Păcăleala zilei de sâmbătă

Vineri seara... Mă așez pe pat liniștită și deschid televizorul. Suspin mulțumită, mâine este sâmbătă. Am timp să fac ceva mai deosebit de mâncare, ca de exemplu salată beuf sau o ciorbiță bună de burtă sau ce știu eu, ceva pentru care nu îmi ajunge timpul în timpul săptămânii, când ajung acasă la opt seara.

Pot să mă ocup mai pe îndelete de multele mele plante de apartament, să îmi curăț cu grijă mușcatele și să aplic tratamentul de îngrășăminte cameliilor, care fără adaosuri de fier constante mi se usucă și se înroșesc. Abia aștept să stau un pic cu florile mele!!

Aș avea și timp să pictez, să trec în acuarele multele flori și păsări schițate în timpul săptămânii, agenda mea de întâlniri seamănă în paginile mai goale a un adevărat bloc de desen pentru schițe. Am cu siguranță de pus la punct în culori ibiscusul, begonia roz, porumbelul care a întârziat pe pervazul geamului într-o dimineață...  Probabil voi adăuga câteva nuanțe șterse de mov begoniei pentru a-i insufla vitalitatea pe care o are in realitate. Este o floare superbă, o plantă plină de viață!

Aș putea să alerg mai mult decât de obicei, să trec de la jumătatea de oră zilnică la, ce știu eu, o oră, sau  oricum, să alerg până obosesc cu adevărat, până îmi simt corpul relaxat și sufletul liber, până îmi imaginez că nu există granițe, nici limite, nici  probleme, doar plămânii mei într-o căutare de aer asiduă, eliberatoare, purificantă.

Pot să stau trează mai mult, să povestesc vrute și nevrute, să beau un pahar de vin în plus și să ignor durerea de cap pe care o voi avea dimineață, fiindcă voi putea să dorm mai mult. Să mă îngrămădesc sub așternuturi și să torc mulțumită de patul moale, de așternutul cald, de pijamalele moi și mângâietoare. Apoi să mă bucur cu adevărat pentru o jumătate de oră la micul dejun, asortat cu aroma incredibilă a cafelei sau a cănii de cappuccino. Da, vinerea seara e învăluită în mirajul incredibil al următoarei zile.

Sâmbătă dimineața ceasul sună la șase jumătate. Mă găndesc să îl închid și să mai întârzii o jumătate de oră sub pături, dar îmi este teamă să nu adorm din nou. Mă spăl, fac cafeaua, o beau pe fugă, mă machiez, mă îmbrac și... fug la muncă. Mă voi întoarce acasă o oră la prânz și apoi, din nou la opt seara. Suspin... Ce seară minunată am avut vineri!

A fi sau a nu fi diplomat, aceasta este chestiunea

A fi diplomat... Toți consideră că iau decizii bune și că sunt cât se poate de... diplomați în relațiile cu ceilalți. Dar... este cu adevărat așa?

A fi diplomat nu înseamnă să întrebi: „Nu te supăra, pot să te întreb de ce?”, în acest fel ești un băgăreț politicos. Diplomatul vrea să întrebe „De ce?”, dar înțelege că nu are dreptul, așa că așteaptă și te induce pe tine însuți să îi spui de ce, fără nici cea mai mică urmă de curiozitate aparentă. Diplomatul este un manipulator.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Dacă pot să îmi permit să îți spun părerea mea...”, ești doar un prezumțios care are intenția de a părea modest. Diplomatul va tăcea, îți va pune întrebări la momentul potrivit și va face în așa fel încât tu însuți să ajungi la concluziile lui. Îți vor părea ideile tale, vei spune că ai avut o inspirație incredibilă, în realitate diplomatul a știut  să îți insufle propriile idei în așa manieră încât să le accepți ca fiind ale tale. Diplomatul stăpânește tehnica persuasiunii.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Lasă prostiile și gândește-te bine! Noi aici vrem să te ajutăm, gândește-te la ce îți spunem și noi, nu fă numai cum te taie capul!”, fiindcă atunci chiar și cel mai bun prieten pare doar un pisălog care nu te înțelege. Diplomatul te va asculta și te va înțelege, apoi va începe să empatizeze cu tine, găsind punctele slabe în argumentarea ta. Apoi îți va expune ideea lui cu cuvintele tale, va fi ca și cum îți vorbește o altă parte din tine însuți. Va folosi un limbaj pe care să ți-l asociezi, va folosi argumente pe care să le poți asimila, va sensibiliza cu tine, te va convinge fără să ți se pară că o face, ceea ce va spune el ți se va părea firesc, normal să fie așa. Brusc, te vei simți penibil, exagerat, îi vei da dreptate, fiindcă diplomatul știe să empatizeze.

De multe ori, nici nu ne dăm seama cât de diplomată este o persoană cu adevărat. Ne pare că este doar cineva cu care ne place să stăm de vorbă, care ne înțelege, care ne ajută cu adevărat. Îl sunăm sau îl chemăm fiindcă ni se pare că avem atât de multe în comun, că prietenia dintre noi este sinceră și profundă. Dar se poate spune că persoana care manipulează, persuadează și convinge se dezvăluie cu adevărat pe ea însăși, într-atât încât să considere pe altineva prieten cu ea?

Maxima Ancăi de astăzi

Lucrul care mă seacă cel mai mult la mine însămi: atunci când țin predici coerente, corecte și pline de morale pe care eu însămi nu reușesc să le pun în pracică. Cu ce mă ajută să am dreptate în privința celorlalți dacă nu dețin nici cea mai mică urmă de control în privința mea? Anca, uneori ești de-a dreptul tontolomea!

Să îi spunem Natașa

V-o amintiți pe Cristina? Da, tot despre ea este vorba și aici, dar indirect. Vă voi povesti despre una dintre prietenele ei.

De curând am reușit să ne cumpărăm casă. Cereri de împrumuturi peste cereri de împrumuturi, întâlniri la diverse bănci, perioade de achitare, condiții, notari, etc, amd, la final am reușit să încheiem tranzacția. A durat cinci luni, fiindcă nici cine vindea nu avea toate actele și tot așa, a fost o adevărată odisee. La final, am început să facem și lucrări de renovare, pe perioada concediului, atunci când timpul e mai mult, cheful de muncă puțin dar opțiuni inexistente.

Eu eram cățărată pe o schelă, răzuind pereții pentru a ajunge la tencuială. Soțul meu era ocupat cu țevăraia în baie, iar socrul meu era și el pe acolo, ajutându-l pe Dragoș. Eram cu toții murdari, topiți de căldură (colac peste pupăză acelea au fost zilele cele mai calde din vară), ocupați și de un umor incredibil de... prost. Și vine, să îi spunem Natașa. Un ciocănit la ușa larg deschisă și intră ca și cum eram prieteni de o viață.
a) nu o mai văzusem în viața mea pe femeia asta
b) casa este a mea și nu o invitasem înăuntru
c) prima ei frază a fost:  Bună ziua! Cât ați plătit casa?

Imaginați-vă trei persoane care se opresc din ce făceau și se întorc în același timp spre făptura care deja înaintase bine în cameră. Micuță de statură, trecută de patruzeci de ani, Natașa vina din Rusia, și ea imigrată ca și noi. Vorbește o italiană un pic greu de înțeles și cu siguranță înțelege din italiană fix ce vrea ea. Soțul meu s-a uitat stupefiat la mine, eu cu gura deschisă la el și amândoi la Natașa. Nu zâmbea. Pusese întrebarea cu o asemenea curiozitate nedisimulată că te întrebai dacă auzise vreodată de bune maniere.

- Acestea sunt lucruri care nu se spun, răspunde zâmbind Dragoș. Nu că nu am spus cât am dat pe casă la nimeni, am spus la toți, dar nu în condițiile imposibile de mai sus.

S-a uitat lung la cei doi bărbați din cameră. Socrul meu rămăsese cu berea în drum spre gură, mâna îndoită într-un unghi nenatural și ușor aplecat din mijloc, ca și cum ar fi vrut să ajungă sticla. Abia după câteva secunde de holbare reciprocă femeia păru să înțeleagă cuvintele soțului meu și zâmbi forțat:
- AAaaaa, deci nu se spun, nu? și râse nenatural, jenată pentru prima oară în lungile secunde de stânjeneală când toți ceilalți eram jenați și buimăciți.

Am început un dialog ușor, pe care l-a inițiat socru-miu, pornind de la greșita bănuială că ar fi româncă, bazându-se pe accentul slav care se simte și la noi foarte puternic. Natașa s-a mutat de puțin timp unde locuim și noi, a luat o bucată de 9000 mp de teren cu o colibă de 30 mp, că ea vroia să facă agricultură. Dar nu a avut timp să facă lucrări la casă, nici bani, așa că stă într-o cocioabă fără încălzire cu speranța să cultive terenul (la iarnă oare ce-o face?)

- Dar aici nu crește nimic, spuse amărâtă. La noi în Rusia știi ce pământ bun e? Plouă de două ori pe an, atât, dar se face totul așa bine. Aici nu crește nimic, numai uscăciune!

Aș fi vrut să îi fac observația că în Italia agricultura se bazează pe irigații. Sunt cel puțin trei luni pe an, din iunie în septembrie, când nu cade un strop de apă, dar nici măcar o boare nu o simți, iar temperaturile sunt de peste 40 de grade. Trei luni, 90 - 100 de zile fără nici un nor. Prin urmare, chiar și cea mai bine intenționată plantă, în aceste condiții, dă ortul popii arsă de neiertătorul soare.

- Acuma vreau să vând aici, să îmi iau numai casă, că și așa nu fac nimic cu pământul!

Și într-adevăr, 9000 de mp de cultivat fără irigații sunt inutili ca șuvița de pe fruntea lui Băsescu fără părul din creștet. Într-un final, am rămas cu toții în tăcere. Ea nu dădea semne să plece. Eu am reînceput cu fervoare să jupuiesc pereții de var, lăsând închiderea comediei pe mâinile celorlalți doi. Dar și ei erau în încurcătură, așa că s-au reapucat de treabă, ca și cum roșcovana tunsă scurt nu ar fi fost acolo. Până la urmă, intrase de una singură, putea să iasă în același fel.

- Dar nu v-am văzut la biserică! reia la un moment dat discursul. De data aceasta nici unul din noi nu s-a oprit din muncă. Am răspuns vag:
- La Paște și la Crăciun ne va vedea cu siguranță. Din nou nu a înțeles răspunsul. A repetat propoziția de vreo două ori, stâlcind câteva cuvinte, ca și cum le analiza cu voce tare, apoi adăugă:
- Eu mă duc toate duminicile, că poate așa găsesc de muncă pe aici!
- Da, că la biserică se duc toți!, am adăugat fără să mă întorc, gândind că în comunitatea unde stăm noi, duminica sunt cinci persoane în biserică. La Paște și la Crăciun e plin, dar în restul anului... toți gândesc la fel ca noi.

Până la urmă, după ce se mai uită în jur cu curiozitate, spuse:
- De acuma trebuie să plec, să fac de mâncare, mai vorbim noi altădată.
Și plecă fără să aștepte răspuns sau o confirmare că vom mai vorbi vreodată. Noi ne-am oprim din activități când am fost siguri că era deja ieșită, ne-am uitat unul la altul și toți trei am strâns din umeri buimăciți. Natașa... Cu siguranță o voi ține minte pentru mult timp.

Apoi, pe autobuz, am identificat-o din nou ca fiind una din prietenele Cristinei, napoletanca. Vorbesc mereu de case, de cât a dat ăla pe casă, cât costă cealală casă și ce mai face fiecare locuitor al cartierului nostru. Iar rusoaica asta, care nu înțelege aproape nimic din ce aude in italiană, are talentul de a se exprima cu incredibilă claritatea când are un raport de dat.

La un ceas târziu de coșmar

Undeva, în mintea mea, sună un clopoțel de alarmă. Alerg, alerg și picioarele mă dor. Aș vrea să pot alerga mai repede, dar vântul îmi este potrivnic și oboseala mă ajunge mai iute decât pot eu scăpa de ea. Privesc mereu în urmă. Nu știu exact ce mă urmărește, dar sunt conștientă că, dacă s-ar putea, ar treui să mă evapor. Să fiu ca un strop de ploaie sub învăluirea razelor. Dar sunt carne. Carne care se sfâșâie atunci când talpa goală prinde o piatră dedesubt.

