Definitia mea prin voi

Cand eram mica, universul era infinit. Extraterestrii erau printre noi si stelele se aflau la doar un pas de distanta. eram nemuritoare... Eram nemuritori, eu, ei, cei din jurul meu, cei care astazi sunt fantasme ale unui trecut indepartat si stihii ale prezentului.

Am devenit credincioasa. Cred in spirit, cred in lumea de apoi si incep sa ma conving pana si de reincarnare. In felul acesta pot sa imi mentin vii prietenii, zmeii de alta data, care strigau cuvinte vitejesti si erau nemuritori alaturi de mine. Pierdeam timpul palavragind, razand, batandu-ne cu pernele sau facand lectii la matematica, romana, fizica. Scriam poezii si le citeam, incercand sa nu ne criticam, fiindca prietenii nu fac asa ceva. Ne tineam de brat cand ieseam in oras si aveam gasti, care la doua noaptea cautau non stop uri sa cumpere hand burgeri si sa mai ia un pet de bere. Timpul a trecut si ne-a aratat ca oglinda ne face infiecare zi mai maturi. Am trecut prin primele povesti de iubire, povestindu-ne peripetiile, cand o simpla strangere de mana iti dadea ameteli si un sarut era maximul pe care il puteai cere de la viata. Am construit o prietenie, o relatie, sentimente de iubire.. care astazi inca exista, dar reprezinta numai un trecut.

Astazi am doua cruci de privit. Doi prieteni, doi zmei din povesti, doi nemuritori, sunt morti. O ea si un el. Ea fiindca lupta cu boala, el fiindca nu a mai dorit sa vada lumina zilei si a decis ca vrea sa paraseasca piesa de teatru numita viata. Am ramas pe margine, ca simplu spectator, gandindu-ma la tot timpul petrecut impreuna, cand clipele fugeau, fara sa ne gandim ca intr-o zi chiar timpul ne va lipsi. Nu mai avem timp, dragii mei prieteni, si in ultimul timp nu am mai avut timp unul de altul. Am fost ocupati, toti trei, sa ne construim o viata, sa urmam facultati, unii sa ne casatorim, altii sa ajunga in locuri de munca importante. Am spus mereu: cand vom fi mai liberi, vom relua legaturile amortite, vom contacta mai des amicii, vom vorbi mai mult intre noi, ne vom face mai mult timp pentru noi insine... Vom iesi din nou in fata casei ca sa jucam tenis, ca sa ne plimbam seara, ca sa barfim, ca sa fim impreuna.

Si ce ma doare cel mai mult nu e faptul ca astazi nu mai sunteti, nu e faptul ca ati murit, ea la 24 de ani si el la 22, ci faptul ca, daca am mai fi avut timp, tot nu l-am fi petrecut impreuna. Am fi fost in continuare ocupati sa devenim adulti, am fi fost in continuare separati de noi insine, in vreme ce sufletele noastre se defineau unul prin celalalt.

Si totusi... voi erati cei mai buni prieteni ai mei. Viata m-a pedepsit pentru distanta mea si mi-a luat persoanele care imi erau cele mai apropiate, persoanele pe care le consideram cei mai buni prieteni ai mei, chiar daca nu mai vorbeam atat de des. Dar ei ma cunosteau... O cunosteau pe Anca cea din scoala, pistruiata, timida si intunecata, o cunosteau pe Anca cea un pic crescuta, indragostita si vesnic vesela, o cunosteau pe Anca cea decisa sa cucereasca lumea... Ei stiau despre mine lucruri pe care uneori nici eu nu vroiam sa le recunosc, dar in tacerea noastra, ne completam cunostintele. Eram in asteptarea zilei cand aveam sa iesim din nou in oras cu 1 leu in buzunar, razand de faptul ca nu ne puteam cumpara nici o inghetata, cand parintii ne cumparau bilete la teatru cu papusi si noi fugeam la sali de internet.... Aveam suflete care se defineau prin sufletele celorlalti, si acum... Prietenii mei, zilele acelea nu vor mai veni niciodata...

Eu raman spectator, pe marginea vietii, pe care ea a pierdut-o si pe care el si-a luat-o singur. Raman aici sa imi amintesc de voi. Si sa ma definesc pe mine insami prin voi doi. Dar voi m-ati invatat ceva pretios: cand crezi ca ai toata viata inainte, e posibil sa nu mai ai timp...