Ziua se îmbina cu
noaptea, dar pentru el timpul nu conta. Dincolo de ceruri, dincolo de
pamânturi, erau încă ei doi, în toate promisiunile pe care și le făcuseră și pe
care nu le mai puteau duce la îndeplinire. Poate că exista un sentiment în el,
iar acela era sentimentul inutilității. Se simțea fără scop, ca un carton de
MacDonald′s
aruncat la coș după ce ai mâncat ultimul cartof. Nici măcar îndrăgostit nu se
mai considera. Doar trecutul părea să fie un purtător discret de amintiri.
O cunoscuse în
primul an de facultate, în primele luni. Independența nou câștigată, când
părinții nu îi mai erau alături să îi respire în ceafă, și-o consuma prin
baruri, discoteci, întâlniri cu amicii, o lume fără griji, doar cu zâmbete și
bere. Noi prieteni, noi relații, noua școală, noi profesori, un nou oraș, totul
era atât de al naibii de entuziasmant! Și apoi o întâlnise. Împărțeau o sală de
cursuri, el ieșea, ea intra. El își aprindea grăbit țigara, după două ore de
chin, ea o stingea în timp ce trecea pragul. Se priveau și atât. Apoi au început
să se privească și ea a zâmbit. Din figura pe care odată o considerase anostă,
se transformase în cea mai frumoasă persoană din mica lui lume! Era minunată!
Următoarea săptămână au schimbat fix două vorbe și au făcut cunoștință.
Următoarea săptămână i-a luat numărul de telefon. Abia după alte trei săptămâni
a îndrăznit să o invite la un suc, ciocolată caldă, infuzie, fie ce o fi fost.
Marius zâmbea din
nou. Era atât de emoționat! Atât de timid! Prima strângere de mână. Prima oară
când s-au privit în ochi fără să își ferească rușinați privirile, prima dată
când ea a întârziat la întâlnire și a ajuns după zece minute roșie în obraji de
la graba cu care venise... Prima floare pe care i-o dăruise... Lucrurile mici, când
nici măcar nu se atingeau, îl făceau să fie cel mai fericit om din lume.
Aproape ar fi putut merge înainte numai cu asta, să o vadă mereu, să o audă
râzând, să o privească mușcându-și buza de jos când intra în încurcătură. Primul lor sărut fusese ca desprind din
filmele romantice, unde doar atât ajunge pentru a păstra pentru totdeauna o
persoană în inimă. Probabil așa ar fi fost, dacă nu ar fi urmat apoi nenumărate
alte săruturi, atingeri, îmbrățișări.
Era prea mult,
trecutul era mai mult decât putea să suporte acum. Întins pe pat, privind pe
geamul pe care nici nu îl vedea, Marius știa că fără Laura era în zadar. Nu îi
ajungeau sărutările avute pentru a merge înainte, o mințise!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu