Delincvenți străini și bolnavi psihic italieni

După cum este de așteptat pentru un imigrant, la fiecare nou delict anunțat cu surle și trâmbițe la știri, inima sare un pic din piept în așteptarea veștii, pentru a afla de ce naționalitate e răufăcătorul. Români, albanezi, filipinezi, pe plaiurile Italiei străinii sunt foarte, foarte mulți și delictele lor par să apară ca ciupercile după ploaie. Și televiziunea le promovează cu surle și trâmbițe.

Un străin a furat, un străin a provocat un accident, un străin a violat, un străin a făcut, conștient de ceea ce făcea și fiind în grad să vrea și să poată, un act considerat împotriva legii. Prin urmare un străin care comite o ilegalitate este un delincvent.

Un italian care fură suferă de tulburari de personalitate. Un italian care violează are probleme psihice. Un italian care omoară suferă de tulburări psihice grave. Un italian care comite o ilegalitate, orice ilegalitate ar fi ea, este considerat dereglat psihic, prin urmare, nefiind în gradul de a vrea, datorită problemelor, nu poate fi numit delincvent.

În concluzie, Italia este țara unde media nu are delincvenți italieni. Sunt toți bolnavi de minte lăsați liberi pe străzi. Măcar apoi, la proces, sunt judecați ca oameni normali, asta e partea a doua, dar la știri, în ziare, la radio, vei auzi doar de persoana X, care suferă de tulburări psihice.

Acum doua zile un italian s-a dus in față la palatul Chigi ca să îi împuște pe oamenii politici, dar în loc să ajungă la ei, a împușcat doi „carabinieri” (practic fac parte din forțele militare ale țării). Unul a murit, fără nicio vină săracul, era și el la muncă, pentru a duce o pâine familiei. Imaginați-vă, care a fost povestea criminalului?? Nu tu om la cincizeci de ani rămas fără loc de muncă și aflat în disperare de cauză, nu tu om care a pierdut casa și soția din cauza asta, fiindcă criza asta prelungită l-a făcut să își piardă locul de muncă, nimic, nu are nici o poveste în spate. Singura scuză era faptul că era: „Instabil psihic”, venit din fundul Italiei, din sud, a parcurs fără nici o intenție criminală 800 de kilometri, și deși aparent nu avea nici o treabă la Roma, s-a găsit exact în fața locului unde se strângea parlamentul, cu un pistol, să deschidă focul. Dar ce bine că era italian măcar!

Și așa, aproape nu se mai aude nimic despre abominabila crimă. Un om, fără nici o vină, fără nici un păcat (față de criminal, în rest cine știe) moare fiindcă mergea la muncă și moartea lui nu valorează nici măcar atât cât să spună adevărata poveste din spate. Media nu au criminali italieni, după cum am mai spus. Tot o trag cu pierderea locului de muncă fiindcă pe internet au apărut post-uri care spun asta: fabrica la care lucra închisese iar el a găsit o vină în sistemul politic. A vrut să se răzbune. Dar asta nu va apărea niciodată într-un ziar. Într-o sentință de tribunal poate, dar aceea nu va fi nicidecum mediatizată.

În așteptarea unui delincvent străin, ne mulțumim și cu un bolnav mintal italian!

Filosofia timpului trecut pe langă

„A fi bătrân nu este un defect, ci o victorie”

Respectul e mai mult decât o normă însușită de la părinți. Respectul e divers de toleranță, fiindcă toleranța presupune intrinsec un dezacord, un punct de vedere opus. Respectul e mai mult decât acceptarea, presupune înțelegere, admirație, recunoașterea unui model și a unor valori.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă, așa cum numai bunicii și părinții știu să învețe pe copii: cei mari vin respectați fiindcă „sunt mai bătrâni și știu mai multe”. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a spus că cei mai mari nu trebuie respectați, ci merită respect, fiindcă au în spatele lor o poveste de viață. Au în spatele lor lucruri frumoase, lucruri urâte, lecții învățate, lecții ratate și timp să le analizeze pe toate. Merită respectați fiindcă au trăit, când puteau să moară, fiindcă au ajuns la finalul bătăliei învingători cu fruntea sus, fiindcă au fost ei înșiși când puteau să fie altcineva și fiindcă au cu adevărat o poveste de spus. Chiar și cei care vor spune: „Nu am făcut nimic toată viața!” îți  povestesc despre conștiința de sine și despre un mod aparte de percepere a realității.

