze toate aceste schimbări după ureche, când nimeni nu îi face și un rezumat al oralității limbii noastre?

Îmi amintesc de când participam la olimpiadele de română și mă decisesem să mă perfecționez cu gramatica Mioarei Avram în mână. Chestiuni, chestiuțe, etimologii, terminații, conjugări, sintaxe și morfologii, prepoziții specifice, dative și genitive enervante și complexe chiar și pentru un român... Prin urmare, pe când o gramatică adaptată și străinilor? Eu o aștept cu foarte mult interes și răbdare. Cred că da, voi avea nevoie de multă, foarte multă răbdare. Dar până la urmă, acum română e o limbă europeană, nu o limbă moartă ale cărei mistere trebuie descifrate. Prin urmare, au și alții dreptul de a învăța româna sau mai bine se apucă de descifrat hieroglife?

Mașina de spălat față în față cu mândria

Care este oare limita orgoliului uman?? Mă întreb adesea, suntem niște animale mândre, care își apără această „calitate” mai ales în propriii ochi. Uneori e cu adevărat o calitate, alteori ajunge să fie un defect, până și hoții au un cod al lor, creat pentru a le gâdila stima de sine. 

Un prieten a decis să își schimbe mașina de spălat rufe. Era mai veche, avea un consum mai măricel, dar mai ales, devenise prea mică pentru familie. De acum nu mai este numai el și soția, are și doi băieți, frumoși și plini de voioșie, care ar fi cu ușurință luați drept niște drăcușori care nu se odihnesc niciodată. Chiar și când dorm reușesc să își facă planul pentru vreo prostie pe care o pun în practică de cum se trezesc. Prin urmare latura practică a lui, să îi spunem Marian, a dus la concluzia că mai bine o mașină de spălat rufe mai mare, decât una mică pe care ești nevoit să o ții mereu în priză. Și Marian, care lucrează într-o zonă comercială, a decis să dea cadou obiectul schimbat. Era încă bun, în stare de perfectă funcționare.

Următoarea zi după achiziționarea mașinii, cea veche a fost pusă în fața firmei lui cu un bilet pe care scria: „În stare perfectă, CADOU”. A stat mașina aia acolo vreo două săptămâni. Marian nu înțelegea de ce nimeni nu se obosea să o ia, el dăruia ceva pentru care plătea acum rate pe următorii doi ani. Adică... să ți se dea ceva în stare de funcționare, gratuit, fără să fii pus în ipostaza jenantă de a vorbi cu proprietarul... De ce nu o lua nimeni? Și într-o dimineață, nervos, a decis să schimbe cartonașul cu unul pe care scria: „De vânzare!”, iar dedesubt numărul de telefon. Până la urmă era bună, nu? Măcar așa plătea câteva rate la aia nouă. Până seara, când a ieșit de la serviciu, mașina de spălat fusese... furată. Se poate spune așa, din moment ce proprietarul nu mai avea intenția să o dea gratis.

Dacă ar mai fi avut cartonașul cu „Cadou” de gât, ar fi rămas acolo până ar fi trecut în neființă din cauza ruginei, dar acum, că avea un preț... Ei bine, cineva și-a dorit-o atât de mult încât a șterpelit-o! Cred că morala fabulei e mai mult decât evidentă!

Îmi place toamna

Îmi place toamne. Printre frunze îngălbenite de stejar și nori de gri lichid, se strecoară încă glasul unei păsări, fluturi târzii colorați, care se agață de ultimele flori, mai sunt încă câteva raze de soare. Dimineața, până la unsprezece, ceața acoperă perisajul urbanizat și șoselele devin mici globuri de vapori, unde nu vezi nimic mai încolo de vreo 10 metri. Apoi iese soarele, rece și umed, dar puternic, biruitor peste păcura târzie. Și după amiaza, deodată, se înnorează totul, iar ploaia stă grea și atârnă pe marginea cerului. Nu plouă încă, doar amenință. Umbrela este inutilă, dar în fiecare zi atârnă de brațul unora sau se ascunde în gențile încăpătoare. Poate astăzi va ploua... Nu se știe, înaltul încă nu își cerne apa.