Mi-am pierdut pantoful în graba mea asurzitoare. „Acasă, vreau acasă, vreau acasă la mine!” plâng bâlbâită și gâfâind. Acolo vreau oare să ajung? Nu știu, nu sunt sigură, nu îmi dau seama unde sunt, dar trebuie să fug. Mă împiedic și palmele se sprijină dureroase pe coji de copac și ace de conifere. Pădurea care înainte era de foioase și mă lovea cu crengile dese și joase acum este una de plante înalte, pini enormi, umbroși, unși de propria sevă. Aș vrea să mă opresc. Să aștept ce va urma cu resemnare și apoi... nu știu, voi continua într-un fel sau altul. Dar inima nu vrea să își încetinească bătăile și, deși plămânii se luptă pentru a respira, gâtul mă doare și pieptul se sparge, picioarele continuă să vagabondeze, cu o voință proprie, cu o direcție numai de ele știută. Alerg.

În jurul meu aud voci, limbile se amestecă. Mi se pare că prind frânturi de frază în română, apoi cineva mă ceartă în italiană, recunosc și șoapte în engleză, apoi mi se pare mie sau am prins un accent german? Doamne, fă-mă să alerg mai repede, să ies din această pădure a șoaptelor. Dar cineva m-a prins. Abandonată, îmi simt umerii mișcați energic și numele strigat cu teamă. „Anca!! Anca!!!! Anca, ce se întâmplă??”

Am închis ochii demult, de când am simțit palmele invizibile pe umeri și acum vreau să îi redeschid, dar îmi este greu. Un plumb dureros îmi presează pleoapele și globii oculari sunt amorțiți. Reușesc totuși să încep să clipesc ușor, timid, greu, până când suport să îmi țin genele larg căscate. În fața mea e Dragoș, în cameră e întuneric, dar îi desifrez chipul de la lumina stâlpului de afară. Mă ține de după umeri și pare îngrijorat. Îmi ia câteva secunde pentru a înțelege, buimăcită, că fusese un coșmar. Mă strâng la pieptul lui și îl simt zâmbind obosit, dulce, ca unui copil murdar de acuarele. Mă întreabă ce am visat, îi spun că fugeam de niște voci, dar nu reușeam să ajung nicăieri.

-În ce limbă erau vocile alea?, mă întreabă amuzat. Nu îi înțeleg întrebarea imediat.
- Păi erau un amalgam de limbi...
- Și, deci, pănâ la urmă tu ai coșmaruri în italiană?, îmi spune pe un ton ștrengăresc, atât cât îi permitea ora târzie din noapte. Am înțeles că vorbisem în italiană în timpul coșmarului. Cu câteva zile înainte tocmai afirmasem mândră că, orice ar fi, oricâte ore pe zi va trebui să vorbesc în italiană, visele mele vor fi mereu în română...

Case de vânzare pentru toți!

Să spunem că se numește Cristina. Este născută în Italia, dar nu în regiunea unde ne găsim acum. Aici, în Viterbo, a fi originar din Napoli este mult sub nivelul unui străin oarecare. Fiecare cu „țiganii” lui, iar ea s-a întâlnit din început cu toate prejudecățile posibile și imposibile. Dar ea a luptat și a continuat an după an să le demonstreze tuturora că da, au dreptate, ea este o napoletancă în toate sensurile cuvântului.

A venit la Viterbo după soț, era tânără. Să fi trecut 25 de ani de atunci? Mai mult chiar, își deapănă amintirile prin fața ochilor încercuiți de riduri fine. Este încă o femeie pe care se pot citi semnele unei frumuseți apuse. Câteva kilograme în plus și cearcănii celor care nu reușesc să doarmă foarte mult sunt trăsăturile ei caracteristice, dar privind-o cu atenție nu poți să nu vezi părul creț natural care îi încadrează fața cu grație și spontaneitate. În fiecare dimineață ia autobuzul spre noul loc de muncă. Acum lucrează ca acompaniatoare pentru o femeie mai bătrână. Nu face curățenie Cristina, nu, doar ține de urât bătrânei, cum o numește, fără să țină cont că de acum și ea se apropie de 60 de ani.

Se trezește mereu cu jumătate de oră mai repede și coboară în stație pentru primul autobuz, așa are loc să stea jos. Se îndreaptă zveltă, salutând pe toată lumea și pe șofer, ia un loc cu două scaune libere, se așează și pe al doilea loc îl ține ocupat. Nu pentru cineva anume, Cristina cunoaște atât de multe persoane să ar fi imposibil să strice o prietenie cu cineva pentru altcineva. Așa că prima persoană care se urcă în autobuz și se așează lângă este la fel de bună ca oricare alta. Și își povestește viața, așa cum face de mai bine de 25 de ani, pe autobuzul Grotte S. Stefano - Viterbo.