Îmbătrânind, bolile îi obosesc și uneori îi rătăcesc. Unii își pierd amintirile dragi, adunate cu pasiune și iubire. Alții își pierd bunătatea și puterea de a crede în oameni. Sunt și aceia care după o viață de muncă ajung să depindă exclusiv de îngrijirile celor din jur. Unele persoane, operate și cu oasele fragile, continuă să își ducă bătăliile la 80 de ani în cârje și cu dureri, dar cu multă perseverență și iubire de viață. Alții senini se joacă cu nepoții și îi privesc cu tandrețea caracteristică bunicilor, povestind despre viața lor.

Nu îi vom înțelege mereu. Îi vom judeca. Vom spune că sunt bătrâni și ramoliți, deși nu vom ști niciodată nimic relevant despre cine sunt ei cu adevărat. Vom pufni enervați când lor le vor lua cinci minute să treacă un prag pe care așteptăm nerăbdători să îl trecem și noi. Aproape îi vom împinge să îi dăm deoparte. Ne vom enerva. Îi vom sudui dacă îi vom întâlni la volan mergând la cincizeci la oră. Îi vom ocărî dacă vor încerca să treacă în fața noastră la coadă, fără să încercăm să ne punem în locul lor, cum e să ai ca inamic gravitația în cârje și cu mâini tremurânde. Dar ar fi mult mai ușor dacă, măcar din când în când, ne-am aminti că ei nu trebuie respectați, nu există nici o normă care să ne oblige la asta, dar cu siguranță merită respectul nostru.

Ca să închei, voi povesti o anecdotă. Are legătură cu iubirea, dar cred ca se poate adapta și la subiectul de față. Un bătrân, la medic, încearcă să fixeze o programare. Medicul îi spune:
 - Ne vedem mâine dimineață, la ora nouă, atunci!
Bătrânul tresare și răspunde repede:
 - Dimineața la nouă nu pot, merg să iau micul dejun cu soția mea, ca în toate celelalte dimineți.
Doctorul îl privește lung și spune, ca și când ar avea în fața lui o persoană care nu mai e în toate mințile:
 - Dar știți că soția dumneavoastră e la ospiciu, fiindcă are Alzheimer, nici măcar nu mai știe cine sunteți!
Bătrânul ridică privirea ușor umedă și îl privește pe medic direct în ochi, apoi îi răspunde:
 - Dar eu știu perfect cine este ea!

Poate alții vor uita de bătrânii noștri, poate ei înșiși se vor uita, important este ca noi să ne amintim, noi, cei ce ne lăudăm cu sănătatea și puterea.

Gânduri către copilul meu nenăscut încă

Ești încă mic, doar o părere fără nume și fără gen deocamdată. Mai ai șase luni jumătate până să ieși la lumină, în ceea ce oamenii numesc naștere, dar pentru mine, tu exiști deja. Ești viu, înăuntrul meu, ascuns de rele, la căldurică și înconjurat de tot ce ai nevoie. Și tocmai fiindcă eu te consider deja un copil, în fiecare dimineață îți povestesc visele mele și în fiecare seară te învăț să spui rugăciuni. Eu mulțumesc cerului pentru tine, mica minune ce a apărut pe neașteptate, un sâmbure de viață și speranță, iar tu îi mulțumești fiindcă ai doi părinți care deja te iubesc mai mult decăt se iubesc pe ei înșiși și findcă ești un copil dorit.

Și e o iubire specială cea pe care ți-o purtăm, tu nu o vei cunoaște decât târziu, când la rândul tău vei fi părinte. E acea iubire care există fără nimic: te iubim înainte să te cunoaștem, înainte să știm ce vei fi, să știm dacă vei fi o persoană bună sau rea, te iubim înainte să exiști efectiv pe lume și să ne poți da ceva în schimb. E un sentiment atât de lipsit de egoism, atât de cald și de plin de zâmbete, că avem sufletele pline de tine, mintea încețoșată de existența ta, visele agățate de mânuțele tale.

Vei veni pe lume în noiembrie, când afară va ploua și vântul va pândi pe la ferestre, să te zărească, mic și rozaliu, în brațele noastre. Vei veni ca un vis și apoi va continua aventura noastră. Avem atâtea de învățat unul de altul! Avem atâtea de făcut împreună! Viața e ca o călătorie dincolo de uși închise, plină de imprevizibil și minuni, lucruri fantastice se pot întâmpla, ca de exemplu din iubirea a doi oameni să încolțească într-un ungher de ființă un alt om.

Te vom învăța să ții căpușorul drept și să gângurești, iar tu ne vei învăța să te ținem în brațe și să îți zâmbim cu aceeași frumusețe cu care vei zâmbi tu. Ne vei învăța să ne recăpătăm copilăria, uitată într-un colț de noi înșine, fiindcă te vom urmări jucându-te și ne vom juca și noi la rândul nostru. Ne vei învăța să ne bucurăm cu adevărat pentru o bomboană și să nu ne pese de pantalonii rupți în fund pentru un gard sărit. Iar eu, la acel punct, permite-mi să-ți spun, te voi învăța sa-ți coși singur pantalonii!

Te vom plimba și te vom duce să vezi locuri frumoase și pline de alți copii, vom fi niște părinți mândri și te vom lăuda pentru orice năzbâtie pe care o vei face. Voi învăța să nu te cert fiindcă ești creativ într-un mod al tău propriu și tu mă vei ajuta să pătrund în lumea ta de imagini și fantezie. Vom fi acolo pentru tine când vei avea nevoie, atunci când vei cădea, atunci când copiii mai mari te vor chinui, atunci când vei avea nevoie de ajutor la lecții sau vei intra în bucluc la vârsta adolescenței. Și te vom iubi suficient de mult să știm să rămânem în umbră când tu ne vei îndepărta și vei vrea să faci lucrurile singur, în modul tău propriu. Vei învăța să ne respecți și noi la rândul nostru vom învăța să îți respectăm ideile, părerile diferite de ale noastre, greșelile pe care noi le-am făcut odată te vom lăsa să le repeți dacă asta va fi alegerea ta.

Vom fi o familie care va merge duminica la iarbă verde și care este recunoscătoare pentru tot ce viața le oferă. Vom trece zâmbind peste greutăți, fiindcă așa ne vei învăța tu, iubirea noastră, tu, care vei plânge pentru un genunchi julit exact cinci secunde pentru a o zbughi mai repede înapoi la joacă. Vei fi un copil iubit așa cum acum, la stadiul de nenăscut, ești deja adorat. Vom fi o familie!

Nu vei fi niciodată singur! Chiar dacă uneori te vei simți astfel și vei crede că totul în jurul tău se năruie, să știi că undeva, ascunși pentru a nu apărea decât la chemarea ta, suntem noi, părinții tăi, cei pentru care vei fi centrul Universului mereu, indiferent de cine vei deveni, ce vei face, ce vei dori. Pentru noi vei fi mereu copilul nostru și de aceea te vom urca pe piedestale în inimile noastre și iubirea pentru tine va fi mereu neatinsă. Noi vom fi ancora ta, așa cum tu ai fost vânt în pânzele noastre.

Aș vrea să îți promit întreaga lume, pe un platou înaintea ta, dar mai știu despre viață că uneori este imprevizibilă, într-o secundă poate pune capăt unei mari povești de iubire, tocmai de aceea acestea sunt doar niște gânduri. Din păcate nu pot să promit nimic din ceea ce timpul îmi poate lua. Dar pot să îți promit că dacă timpul va fi bun cu noi și ne va lăsa să îmbătrânim ca părinți ai tăi, atunci tot ce am spus mai sus se va adeveri. Vom face tot posibilul, iar tu ne vei ajuta să ne depășim limitele impuse de cultură, generație, educație. Suntem mai mult de atât, inima mea, suntem suflete, și la nivel de suflete ne vom crea legăturile, dincolo de limitele noastre umane. Te așteptăm, iubindu-te în fiecare zi mai mult!