Pădurea rămâne mereu verde. Nu e atât de frig încât să îngălbenească totul și nici suficient de rece pentru a goli arborii de frunze. Dar verdele începe să se coloreze: câteva pete galbene ici și colo, o tentă portocalie lângă, o părere de maro roșiatic la marginea pădurii. Iar la o rafală de vânt mai puternic și aici aleargă nestingherite foliile uscate. Uneori, când deja se apropie Crăciunul, mă gândesc: „E deja iarnă și toamna încă nu s-a terminat!”, când în realitate nici nu va înainta mai mult de atât. Iarna și toamna se confundă pe acest teritoriu.

Toamna... norii grei și picăturile monotone pe acoperiș, când stai în pat până mai târziu, învins de atmosfera plumburie... Ferestrele deschise pe jumătate pentru a nu lăsa să intre prea mult aer rece... Vântul umed care alungă aerul dintr-o parte în alta pe fețele roșii...  Luna înghețată într-un cer fără stele... Bălțile unde o frunză uscată se odihnește învinsă... Ștergătoarele de la mașină, care pedalează la maximum, fără să reușească să alunge toată apa de pe parbriz... Farurile vehicolelor, mereu aprinse și de un galben jilav... Hainele groase în care te înghesuiești, înfășurând eșarfa în jurul gâtului... Durerea de cap... Anemia... Dușul tot mai cald... Pijamalele tot mai groase.... Cănile de ceai tot mai dese... Toate lucruri aparent neplăcute, dar care te fac să zâmbești și să spui: „A venit toamna!”, o simplă acceptare, ca și când acestui anotimp i s-ar putea ierta orice, fiindcă cu  melancolia lui, cu romanticismul înghețat pe buzele vântului, cu părul lui zburlit de frunze căzute, te fac să fii și tu la fel ca el: romantic, parcă atemporal și călător prin anii care fug necontenit.

Îmi place toamna...

Păcăleala săptămânii de muncă

Luni dimineața... Doamne, cât sunt de obosită! De aș mai fi avut o zi de odihnă, ar fi fost mai bine! Dimineață m-am trezit atât de greu, nu reușeam pur și simplu să deschid ochii. de ce este luuuniiii??

Marți dimineața... Mâine este miercuri, deci mijlocul săptămânii, deci am ajuns la jumătatea săptămânii, deci e aproape ajunsă duminica, deci e aproape terminată tortura... Deci marți sunt somnoroasă, nervoasă, dar plină de speranțe.

Miercuri dimineața... Jumătatea săptămânii, deci e aproape gata, sunt tot obosită, mă trezesc tot greu, dar... speranța e mai multă decât ieri.

Joi dimineața. E aproape gataaa!!! Trebuie să fiu ocupată, să mă agit un pic, așa timpul trece mai repede și reușesc să ajung mai repede la ziua de vineri, când este la un pas de a fi gata săptămâna mea de muncă. Hai, Anca, hai, vei reuși să ajungi la vineri.

Vineri dimineața... Yupiiiii, vineri, vineri, mâine e sâmbătă. Cu cât trece mai repede, ajung mai repede la sâmbătă, ajung mai repede la duminică, pot să dorm deci mai mult. Daaaaa!!, daaaa, cu cât sunt mai activă, cu atât timpul va fugi, așa că să îmi suflec mâinile și să mă pun pe treabă!!! Hai!!!

Sâmbătă dimineața... Mă trezesc fără probleme, foarte fericită. Mâine e duminică. La muncă sunt solară, fericită, veselă, comunicativă, reușesc cu adevărat să dau ce e mai bun din mine. Duminica... ce zi minunată va urma.... Doamne, sâmbăta este cea mai frumoasă zi din cele când se muncește, urmează o zi de odihnă!!! Daaa!!!

Duminică dimineața... Deși nu am pus ceasul să sune, m-am trezit cu jumătate de oră mai devreme decât de obicei, din obișnuință. Și sunt nervoasă, mâine este luni....