Soțul a murit de tânăr. Uneori spune că s-a îmbolnăvit brusc și a murit la scurt timp. Alteori spune că a avut un accident de muncă și a murit. „Păi cum, nu ai spus că a murit de boală?” „Păi da, în urma accidentului a rămas bolnav și apoi a murit” și tot așa, reconstruirea faptelor devine un adevărat joc de cuvinte. Dar i-a lăsat vreo trei case, pe care și el le moștenise de pe la rude. Astfel, Cristina a petrecut ultimii ani fără să muncească. A vândut o casă, a încercat cu fiica să deschidă un magazin, nu a mers, a trăit câțiva ani așa, din vânzare, apoi a mai vândut o casă, a pierdut și banii ăia, apoi a vândut și ultima casă și așa a ajuns la o vârstă ciudată. A rămas fără case, fără bani, nu mai găsește de muncă și nu are dreptul la o pensie prea decentă, are câțiva ani ai tinereții munciți. Fiica lucrează, dar nu mai stă cu ea, așa că ea trebuie să se descurce cu chirie, întreținere și menținerea celor aproape 60 de ani ai ei. Asta este viața spune. Dar ea, brusc, a descoperit că mai are doua case și acuma umblă să le vândă și după aceea stă liniștită până la groapă, povestește vecinei de scaun. Da, da, ba chiar poate se mai aruncă o dată să deschidă un magazinaș, ceva mic, cât să trăiască ea.

Până una alta, stă în chirie, lefteră, vorbăreață, informată asupra vieții tuturor din autobuz și pregătită să ofere detalii asupra oricărei persoane. Are și un băiat, dar nu a găsit de muncă aici, așa că a plecat în nord, dar ea vrea să rămână unde este. Și așa casele astea de vânzare apar ca ciupercile după ploaie.

Coboară din autobuz cu părere de rău. Cele 40 de minute de drum sunt o adevărată odisee pentru Cristina. Dar asta numai până mai vinde o casă, că atunci își ia mașină.

Injecții auditive

În timp ce mă îndreptam în mașină spre minunatul și plictisitorul meu loc de muncă (pe timp de ploaie orice activitate mi se pare amorțită și lipsită de energie, iar astăzi plouă) ascultam ca de obicei muzică și mi-am dat seama că peste câteva săptămâni voi arunca cd ul care este în funcție acum și îl voi înlocui cu altul, mai actual, în timp ce piesele vechi vor fi încetul cu încetul date uitării. Peste câteva luni nu îmi voi aminti nimic din versurile lor, iar unele dintre acestea mi se par demne de a fi memorate. Mai mult sau mai puțin clișeuri, inedite sau destul de comune, sunt versuri care mă fac să mă simt mai bine sau îmi dau o doză de energie pozitivă sau ce știu eu, acum sunt eficiente pentru stările mele de spirit. Am decis din acest motiv să le redau în rândurile de mai jos. Nu voi spune nici autorul, nici cântărețul, nici limba de proveniență, fiindcă nu asta este important. Vreau să văd dacă, atunci când voi schimba cd ul și aceste cântece vor fi date uitării, cuvintele simple vor mai avea un efect asupra mea. E un experiment de psihologie. Așa că hai să încerc.

Viața și bicicleta au același principiu, trebuie să continui să te miști pentru a reuși să stai în echilibru.

Dacă pierzi luptând, mâine vei fi mai puternic decât alții.

Felicitări pentru că îți participat, dar lumea își amintește numai de primul clasificat. (asta este contrar moralei populare, că important este să participi. Fraza asta mă sugestionează să fie important pentru mine să câștig. Dar dacă pierd, atunci mă întorc la fraza populară :)) )

Mai în înălțime decât cerul este imposibil să cazi dacă ești întins într-o grădină de stele.

Cunosc bătăliile pe care le duci atunci când urmărești umbrele persoanei care ai vrea să fii.

Dacă Dumnezeu e răspunsul, atunci am greșit întrebările și iată ne apar iar și iar frustrările.

