De curând am reușit să ne cumpărăm casă. Cereri de împrumuturi peste cereri de împrumuturi, întâlniri la diverse bănci, perioade de achitare, condiții, notari, etc, amd, la final am reușit să încheiem tranzacția. A durat cinci luni, fiindcă nici cine vindea nu avea toate actele și tot așa, a fost o adevărată odisee. La final, am început să facem și lucrări de renovare, pe perioada concediului, atunci când timpul e mai mult, cheful de muncă puțin dar opțiuni inexistente.
Eu eram cățărată pe o schelă, răzuind pereții pentru a ajunge la tencuială. Soțul meu era ocupat cu țevăraia în baie, iar socrul meu era și el pe acolo, ajutându-l pe Dragoș. Eram cu toții murdari, topiți de căldură (colac peste pupăză acelea au fost zilele cele mai calde din vară), ocupați și de un umor incredibil de... prost. Și vine, să îi spunem Natașa. Un ciocănit la ușa larg deschisă și intră ca și cum eram prieteni de o viață.
a) nu o mai văzusem în viața mea pe femeia asta
b) casa este a mea și nu o invitasem înăuntru
c) prima ei frază a fost: Bună ziua! Cât ați plătit casa?
Imaginați-vă trei persoane care se opresc din ce făceau și se întorc în același timp spre făptura care deja înaintase bine în cameră. Micuță de statură, trecută de patruzeci de ani, Natașa vina din Rusia, și ea imigrată ca și noi. Vorbește o italiană un pic greu de înțeles și cu siguranță înțelege din italiană fix ce vrea ea. Soțul meu s-a uitat stupefiat la mine, eu cu gura deschisă la el și amândoi la Natașa. Nu zâmbea. Pusese întrebarea cu o asemenea curiozitate nedisimulată că te întrebai dacă auzise vreodată de bune maniere.
- Acestea sunt lucruri care nu se spun, răspunde zâmbind Dragoș. Nu că nu am spus cât am dat pe casă la nimeni, am spus la toți, dar nu în condițiile imposibile de mai sus.
S-a uitat lung la cei doi bărbați din cameră. Socrul meu rămăsese cu berea în drum spre gură, mâna îndoită într-un unghi nenatural și ușor aplecat din mijloc, ca și cum ar fi vrut să ajungă sticla. Abia după câteva secunde de holbare reciprocă femeia păru să înțeleagă cuvintele soțului meu și zâmbi forțat:
- AAaaaa, deci nu se spun, nu? și râse nenatural, jenată pentru prima oară în lungile secunde de stânjeneală când toți ceilalți eram jenați și buimăciți.
Am început un dialog ușor, pe care l-a inițiat socru-miu, pornind de la greșita bănuială că ar fi româncă, bazându-se pe accentul slav care se simte și la noi foarte puternic. Natașa s-a mutat de puțin timp unde locuim și noi, a luat o bucată de 9000 mp de teren cu o colibă de 30 mp, că ea vroia să facă agricultură. Dar nu a avut timp să facă lucrări la casă, nici bani, așa că stă într-o cocioabă fără încălzire cu speranța să cultive terenul (la iarnă oare ce-o face?)
- Dar aici nu crește nimic, spuse amărâtă. La noi în Rusia știi ce pământ bun e? Plouă de două ori pe an, atât, dar se face totul așa bine. Aici nu crește nimic, numai uscăciune!
Aș fi vrut să îi fac observația că în Italia agricultura se bazează pe irigații. Sunt cel puțin trei luni pe an, din iunie în septembrie, când nu cade un strop de apă, dar nici măcar o boare nu o simți, iar temperaturile sunt de peste 40 de grade. Trei luni, 90 - 100 de zile fără nici un nor. Prin urmare, chiar și cea mai bine intenționată plantă, în aceste condiții, dă ortul popii arsă de neiertătorul soare.
- Acuma vreau să vând aici, să îmi iau numai casă, că și așa nu fac nimic cu pământul!
Și într-adevăr, 9000 de mp de cultivat fără irigații sunt inutili ca șuvița de pe fruntea lui Băsescu fără părul din creștet. Într-un final, am rămas cu toții în tăcere. Ea nu dădea semne să plece. Eu am reînceput cu fervoare să jupuiesc pereții de var, lăsând închiderea comediei pe mâinile celorlalți doi. Dar și ei erau în încurcătură, așa că s-au reapucat de treabă, ca și cum roșcovana tunsă scurt nu ar fi fost acolo. Până la urmă, intrase de una singură, putea să iasă în același fel.
- Dar nu v-am văzut la biserică! reia la un moment dat discursul. De data aceasta nici unul din noi nu s-a oprit din muncă. Am răspuns vag:
- La Paște și la Crăciun ne va vedea cu siguranță. Din nou nu a înțeles răspunsul. A repetat propoziția de vreo două ori, stâlcind câteva cuvinte, ca și cum le analiza cu voce tare, apoi adăugă:
- Eu mă duc toate duminicile, că poate așa găsesc de muncă pe aici!
- Da, că la biserică se duc toți!, am adăugat fără să mă întorc, gândind că în comunitatea unde stăm noi, duminica sunt cinci persoane în biserică. La Paște și la Crăciun e plin, dar în restul anului... toți gândesc la fel ca noi.
Până la urmă, după ce se mai uită în jur cu curiozitate, spuse:
- De acuma trebuie să plec, să fac de mâncare, mai vorbim noi altădată.
Și plecă fără să aștepte răspuns sau o confirmare că vom mai vorbi vreodată. Noi ne-am oprim din activități când am fost siguri că era deja ieșită, ne-am uitat unul la altul și toți trei am strâns din umeri buimăciți. Natașa... Cu siguranță o voi ține minte pentru mult timp.
Apoi, pe autobuz, am identificat-o din nou ca fiind una din prietenele Cristinei, napoletanca. Vorbesc mereu de case, de cât a dat ăla pe casă, cât costă cealală casă și ce mai face fiecare locuitor al cartierului nostru. Iar rusoaica asta, care nu înțelege aproape nimic din ce aude in italiană, are talentul de a se exprima cu incredibilă claritatea când are un raport de dat.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu