Ganduri de ora doua noaptea

As vrea sa imi amintesc. Intr-o cutie de bataie, sa imi incatusez in inima momentele astea, din miezul noptii, cand iti pazesc somnul. As vrea sa nu uit cata implinire imi apasa pleoapele sa adorm, cata serenitate e in oboseala cu care te urmaresc scancind in somn, acum cand ai nevoie de mine. Mintea mea ar vrea sa doarma, corpul meu ar avea nevoie de dulcea uitare promisa de perna, dar eu vreau sa iti urmez respiratiile inca un pic. Inca cateva minute. Aproape sforai, asa adanc aluneci in lumea viselor. Uneori dai din manute și incerci sa iti scoti picioarele din plapuma. Iar! Maine dimineata vei sta cu fundul in sus, deasupra asternutului, candva in noapte ai incercat sa te ridici, dar ai adormit la jumatatea miscarii. Iti iubesc obiceiurile, felul in care esti copil,  modul in care nu dai importanta detaliilor! Picioarele reci nu iti distrug somnul, ceasul de pe noptiera nu conteaza, hainele murdare sunt la moda și patutul trebuie vesnic rearanjat in stilul tau. Nu stiam ca o perna poate fi mutata in atatea moduri!

As vrea sa pastrez inocenta asta in amintiri. Nu sa te opresc sa cresti, in fiecare zi esti mai mare și un pic mai departe, ci sa te imortalizez, ca intr-o poza, sa iti revad contururile de cate ori imi voi deschide pliurile sufletului. Deja am uitat. Nu imi amintesc cat ai fost de mic la nastere, nu imi amintesc cum se vedea capusorul tau la san cand sugeai flamand, nu imi amintesc toti pasii pe care i-ai facut pana sa pasesti, dar imi amintesc cum m-am simtit! Imi amintesc caldura ta in brate dupa travaliu, imi amintesc ca ai incetat sa plangi cand ti-am vorbit. Imi amintesc pacea care ne invaluia cand te strangeam la piept și tu mancai lenes. Imi amintesc mandria cu care te-am privit mergand de-a buselea pentru prima oara, pe nisipul marii.

Nu cred ca voi uita. as vrea sa imi amintesc și timpul, insa timpul nu mai conteaza. Contezi numai tu și noi, parintii tai. Conteaza familia noastra, unul fara celalalt nu suntem completi. Mama, tatal și copilul. Conteaza linistea ce o port in inima, cu tatal tau sforaind hotarat și tu, alergand printre vise. Și linistea asta mi-o voi aminti. Ma va ajuta sa imi insir zilele, frumoase și insorite, și vesnic somnoroase.

Dar acum gata, e timpul sa iti dau pastila și apoi... Noapte buna, suflet al meu!

Dialog cu Patrick (5) - Dințișorul numărul opt

Merge de-a bușelea în jurul camerei. Nu fiindcă nu ar reuși să meargă în picioruțe, de două săptămâni râde și aleargă, dar mai mult ca un premiu, așa, mai exact când are el chef. Mă întind învinsă pe canapea: două minute, vreau să închid ochii, să ațipesc nițel, cred că îi iese pe undeva un nou dinte că toată noaptea a fost ocupat să se ridice pe pătuț să mă strige. Îl privesc, încearcă să ajungă la televizorul fixat cââââât mai sus, lângă tavan. Nu-i bai, pot închide ochii.

Liniște... Nu deschid ochii, lasă că e bine, nu e atent la mine!

Liniște, zgomot... Iar e de-a bușelea, s-a lăsat în genunchi, mama lui de mers.

Pas hotarât, liniște... Ce o fi văzut? Sunt în siguranță, sigur nu pe mine, poate adorm repede, repede!

Încă un pas, adica patru lipăituri, două de mâini, două de picioare... La naiba, nu, nu pe mine!

Fugă disperată în patru lăbuțe, adică nenumărate lipăituri, tremur de casă și un hlizit vesel...

Liniște... Oare sunt în siguranță?

Liniște...
Două mânuțe care se ridică lângă fața mea cercetătoare urmate de un căpușor creț...
Deschid ochii și un zâmbet de la o ureche la alta mă întâmpină, cu toți cei șapte dinți deja ieșiți. Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată!

- mama, ne alintăm? și începe să își apropie căpușorul de obrazul meu, cu această dulceață unică.
Apoi începe să meargă în jos, de-a lungul canapelei și se alintă de picioarel mele. Îi place, cred eu, când îmi dau seama că nu stă până la urmă așa cuminte cum pare, nu, nu, doar îmi mănâncă cu poftă pantalonii, prinzând din când în când, cu gingășie, și o bucățică din mama.