La un ceas târziu de coșmar

Undeva, în mintea mea, sună un clopoțel de alarmă. Alerg, alerg și picioarele mă dor. Aș vrea să pot alerga mai repede, dar vântul îmi este potrivnic și oboseala mă ajunge mai iute decât pot eu scăpa de ea. Privesc mereu în urmă. Nu știu exact ce mă urmărește, dar sunt conștientă că, dacă s-ar putea, ar treui să mă evapor. Să fiu ca un strop de ploaie sub învăluirea razelor. Dar sunt carne. Carne care se sfâșâie atunci când talpa goală prinde o piatră dedesubt.

Mi-am pierdut pantoful în graba mea asurzitoare. „Acasă, vreau acasă, vreau acasă la mine!” plâng bâlbâită și gâfâind. Acolo vreau oare să ajung? Nu știu, nu sunt sigură, nu îmi dau seama unde sunt, dar trebuie să fug. Mă împiedic și palmele se sprijină dureroase pe coji de copac și ace de conifere. Pădurea care înainte era de foioase și mă lovea cu crengile dese și joase acum este una de plante înalte, pini enormi, umbroși, unși de propria sevă. Aș vrea să mă opresc. Să aștept ce va urma cu resemnare și apoi... nu știu, voi continua într-un fel sau altul. Dar inima nu vrea să își încetinească bătăile și, deși plămânii se luptă pentru a respira, gâtul mă doare și pieptul se sparge, picioarele continuă să vagabondeze, cu o voință proprie, cu o direcție numai de ele știută. Alerg.

În jurul meu aud voci, limbile se amestecă. Mi se pare că prind frânturi de frază în română, apoi cineva mă ceartă în italiană, recunosc și șoapte în engleză, apoi mi se pare mie sau am prins un accent german? Doamne, fă-mă să alerg mai repede, să ies din această pădure a șoaptelor. Dar cineva m-a prins. Abandonată, îmi simt umerii mișcați energic și numele strigat cu teamă. „Anca!! Anca!!!! Anca, ce se întâmplă??”

Am închis ochii demult, de când am simțit palmele invizibile pe umeri și acum vreau să îi redeschid, dar îmi este greu. Un plumb dureros îmi presează pleoapele și globii oculari sunt amorțiți. Reușesc totuși să încep să clipesc ușor, timid, greu, până când suport să îmi țin genele larg căscate. În fața mea e Dragoș, în cameră e întuneric, dar îi desifrez chipul de la lumina stâlpului de afară. Mă ține de după umeri și pare îngrijorat. Îmi ia câteva secunde pentru a înțelege, buimăcită, că fusese un coșmar. Mă strâng la pieptul lui și îl simt zâmbind obosit, dulce, ca unui copil murdar de acuarele. Mă întreabă ce am visat, îi spun că fugeam de niște voci, dar nu reușeam să ajung nicăieri.

-În ce limbă erau vocile alea?, mă întreabă amuzat. Nu îi înțeleg întrebarea imediat.
- Păi erau un amalgam de limbi...
- Și, deci, pănâ la urmă tu ai coșmaruri în italiană?, îmi spune pe un ton ștrengăresc, atât cât îi permitea ora târzie din noapte. Am înțeles că vorbisem în italiană în timpul coșmarului. Cu câteva zile înainte tocmai afirmasem mândră că, orice ar fi, oricâte ore pe zi va trebui să vorbesc în italiană, visele mele vor fi mereu în română...