Fiii luminii

Suntem noi, cei care plângem, care râdem, care cădem împreună cu ploaia și ne ridicăm odată cu vaporii. Noi ne oprim cu semafoare roșii, dar accelerăm la cele galbene și mai niciodată nu ne asigurăm dacă este verde. Noi așteptăm semafoare verzi, nu încercăm să le schimbăm culoarea!

Noi ne construim pavimente din vise, frunze moarte din iluzii și piste de decolare din inimile libere de coșmare. Avem aripi, când picioarele ne dor, dar folosim numai picioarele, avem tentacule când mâinile amorțesc, dar folosim numai mâinile, avem suflet când creierul se supraîncălzește, dar folosim numai creierul. Noi alegem să fim unilateral când infinitul ne stă alături.

Noi suntem născuți din femei, cu un tată și o linie de sânge de fugărit. Suntem un fluviu de sânge, transmis di generație în generație de imaginația celor dinaintea noastră. Avem comori ale noastre, proprii, independente de familii, dar decidem să secăm izvoarele familiei, avem buzunare de umplut singuri, dar le umplem de la alții, avem atâta iubire de oferit, dar ne mulțumim să primim. Noi alegem să fim comozi și să ne pierdem pe noi înșine, în fiecare zi mai mult.

Noi suntem cei ce o dată am fost unul singur, dar am ales acum să fim doi. Suntem doi, separați de ceea ce credeam că ne unește, ca un jug greu peste grumazul nostru. Suntem la fel și ne respingem, ca aceiași poli ai magneților, dar suntem atât de străini unul de altul! Suntem siamezi, corpurile noastre nu se vor rupe, pentru a ceda repulsiei dintre noi, ne vor forța să rămânem împreună și tocmai de aceea ne vom iubi, mereu mai mult și mai mult și de aceea ne vom distanța mereu și mereu... Noi suntem unul singur și am ales să fim doi pentru a ne întoarce la final să fim unul singur.

Noi suntem Universul, cuvintele noastre ca adieri de vânt se aud peste timpane și timp și își poartă ecoul prin vremuri. Lacrimile noastre sunt uragane, săruturile noastre furtuni, corpurile noastre pământul insuflat cu viață. Noi suntem cei ce renasc din ei înșiși, din nou și din nou și din nou, ca pasărea Pheonix din vidul existențial. Avem piepturi pline de inimi, burți pline de stomacuri, căpățâni pline de creiere, dar un singur suflet de purtat printre veacuri și trupuri. Noi suntem fiii luminii.

Misterul facebook ului

Sunt câteva date de fapt extraordinar de interesante, pe care eu ... NU LE ÎNȚELEG. Sunt incredibile, repetibile, imposibile, ilogice, dar.... reale! Poate îmi explică și mie cineva ceva fiindcă singură încă nu reușesc să ajung la o concluzie adecvată și măgulitoare. Îmi vin numai explicații de genul: „Ăsta are timp de pierdut!”, sau „Cu siguranță este o persoană foarte singură!” sau „Ce disperați!”. Sunt eu rea??

Dilemele mele se leagă de lumea Facebook. Acestea sunt chestiunile pe care nu le pricep:

SĂ CREEZI UN GRUP ȘI APOI SĂ NU POSTEZI NIMIC - care e sensul? Fac parte din niște grupuri care nu au nici un fel de activitate, nici un fel de dinamică, nici un fel de nimic. Aproape că nu mai sunt legături între persoanele care compun grupurile respective. Adică... teoria mea este că o persoană, la plictiseală, a decis să facă ceva, nu doar să stea, ci să stea pe FB. Și cum viața personală a acelei persoane trebuie să fie a naibii de anostă, grupul arată în același fel: a reușit să adune destui membri, fiindcă mediul on line îi sugestionează pe ceilalți să îi invite pe toți, dar s-a oprit acolo. Dacă vă uitați pe conturile persoanelor care creează astfel de grupuri, au același aspect: au amici, fiindcă nimeni nu refuză invitația, dar... atât!!

