Am fluturi în stomac

Am dormit bine în ultimele nopţi. Pot spune că m-am trezit cam dimineaţă, după puţine ore de dulce inconştienţă, dar somnul a fost profund. Am şi eu o întrebare: de ce aş putea avea eu acuma fluturi în stomac? Păi să vedem...

Aş putea să fiu îndrăgostită şi de aceea să îmi mişune tot felul de înaripate, de emoţie. Păi sunt îndrăgostită de doi ani şi nu, nu e ăsta motivul. Adică... relaţie aşezată, viitor soţ frumuşel foc, iubire, iubire şi tot aşa.

Mai apoi, s-ar putea să îmi fie foame. Pentru cine mă cunoaşte, ştie că nu sunt genul de persoană care să sufere de foame. Adică... apropiaţii ar putea spune că sunt de-a dreptul gurmandă. Deci... chiar am mîncat mult prea mult azi, poate de aia simt fiori. Deşi foame sau suprasaturarea nu pot fi considerate emoţii, nu?

Ok... Alt motiv. Aş putea spune că am o stare premonitorie, că de fapt simt ceva rău că vine, ceva pentru care nu mă simt pregătită şi nu ştiu cum să înfrunt. Că am fluturi în stomac, frumoşii fluturi coloraţi, dar nu anunţă nimic bun. Ok, asta ar fi o versiune plauzibilă.

Si să mai spunem că evenimentul ăsta este foarte, foarte aproape şi tocmai de aceea mă torturează cu atîtea presentimente. Altfel de ce atîta timp mi-a fost al naibii de bine şi acuma, deodată, nu mai sunt bună de nimic?? Deci un eveniment rău, care va veni curînd... Hmmmm... :-?

Mai apoi... Cînd eram mică îmi plăcea foarte mult Dark Angel. Am reuşit să fac rost de toate sezoanele în care Jessica Alba ambalează motorul unei Ninja Neagră şi totuşi... Din cauza fluturilor astora nu pot să mă apuc să revăd serialul ăsta pe care înainte nu mai aveam răbdare să îl vizionez... Şi VREAU să îl văd!!! Mereu îmi spun că lasă, îl văd începînd de duminică, dar oare de ce??

Ce sunt cu toate semnele astea?? Ce înseamnă fluturii ăştia?? Mîine plec la Iaşi, îmi revăd colegii dragi mie şi apoi... O, Doamne, eu mîine am LICENŢA!!!

Credinţele din mine

Cred în ziua de mîine. Cred că soarele apune şi apoi răsare cu un sens, că tot acest chin de a ne lumina zilele nu este zadarnic. Şi cred că fiecare nou pas, fie că este vorba de dimineaţa, cînd mă dau jos, este unul înainte. În imensitatea lor, lucrurile au un sens...

Cred în iubire mai mult decît orice pentru că te ştiu pe tine, înger de dincolo de cît puteam să înţeleg înainte de a te cunoaşte. Cred în zîmbetul sincer al unei mame cînd îşi priveşte copilul şi în lacrimile bunicii cînd nepoţelul ia premiu la şcoală. Cred în dragostea curată, dezinteresată, în fericirea sufletelor ce se unesc, întotdeauna într-o familie. Şi acum cred cu tărie, nu ca atunci cînd nu înţelegeam ce rost au sufletele încătuşate în trup!

Cred în tine mai mult decît orice pe lume, în puterea ta de a peria dezastrele şi de a le transforma în lucruri frumoase. Ştiu că sălăşluieşte în tine puterea de a merge mai departe cu capul sus şi poţi vedea că fiecare palmă te împinge de fapt să evoluezi. Cred în dragostea noastră curată şi din nou, în tine, dragostea mea!

Cred că am puterea să recunosc atunci cînd greşesc şi întorc pe toate feţele rafale de vînt ce nu ar trebui să devină furtuni. Şi sper ca Tu, inima mea, să ai puterea să mă ierţi mereu, mereu, fiindcă să ştii, mereu voi fi aşa. Voi ridica privirea după ce voi înţelege că am greşit şi voi spune: da, aşa este, dar acum să mergem mai departe. Iertaţi-mă, voi toţi cei cărora v-am greşit!

Şi cred în oameni. Iubesc oamenii şi ştiu că au puterea să fie mai mult decît simple păpuşi, mase amorfe de oameni în faţa diferitelor autorităţi. ştiu că societatea au construit-o ei, oamenii, care acum refuză să mai recunoscă sau să se implice în a lua decizii. Cred că oamenii pot fi mai mult decît o "opinie publică". Iubesc oamenii!! Sunt şi eu, unul din ei!

Şi mai cred în şansă. Cred ca viaţa e plină de ocazii frumoase şi bune pe care trebuie doar să le înţelegi şi să profiţi de ele. Nu e nimeni vinovat de propriul eşec decît omul însuşi, căci nu a ştiut să îşi adune şansele. Şi mai cred că da, sunt un om fericit!! Foarte fericit!!!

Pînă data viitoare, promit că nu mai filosofez aşa, tam nesam!!! :D

De meserie m-aş face jupuitor de cireşi

Am crescut mare. Da, ştiu, se vede cu ochiul liber, dar problema e că acum a revenit pe buzele adulţilor întru mulţi ani o întrebare care mă punea în dificultate cînd eram mică. Ma întrebau mereu, dar mereu, de fiecare dată cînd apăream murdară de ciocolată pe la gură şi cu păpuşa în braţe, şi de fiecare dată suna mai enervant, mai primejdios: "Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?"

