Un nou centru de gravitatie: maternitatea

De când am devent mamă, mă întreb adesea ce simt eu. Este o perioadă în care nu trebuie doar să te redescoperi, fiindcă personalității tale se alătură o nouă ipostază, cea de părinte, ci și să continui să fii ceea ce erai înainte. Tentația de a lăsa totul deoparte și a te dedica exclusiv copilului este enormă, este de fapt ceea ce îți dorești cu tot sufletul, așa că de multe ori îmi spun că sunt mai mult decât o figură maternă și cu siguranță nu îmi doresc să fiu o iederă agățătoare pentru fiul meu, nou născuta obsesie a existenței mele.

Lăsând deoparte clișeele, a fi mamă redefinește complet conceptul de iubire: adori cu fiecare bucățică din tine însăți creatura fără chip și glas din burtică, fără să știi cum va fi, ce comportament va avea, o iubești în ciuda la tot și ești gata să renunți la orice pentru a-i oferi posibilitatea de a se naște și apoi de a se bucura de viață. Fiindcă brusc, lumea îți pare minunată, problemele fără importanță, tot ce contează e acum și aici, împreună cu micile picioruțe care lovesc blând înăuntrul tău, totul se agață de bătaia inimii grăbite pe care ecograful ți-o marchează fără prea mult romanticism pe un monitor. Dar, Doamne, cum se învârte toată lumea în jurul acelei bătăi!

Apoi nașterea... E adevărat, toată durerea este derizorie, nu îți mai amintești nimic din travaliu, din contracții, în vreo două săptămâni evenimentul este ceva atât de arhaic încât cu greu îl mai poți fixa în timp. Însă primul moment când ți-ai ținut copilul în brațe, primul plânset, vocea stridentă care părea să îți facă sufletul să cânte... Și oricâtă oboseală ar fi acumulat corpul tău, părea să fi renăscut și el, împrospătat și redefinit de miracolul vieții. Simți acea iubire biblică, știți, pe care o credeam imposibilă, când oricâte sacrificii ai face, la oricâte lucruri ai renunța, iubirea nu îți ia din libertate, ci te împlinește, cu cât lași mai mult deoparte propria persoană. Ești cu atât mai fericit cu cât vezi mai mult iubitul chip zâmbind, chiar dacă tu arăți de parcă te-ar fi lovit un camion și cearcănele acoperă toată fața. Dar cel mai miraculos e că nu percepi situația ca o anulare de sine, nu te simți lăsată deoparte, nu ești egoistă, ci ești fericită, într-un mod absolut și perfect.

De aceea e greu să te vezi în afara maternității. Adeseori mi s-a întâmplat să primesc complimente, de genul: „Dar ce mămică frumoasă!”, și eu să nu mă bucur de ele, ci să gândesc: „Bine, eu ca eu, dar ai văzut ce copil perfect am?”. Acum înțeleg ce vroia mama să zică atunci când mă avertiza: „Vei înțelege tu când vei avea copiii tăi!” Te consumă, te aprinde, în anumite sensuri te stinge și cu siguranță te schimbă.

A fi mamă se descoperă încet, încet, din ziua când testul de sarcină îți arată două liniuțe. Începi să vezi lumea din nou, și trebuie să încerci să nu uiți cum era înainte de a-ți schimba centrul de gravitație. Fiindcă copiilor e bine să le dai rădăcini, dar trebuie să ai și forța să îi lași să își deschidă aripile, când va veni momentul. Îmi pare prea devreme pentru astfel de gânduri, pisicul meu are doar opt luni, dar întregul meu mod de gândire se concentrează acum pe un moto: să nu îl sufoci! să nu îl consumi cu iubirea asta obsesivă! să ai puterea să îi dai libertatea de care are nevoie! Și chiar și acum își solicită dreptul de a fi cum vrea el și de a lua propriile decizii în pătrățica lui micuță. Uneori e greu, foarte greu, să mă opresc să încerc să îl oblig să facă ce vreau eu, sper să reușesc până la capăt, fiindcă cu sigurață dorința cea mai mare a oricărei femei cu un copil este aceea de a fi o bună mamă!


Sursă fotografie: http://sassysnow.com.au/

Ziua de azi

E o zi înnorată, una dintre acele zile când rândunelele zboară jos, jos, aproape atingând asfaltul cu vârful aripilor. E o zi somnoroasă, în care patul ți se pare prea moale, pătura prea caldă, perna prea comodă și nu ai vrea să îți mai ridici vârful nasului din cearceafuri. E o zi ciudată, din acelea când nu ai chef de discursuri serioase, ci de zâmbete, mângâieri, surâsuri frivole, și totuși te trezești la prânz gândindu-te la viața ta, la viitor, la ceea ce vrei, ceea ce dorești, ceea ce visezi.

E o zi ca oricare alta,  pe care oricum le lași în spate, fără să îți amintești data din calendar sau parfumul cafelei din dimineața respectivă. Și totuși e o zi, una care trece ca valma, la fel ca celelalte, una care nu se va mai întoarce niciodată, la fel ca și zilele importante, una care îți va mai adăuga un gând la ridurile de pe chip.

E o zi uitată cea de azi, și totuși e o zi a mea. Sau a celorlalți, deinde în mintea cui răsună acest ecou al vremii, al trecerii inexorabile a timpului, a fugii continue pe lângă viață. Tic tac, tic tac, pășim ritmat spre ziua de mâine...