SĂ POSTEZI STATUSURI DE DRAGOSTE CÂND TOATĂ LUMEA ȘTIE CĂ EȘTI SINGLE - nu vreau să râd de aceste persoane, unele nu au găsit persoana potrivită și suferă, alții sunt singuri pentru o alegere proprie. A doua categorie nu va posta niciodată statusuri siropoase. Dar prima, Dumnezeu să mă ferească! Se cred romantici, melancolici, nostalgici, adevărați cavaleri ai dragostei adevărate dar... mie îmi par dereglați!!! Scuzați-mă, toți cei care se simt, dar... nu ai pe nimeni, de destul timp încât toți știu asta și pui tot timpul fraze de genul: „Dragostea adevărată trebuie căutată!”, „Unde ești? Te caut...” (cu siguranță nu este pe facebook), etc, amd. Urâți-mă, dacă vreți, dar nu mai puneți statusuri de genul!!! Par disperate!

SĂ AI UN PROFIL FĂRĂ NICI MĂCAR O POZĂ DE A TA - ești chiar atât de complexat?? Înțeleg că unii sunt pasionați de tot felul de lucruri, actori, motociclete, mașini, femei, etc, dar chiar să ai numai poze despre asta? Stima de sine trebuie să fie cu adevărat inexistentă.

SĂ POSTEZI NUMAI POZE CARE TE FAC SĂ PLÂNGI - am șters o persoană de la prieteni nu fiindcă nu mă înțeleg cu ea, dar postează numai imagini cu câini siluiți, bătuți, fără blană, cu picioarele rupte, cu boticurile julite... Nu am stomacul să mă uit la pozele ei de câte ori deschid pagina mea și apar ultimele noutăți, iar acolo văd nenorocirile alea. Înțeleg ideea de a sensibiliza, de a atrage opinia publică de partea ta, dar nu atât de agresiv! Eu am rămas șocată de câteva poze și a trebuit să o blochez. Ori asta, ori renunțam la FB.

SĂ AI SUTE DE POZE PE CARE ȚI LE FACI SINGUR CU TELEFONUL - diametrali opuși de cei care nu au nici o poză cu ei inșiși - chiar vreți să îl întruchipați perfect pe Narcis, cel îndrăgostit de propriul chip?? Adică... o poză în care ai ieșit bine, pe care ai făcut-o singur, două, trei, dar SUTE DE POZE în care apare numai fața ta în diverse unghiuri și când te plictisești pui aparatul pe o masă și apar și câteva poze cu tine în întregime, făcute tot de unul singur... Nu, nici așa!

SĂ SUGEREZI LISTE DE PRIETENI - păi dacă nu sunt prietenii persoanei respective, de ce să îi sugerez prieteni?? Adică.. nu îi sunt prieteni... Adică... de ce?? Cred că fiecare își cunoaște prietenii și singur... Eu m-aș simți mai tristă dacă cineva mi-ar recomanda... prieteni! Of, de câte ori oi fi folosit cuvântul prieteni??

SĂ TE BAGI ÎN SEAMĂ SINGUR CÂND NIMENI NU SE DERANJEAZĂ SĂ O FACĂ - de exemplu (știu că respectivul se va recunoaște în exemplu, suntem prieteni buni, așa că mă va ierta) a apărut un status: „Dacă nu ai Harley (Harley Davidson, motocicletă), atunci taci, de ce vorbești?”. Nimeni nu vorbea, din potrivă, chiar eram toți dezinteresați de acea motocicletă stil renegate, pe care a plătit-o 21.000€, sau interesați la modul politicos, nimeni nu comenta și nimeni nu îl deranja, dar el era atât de bucuros că a luat o motocicletă pentru care va munci în următorii șapte ani pe brânci ca să îi plătească ratele, încât a simțit nevoia să se bage în seamă singur.  E ca și cum eu aș spune: „Dacă nu ai ochii verzi, atunci nu înseamnă că toți trebuie să îi aibe căprui!”. Nimeni nu m-a băgat în semă, nimeni nu s-a luat de ochii mei verzi, dar eu simt nevoia să subliniez că sunt VERZI. Cât de obosită aș părea dacă aș face așa ceva?

Aceasta este o parte din misterele facebook pe care încerc să le rezolv într-un mod civilizat dar... nu reușesc. Luminați-mă dacă greșesc!