La Mulți Ani, România!

Astăzi este ziua națională a României, o zi pe care, când eram la școală, o așteptam cu nerăbdare fiindcă era o zi liberă și mă rugam să nu pice sâmbăta sau duminica. Râdeam, ne gândeam și la 24 ianuarie, care era ziua unirii mici, dansam oricum hora unirii și ne uitam la televizor la paradele armatei și aviației române. Niciodată poate nu am simțit aceasă zi atât de „ziua mea” ca acum, când nu mai locuiesc în România, când nu mai am nici domiciliu, nici rezidență pe plaiuri mioritice și sunt pe cale de a lua și dubla cetățenie. Acum, când aș putea să încerc să mă dedublez să par altcineva, aleg să fiu româncă.

Am fost învățați să iubim România. Cu metodele de persuasiune probabil moștenite din comunism, ni s-a repetat la nesfârșit că limba română este cea mai dulce, „ca mierea”, că limba română este singura care conține cuvântul „dor” în vocabular, atât este de frumoasă (mai târziu am aflat că sunt vreo trei limbile care conțin cuvântul „dor”), că pe plaiurile mioritice curg râuri de frumusețe și bunătate. Le-am asimilat pe toate, apoi, încetul cu încetul cuvintele s-au estompat in mintea noastră, uneori fiind contrazise de realitate, alteori au fost pur și simplu date uitării.

Am fost obișnuiți să urâm comunismul și mai apoi am început să urâm și democrația, fiindcă ne-am cufundat în sărăcie, în șomaj și inflație, lucruri care în comunism nu se întâmplau. Ar fi fost mai bine să avem gura cusută, să nu putem alege politic și social, dar să avem un loc de muncă asigurat, o casă asigurată, un belșug familiar, modest, dar asigurat? Ne era mai bine oare așa, având de partea noastră cuvintele, libertatea de a ne exprima, dar pierzând confortul social al comunismului? Au fost întrebări  pe care nu le-am rostit cu voce tare, fiindu-ne aproape frică să aflăm răspunsurile. Cei mai bâtrăni și-au permis o privire nostalgică în trecut, aruncând din când în când: „ce știți, voi, tinerii, de comunism? Măcar aveai de muncă când terminai școala!” Cei mai tineri și-au făcut valizele, mulți pe vremea când la bancă dobânzile ajunseseră la 300% și nu puteau să își plătească împrumuturile permise de democrație, și au plecat să își caute de muncă, pentru a nu le lua banca proprietățile, pentru a plăti angaralele. Au reușit să achite, apoi au încercat să se întoarcă acasă, dar prețurile crescuseră, salariile rămăseseră la fel și din nou nu ajungeau la sfărșitul lunii. Și așa s-au întors în străinătate, de data asta și cu familiile. Proprietățile apărate de bancă acum sunt nefolosite, lăsate în voia sorții, inutile și triste, privind și ele nostalgic spre trecutul glorios, când locatarii trăgeau cu dinții pentru a le păstra.

Ajunși pe alte meleaguri, nu le-a fost mult mai bine. Au rămas străini. Oricât de bine reușiseră să învețe limbile, să se încadreze în peisaj, să obțină cetățenii, erau priviți ca fiind „străini”, persoane din afară, tolerate, dar nu cu adevărat integrate. Întorși acasă în vacanță, au descoperit că cei rămași îi priveau cu pizmă, gândind despre ei că s-au ajuns, și aici scoși din context, văzuți ca „străini”. Mașinile cu număr de România vor clanxona mereu mașinile cu număr din afară, vor face mereu remarci la felul în care șoferii conduc autoturismele, chelnerii vor crede mereu că trebuie să lase bacșișuri mai mari fiindcă au mai mulți bani, foștii prieteni vor spune mereu „ce, ai venit și tu pe aici? Când pleci?”, fără să își dea seama că acest plecat rupe mereu o bucățică din inima românului. Dar nu mai are de ales! Trebuie să continue să plece. Fiindcă are cu adevărat mai mulți bani și o haină mai bună și astfel familia stă mai bine. Copiii sunt mai fericiți, au jucării mai frumoase, dulciuri mai multe, și dacă s-ar întoarce, ce ar face acasă? Unde ar munci? Cu ce bani ar mânca? Nu vrea să înceapă iar să facă economie la ulei și pâine. Aici, oricât de rău ar sta, stă mai bine! Și pentru familie, trebuie să se întoarcă la muncă în străinătate.

Singura posibilitate este să se distanțeze ușor de România. Sună numai prietenii adevărați, care i-au rămas aproape. Vizitează numai rudele care nu așteaptă să se ducă la ele cu 50 de euro de cumpărături, ci se bucură pur și simplu să îl vadă, iar punga de cafea cadou este fiindcă îi face lui plăcere să o dăruiască, nu fiindcă cei vizitați „așteaptă”. La magazin încearcă să nu dea de înțeles că vine din străinătate, la baruri la fel și începe chiar să nu mai lase bacșiș deloc. De ce să lase? El chiar a muncit pentru banii ăia pentru care toți îl condamnă. Măcar așa să se răzbune pe mentalitatea de turmă a celor rămași!

Dar oriunde ar fi, românul se simte român. Gîndurile lui sunt în română. Acest post este pentru cei care nu au încetat să vorbească româna în case și în familii, care își învață copiii născuți în afară limba română, să scrie și să citească în română, care le povestesc fiilor atât cât știu ei din istoria și geografia țării, care își pun nume românești la copii, care se duc la vot fiindcă le pasă de România, care vorbesc între ei în română și în public, nu numai în intimitatea casei, care vor să fie recunoscuți ca români și respectați pentru asta. Este pentru românii care nu se simt răniți de comportamentul ignorant al celor de acasă, fiindcă își dau seama că acest tratament nemeritat nu vorbește despre cine sunt ei, ci îi caracterizează pe fraierii aroganți din  mașini, din baruri, pe rudele tâmpite, pe falșii prieteni și tot așa. Este pentru românii care se simt integrați în țările adoptive, în ciuda rasismului și a jignirilor, fiindcă știu că ei sunt deasupra acestor lucruri. Acest La Mulți Ani este pentru românii care se simt cu adevărat români deși ar putea să se prefacă, să pară altceva, dar nu vor, indiferent că se află în România sau undeva în diasporă.

Acest La Mulți Ani este penru o Românie dezbinată, dar purtată în inimi, în amintiri și în prietenii. Este pentru copilăria noastră fericită, pentru bazmele lui Creangă, pentru poeziile lui Eminescu, pentru schițele veșnic valabile ale lui Caragiale și pentru povestirile minunate ale lui Sadoveanu. Este pentru toți acei oameni care încă iubesc țara și încă fac cinste simplului fapt de a fi român. Și se simt mândri că sunt cine sunt, care simt că luptele duse și cele în curs îi fac mai puternici, mai mândri, mai bucuroși de sine înșiși. La Mulți Ani, mândri români! Cei stingheriți și rușinați de faptul că sunt români să își caute felicitările în altă parte!