Râsete, acum lipsesc râsetele noastre, și ne rămâne doar o tăcută existență,  inima mea nu mai rezistă. (de câte ori ascult asta, zâmbesc, pentru a nu se lăsa tăcerea și peste existența mea. Pare prostesc, dar deocamdată funcționează)

Ceea ce îmi trebuia era singurul lucru pe care nu reușeam să îl găsesc.

Cât de frumos ar fi să ne putem spune că noi ne iubim mult, dar atât de mult încât am putea muri, și că orice s-ar întâmpla, la final noi ne vedem acasă.

Ridică paharul dacă ești un ciudat în toate sensurile bune!

Tu crezi că sunt pur și simplu prea serioasă, eu cred că tu ești plin de rahat.

Unde găsești puterea să iubești? Privesc paradisul din-afară fără să pot intra.

Continui să țipi că ai tăi niciodată nu m-au plăcut uitând că tot ce a fost ne-a plăcut nouă.

Nu te simți bine cu ceea ce sunt. Nu suntem un cuplu perfect fiindcă nimeni nu este perfect de unul singur.

Ca un pictor, voi încerca să ajung direct la inimă, cu forța pe care o are culoarea.

Aerul poți doar să îl respiri.

Până ieri erai la fel ca noi, dar acuma cum ești? Ești un papă lapte, n-am înțeles, ce vrei? Ești un papă lapte, dar cine mai ești și tu?

Fiindcă este mereu momentul potrivit.

Știi că visez în culori și fac lucrurile pe care vreau eu să le fac.

Nu înseamncă că mă simt singură atunci când sunt singură.

Mă simt ca și cum îmi este frică, ca și cum aș dispărea, e atât de greu să conduc, dar continuu.

Trebuie să te vindeci, să vindeci durerea din spatele ochilor, cuvinte nestatornice îți aglomerează mintea.

Cam astea sunt cuvintele care îmi vin acum în minte, fără să mă chinui prea mult. Acestea sunt frânturi de pe actualul meu cd care într-un fel sau altul mă sugestionează. Voi vedea peste ceva timp cum mi se mai par. Deja acum, că le-am scris, unele dintre ele mi se par teribil de banale. Dar vreau să fiu corectă și le las pe toate, nu numai pe cele care ar putea să impresioneze. Să vedem ce iese.

Metareprezentare teatrală

„Fiecare rid apărut pe chipurile noastre se datorează unei situații trăite cu curaj, orgoliu, surâsuri, plânsete, iubire!” - Alda Merini. Prin urmare nu îmi voi face niciodată o operație estetică, ci, cu cât mai multe riduri se vor adăuga feței mele, cu atât mai mult voi surâde nostalgic atunci când mă voi privi în oglindă. Îmi voi aminti trecutul cu mândrie, cu încântare și cu așteptări pentru anii ce vor veni. Prin urmare, cel mai bine este să faci așa cum îți spune inima, așa cum îți dictează instinctul, cu un ton dulce și puternic.

Voi dansa atunci când cerul plin de stele se va umple de nori și voi cânta când tăcerea își va cere un nedorit rol în inima mea. Voi râde când ceilalți vor crede că am motive să plâng și voi simți cu intensitate totul, prin mine, în mine și în afara mea. Mă voi bucura în lumina reflectoarelor proiectate de propria mea viață, le voi ridica la nivelul celor mai bune ecranizări existente și voi fi un actor principal până când cortina va cădea fără zgomot, fără zarvă și fără nici o lumină. Nu vor fi aplauze la finalul piesei de teatru care devine existența mea, așa că voi aplauda cât de mult voi putea înainte de final.

Nu oblig pe nimeni să meargă alături de mine nici să mă înțeleagă. Sunt convinsă că persoanele care contează pe scena mea sunt prezente și fără să le cer nimic, și fără să ofer nici o explicație. Pur și simplu se urcă pe scenă și își recită partea cu aceeași dezinvoltură și iubirea cu care eu îmi recit partea pe scenele vieților lor. Pentru scurte stele ne intersectăm și ne proiectăm noi înșine în ceilalți, dar la final reajungem să fim originali, îmbogățiți de cei ce sunt fără să fie.