Acum întrebarea s-a schimbat. De fiecare dată cînd vreo tanti X sau nenea Z mă prinde în raza vizuală, aud cum strigă aşa, să audă şi toţi ceilalţi oameni, că poate au şi ei aceeaşi curiozitate: "Ai terminat anul asta facultatea, nu?? Şi ce vrei să faci în continuare??"

Păi vă răspund aici ceea ce în cuvinte nu am cum să spun, fiindcă nu aţi înţelege. În primul rînd vreau să redevin copil. Să mă îmbrace mama dimineaţa în uniformă şi să îmi împletească părul într-o codiţă spic, să mă sărute pe frunte şi să mă trimită cu bunicul la şcoală. Bunicul să îmi spună a n-a oară poveştile lui, aceleaşi veşnic, iar eu să am răbdarea să îl ascult şi chiar să îmi placă. Apoi aş lua-o de la capăt. Ăsta e planul meu pe viitor, dacă ar fi să pot trăi într-un vis şi să fac numai ce îmi place.

Mai apoi, m-aş face de profesie jupuitor de cireşi. Cînd s-ar coace cireşele, aş avea grijă să iau toţi copacii la rînd şi să mă îndop cu cireşe. Şi să îmi un cercei roşii din fructe dulci, să ajung acasă năclăită şi să îmi placă. Să nu mă gandesc că m-am îngrăşat, ca trebuie să ţin regim şi că îmi miroase gura dacă mănînc ceapă. Să fac cu adevărat ceea ce vreau! Bine, sincer, ar fi ceva ce nu aş face chiar dacă aş fi tentată: nu aş mai gusta NICIODATĂ cireşele amare ale bunicului, deşi par delicioase şi dulci. În realitate sunt FOARTE amare!

Şi mi-ar plăcea să fiu din nou pe rînd învăţătoare, profesoară, mireasă, cîntăreaţă şi doctoriţă, iar păpuşile mele să fie singurul martor al talentelor mele nebănuite din orice domeniu. Să fiu şi frizeriţă şi să aştept nerăbdătoare să le crească părul victimelor de plastic după o nouă coafură rebelă. Şi cu siguranţă mi-ar plăcea să fiu din nou designer vestimentar şi să creez rochii unicat din şosete verzi-albăstrii.

Pînă una alta îmi iau licenţa, mă angajez şi probabil va veni şi momentul în care voi avea copii. Tot ceea ce ştiu e că îmi doresc să îşi amintească şi ei cînd vor termina facultatea toate lucrurile pe care mi le amintesc eu acum despre copilăria mea. Şi chiar îmi doresc ca în continuare să fiu copil...

Dar cine să îmi plătească biletul pe autostrada viselor?

Cerul meu senin şi munţii...

În sfîrşit am ajuns la Piatra Neamt. Am plecat astăzi, la ora cinci jumătate, obosită ruptă şi cu dispoziţia necesară de a dormi o oră, nicidecum de a porni la drum. Dar m-am urcat în maşină şi am lasat-o să mă poarte spre casa copilăriei mele.

De fiecare dată cînd ajung în apropierea munţilor, simt emoţiile cum mă cuprind. Casa mea este undeva în munţi, aproape de înălţimi şi departe de praf şi cădere. Şi asta cred că ar putea să spună aproape oricine. De data aceasta, astăzi a fost diferit...

Da, mă îndreptam spre munţii mei iubiţi, cărora le duc dorul în cîmpiile Iaşului. Şi abia aşteptam să simt aerul acela tare, rece din oraşul meu natal. A plouat aproape tot drumul. Stăteam pe scaunul din spatele şoferului, privind spre nicăieri pe geamul de lîngă mine. Şi am decis că este momentul să mă uit în faţă, ca să îmi vad munţii. Eram pe şoseaua ce duce dinspre Roman spre Piatra Neamt. Dar pentru prima oară în trei ani, nu am văzut munţii!

Era cerul înnorat, care se separa printr-o dungă clară de fîşia de albastru clar, însorit, de deasupra culmilor. Pentru prima oară am privit cerul. Şi da, ne îndreptam spre cer senin, fiindca de fapt acolo e locul meu, în cerul senin de deasupra, ameninţat veşnic de nori, dar niciodată complet răpus de furtuni. Locul meu este acolo unde soarele îţi spune o poveste, ca astăzi, cînd spunea povestea unui drum terminat.

Nu vă voi mai plictisi o dată spunînd că acel drum terminat este facultatea. Bravo mie şi noroc în continuare. Doar că azi am închis cercul. Acum trei ani plecam cu lacrimi în ochi, fiindcă îi lăsam în urmă pe cei dragi. Astăzi mă întorceam şi zîmbeam, pentru că mi-am descoperit locul: în cerul senin, orice ar ascunde el dedesubt... Sunt ca un zîmbet. Îşi poate găsi un loc chiar şi în cele mai triste momente cu condiţia să existe cerul meu senin...

Şi munţii... Toţi munţii grămădiţi în inimă...