Îmi place toamna

Îmi place toamne. Printre frunze îngălbenite de stejar și nori de gri lichid, se strecoară încă glasul unei păsări, fluturi târzii colorați, care se agață de ultimele flori, mai sunt încă câteva raze de soare. Dimineața, până la unsprezece, ceața acoperă perisajul urbanizat și șoselele devin mici globuri de vapori, unde nu vezi nimic mai încolo de vreo 10 metri. Apoi iese soarele, rece și umed, dar puternic, biruitor peste păcura târzie. Și după amiaza, deodată, se înnorează totul, iar ploaia stă grea și atârnă pe marginea cerului. Nu plouă încă, doar amenință. Umbrela este inutilă, dar în fiecare zi atârnă de brațul unora sau se ascunde în gențile încăpătoare. Poate astăzi va ploua... Nu se știe, înaltul încă nu își cerne apa.

Pădurea rămâne mereu verde. Nu e atât de frig încât să îngălbenească totul și nici suficient de rece pentru a goli arborii de frunze. Dar verdele începe să se coloreze: câteva pete galbene ici și colo, o tentă portocalie lângă, o părere de maro roșiatic la marginea pădurii. Iar la o rafală de vânt mai puternic și aici aleargă nestingherite foliile uscate. Uneori, când deja se apropie Crăciunul, mă gândesc: „E deja iarnă și toamna încă nu s-a terminat!”, când în realitate nici nu va înainta mai mult de atât. Iarna și toamna se confundă pe acest teritoriu.

Toamna... norii grei și picăturile monotone pe acoperiș, când stai în pat până mai târziu, învins de atmosfera plumburie... Ferestrele deschise pe jumătate pentru a nu lăsa să intre prea mult aer rece... Vântul umed care alungă aerul dintr-o parte în alta pe fețele roșii...  Luna înghețată într-un cer fără stele... Bălțile unde o frunză uscată se odihnește învinsă... Ștergătoarele de la mașină, care pedalează la maximum, fără să reușească să alunge toată apa de pe parbriz... Farurile vehicolelor, mereu aprinse și de un galben jilav... Hainele groase în care te înghesuiești, înfășurând eșarfa în jurul gâtului... Durerea de cap... Anemia... Dușul tot mai cald... Pijamalele tot mai groase.... Cănile de ceai tot mai dese... Toate lucruri aparent neplăcute, dar care te fac să zâmbești și să spui: „A venit toamna!”, o simplă acceptare, ca și când acestui anotimp i s-ar putea ierta orice, fiindcă cu  melancolia lui, cu romanticismul înghețat pe buzele vântului, cu părul lui zburlit de frunze căzute, te fac să fii și tu la fel ca el: romantic, parcă atemporal și călător prin anii care fug necontenit.

Îmi place toamna...