Este o provocare cotidiană să mă înțeleg pe mine însămi, dar adevărata mea problemă vine din faptul că uneori îmi blestem sufletul să încerce din răsputeri să îi înțeleagă pe ceilalți. Face asta parte din rolul meu sau este, așa cum am spus, doar o problemă? Nu știu, dar uneori mi se pare mai important să înțeleg și să iert decât orice fază trecătoare prin care aș putea să trec eu. Face parte din scena mea și îmi asum aceast rol zâmbind, crezând, iertând și fiind acolo fără să îmi ceară nimeni nimic, fără să îmi sesizeze nimeni prezența. Sunt în spatele cortinelor, așteptând să fie cazul să urc pe scenă.

Când faci totul așa cum te taie capul

Cu toții trecem prin acea fază a vieții când suntem mai mult sau mai puțin simpatizați de ceilalți, mai mult sau mai puțin contestați de cei din jur, mai mult sau mai puțin iubiți. Important este, cum am spus cred și într-un alt post, să rămânem constanți față de noi înșine și să nu dăm doi bani pe gândurile negative pe care ceilalți ni le pun pe spinare. Nu poate să devină o problemă a noastră ceea ce în realitate este problema celorlalți. Te simți deranjat la acel punct încât să critici?? Critică până te doare gura, fiindcă pierzi doar energiile proprii și îți demonstrezi ție însuți că ai o chestiune psihică de rezolvat, dar nu considera ca am eu o problmă fiindcă tu nu poți să mă înțelegi. Nici nu vreau să fiu înțeleasă, nici nu cer așa ceva. (vorbesc la persoana I și a II a fiindcă e mai ușor discursul, nu mă adresez nimănui în particular. Dacă cineva se simte, înseamnă că atunci are o problemă ;) )

Vedeți, eu sunt genul de persoană care a făcut mereu cum a tăiat-o capul. Atunci când cineva mă sfătuia sau știu eu, mă îndruma, mi-am păstrat mereu dreptul de a lua ultima decizie pe contul meu, singură, așa cum am considerat că este mai bine pentru mine. Am ascultat tot ce mi s-a spus, dar am filtrat mereu prin prisma propriei mele conștiințe. Prin urmare, am plâns mult, am râs și mai mult, am greșit cu siguranță mai mult decât pot exprima în cuvinte și uneori am făcut și alegerile bune. Dar am mers mereu cu fruntea sus, mi-am asumat greșelile ca fiind doar ale mele, fără să pot da vina pe nimeni decât pe mine însămi, păstrându-mi în același timp capacitatea de a fi sinceră. Mi-am învățat unele lecții, pe altele continuu să le ignor, voi continua să greșesc și voi contiua să fac așa cum consider eu că este bine. Unele persoane mă iubesc și îmi stau alături, altele nu mă suportă, altele mă urăsc de-a binelea, asta este, nu le pot avea pe toate și după cum am spus, nici nu le vreau pe toate.

Dar să nu confundați niciodată personalitatea unei ființe cu atitudinea ei față de voi. Personalitatea ține de cine suntem noi, de toate lucrurile care ne-au format până acum. Noi suntem toate lecțiile învățate și neînvățate și toate greșelile pe care le vom face de acum încolo și toate deciziile bune pe care le vom lua și toate strălucesc în personalitatea noastră. Atitudinea noastră depinde de cine sunt ceilalți. Prin urmare dacă cineva are o atitudine negativă față de voi, atunci făceți-vă câteva întrebări și asupra propriei persoane. Undeva poate ați greșit, dar nu vă faceți din asta o problemă. Problema lăsați-o să devină a persoanei cu atitudinea întunecată.

Când Murphy face ecou la mine în viață

Am deschis calculatorul, decisă să scriu ceva „cu greutate”, important, serios, dar... s-a produs primul eveniment despre care vă voi vorbi. Așa că am decis să fac o sfântă recapitulare a evenimentelor nefaste, constante, repetitive, care mi se întâmplă în mod enervant și dureros de supuse legilor lui Murphy. Doamne, dar mereu, mereu???? Adică, chiar mereu???

Calculatorul.... iubitul meu calculator portabil, luat în rate, plătit cu bani grei (vorba vine) și sudoarea frunții. Când îl deschid, se petrece un fenomen incredibil și etern. Acum sunt două cazuri:
1. deschid calculatorul și rămân ca proasta în fața lui să îl privesc, așteptând să se încarce si spyware-ul, ultimul program care se incarcă la mine. În acest caz, nu se întâmplă nimic. Cu o precizie uimitoare și destul de repede, calculatorul meu se deschide. Pornește. Funcționează în condiții optime.
2. deschid calculatorul și nu rămân ca proasta în fața lui. Îmi spun: „Anca, două minute, cât se deschide calculatorul, fă ceva util!!!” Chit că mă duc la baie (da, este o chestie utilă), îmi pun o ceașcă de cafea, deci mă duc în bucătărie, pregătesc mașina, fac cafeaua și o iau cu mine (frige, nu pot să o beau imediat), chiar dacă pur și simplu rămân lângă calculator, dar mă uit în altă parte, cum ar fi la televizor, calculatorul meu SE BLOCHEAZĂ!!!! Pot să lipsesc un minut, cinci minute sau jumătate de oră, când mă întorc calculatorul meu nu numai că nu este pornit, dar este și blocat!!! Invariabil!!! Mereu!!! E ca și când știe dacă mă uit la el sau nu!! E totul o chestiune de contact vizual!

Momentele în care ies cu prietenii... Ieșim în oraș seara... Ori este o petrecere, ori mergem la o bere, ori ce știu eu, îmi petrec ziua gândindu-mă cum să mă machiez și să mă îmbrac. (da, știu, chestii de femeie). Ajung acasă și încep să mă aranjez, îmi pun în ordine părul și îmi scot hainele din dulap. Atunci descopăr (dar mereu, nu doar o singură dată) că bluza sau pantalonul sau rochia sunt fie murdare, fie pătate iremediabil, fie descusute pe undeva. Și toate celelalte surogate care ar putea să le înlocuiască par să fie de neutilizat din motive similare. Mereu. Mie niciodată socoteala de acasă nu mi se potrivește cu cea din târg. Și îmi dau seama după ce am făcut machiajul și coafura. Adică la spartul târgului!

Asta de două ori am încercat să o fac în cinci ani, de două ori a ieșit în același fel și nu știu când mă voi încumeta încă o dată. Am ajuns de la muncă mai repede și am decis să pregătesc totul pentru o cină romantică, cu care să îmi surprind soțul. Mâncarea lui preferată, vin la rece (contrar celor care spun ca vinul se bea la temperatura camerei, mie îmi place rece), lumânărele parfmate împrăștiate peste tot, ținute adaptate pentru ocazie, în fine, cred că ați înțeles ideea. Și cu zece minute înainte ca soțul meu să ajungă acasă după calculele mele, m-a sunat să îmi spună că mai întârzie la muncă. Cred că am spus totul despre bunele mele intenții. Am rămas ca proasta în mijlocul camerei, cu telefonul la ureche, gândindu-mă cu ce să îmi ocup timpul până avea să ajungă el. Bineînțeles că planul a fost doar amânat cu ceva timp, nu anulat cu totul, dar.... Și aceste două dăți au fost și singurele dăți în absolut când el a întârziat din cauza muncii. Nu e așa că sunt norocoasă??

Alt caz... Eu stau toată ziua pe internet, după cum se vede. La muncă am acces la internet și acasă la fel. Când sunt acasă nu deschid mai niciodată calculatorul, prefer să îmi petrec altfel timpul decât în fața ecranului, dar am internet pus. (Chiar și acum, sunt la muncă. Majoritatea postărilor le public de la servici :D) Uneori mi s-a întâmplat să îmi rămână chestiuni nerezolvate: un mail urgent pe care trebuia să îl trimit, un răspuns urgent pe care trebuie să îl dau, poze sau alte informații pe care trebuia să le trimit, și în toate aceste cazuri, ghiciți ce, nu mi-a mers internetul acasă. Adică, dacă vreau să fac orice prostie, merge perfect, dar daca am nevoie de internet cu motive serioase, atunci pot fi sigură că există o problemă și internetul nu va funcționa. Amin!

Aceeași poveste și cu semnalul la telefon. De câte ori aștept un telefon important, sunt într-o zonă fără semnal sau se fac lucrări pe linie și nu este semnal sau mai știu eu ce, cert este că exact când am nevoie de mobil, al meu devine complet inutil. A, da, sau i se termină bateria. Mereu i se termină bateria.