Cronic singuri

Într-un fel neînțeles de noi înșine, suntem cronic singuri. Ne mototolim visele cu dezinvoltură și le aruncăm la coș, căutând „certitudini”. Vrem siguranță, dar ne plictisim când o avem, vrem confort, dar nu ne dăm seama când începe să ne lipsească pasiunea, vrem ziua de mâine, când nu avem idee ce să facem cu ziua de azi. Vrem bani, și când îi avem vedem că ne lipsește timpul pentru a-i cheltui. Vrem prieteni, dar apoi nu avem chef să menținem prieteniile. În realitate ne izolăm într-o criptată sigurătate, în numele unei zile de mâine și al unul viitor la fel de steril ca visele noastre.

Devenim cinici. Răutăcioși. Ezităm să acordăm încrederea noastră cuiva, ne confesăm pe bloguri pentru a avea siguranța că cineva ne știe păsurile, dar ne ferim de prieteni care ne-ar oferi un umăr pe care să plângem, dacă am fi capabili să ne sprijinim frunțile. Devine totul public, apersonal, sec, tremurător, rece, distant, o eră a raporturilor personale depersonalizate. E atât de ușor să scrii pe Facebook, să auzi voci calde și lacrimi doar la telefon, să vezi chipuri doar în videoconferințe, dar e atât de greu apoi să întâlnești aceleași persoane în carne și oase! Nu știi efectiv ce să faci cu ele! Să le îmbrățișezi? Dar nici nu reușești să le privești în ochi când le vorbești. Nu le cunoști. Cunoști imaginea lor virtuală și ei pe a ta, dar ai uitat până și tu de tine însuți și de cine ești dincolo de ecranul de sticlă. Dincolo de difuzoare. Dincolo de microfoane.

Dacă ar fi să ne dezbrăcăm de toată tehnologia așa cum uneori ne dezbrăcăm de haine, atunci am avea încredere să ne privim în oglindă cu frunțile sus?