Universul în tine însuți

„Dacă vrei să trezești
Întreaga umanitate,
Atunci tezește
Toate părțile din tine însuți.

Dacă vrei să elimini
Suferința din
lume, atunci
elimină tot ce este întunecat
și negativ în tine însuți.

Cu adevărat, cel mai important cadou
Pe care trebuie să
Îl dăruiești este acela al propriei
Transformări de sine.”

Lao Tzu

P.S.: este o traducere „cuvânt cu cuvânt”, nu respectă ritmul, dar cred că ideea este cea mai importantă :)

Neinspirație - II (a doua parte)

Ziua se îmbina cu noaptea, dar pentru el timpul nu conta. Dincolo de ceruri, dincolo de pamânturi, erau încă ei doi, în toate promisiunile pe care și le făcuseră și pe care nu le mai puteau duce la îndeplinire. Poate că exista un sentiment în el, iar acela era sentimentul inutilității. Se simțea fără scop, ca un carton de MacDonald′s aruncat la coș după ce ai mâncat ultimul cartof. Nici măcar îndrăgostit nu se mai considera. Doar trecutul părea să fie un purtător discret de amintiri.

O cunoscuse în primul an de facultate, în primele luni. Independența nou câștigată, când părinții nu îi mai erau alături să îi respire în ceafă, și-o consuma prin baruri, discoteci, întâlniri cu amicii, o lume fără griji, doar cu zâmbete și bere. Noi prieteni, noi relații, noua școală, noi profesori, un nou oraș, totul era atât de al naibii de entuziasmant! Și apoi o întâlnise. Împărțeau o sală de cursuri, el ieșea, ea intra. El își aprindea grăbit țigara, după două ore de chin, ea o stingea în timp ce trecea pragul. Se priveau și atât. Apoi au început să se privească și ea a zâmbit. Din figura pe care odată o considerase anostă, se transformase în cea mai frumoasă persoană din mica lui lume! Era minunată! Următoarea săptămână au schimbat fix două vorbe și au făcut cunoștință. Următoarea săptămână i-a luat numărul de telefon. Abia după alte trei săptămâni a îndrăznit să o invite la un suc, ciocolată caldă, infuzie, fie ce o fi fost.

Marius zâmbea din nou. Era atât de emoționat! Atât de timid! Prima strângere de mână. Prima oară când s-au privit în ochi fără să își ferească rușinați privirile, prima dată când ea a întârziat la întâlnire și a ajuns după zece minute roșie în obraji de la graba cu care venise... Prima floare pe care i-o dăruise... Lucrurile mici, când nici măcar nu se atingeau, îl făceau să fie cel mai fericit om din lume. Aproape ar fi putut merge înainte numai cu asta, să o vadă mereu, să o audă râzând, să o privească mușcându-și buza de jos când intra în încurcătură.  Primul lor sărut fusese ca desprind din filmele romantice, unde doar atât ajunge pentru a păstra pentru totdeauna o persoană în inimă. Probabil așa ar fi fost, dacă nu ar fi urmat apoi nenumărate alte săruturi, atingeri, îmbrățișări.

Era prea mult, trecutul era mai mult decât putea să suporte acum. Întins pe pat, privind pe geamul pe care nici nu îl vedea, Marius știa că fără Laura era în zadar. Nu îi ajungeau sărutările avute pentru a merge înainte, o mințise!

Neinspirație - I (prima parte)

Noi suntem noi!

Suntem la un zâmbet distanță unul de altul, pe obrazuri diverse ale aceleiași figuri. Rostim aceleași cuvinte, simțim aceeași respirație, dar nu ne întâlnim niciodată. Ne unim în mișcări, ne îndepărtăm în același timp, uneori avem un ritm divers în a ne exprima, dar suntem parte a aceleiași guri, elemente de pe același chip, frustrări ale acelorași buze. Și totuși, suntem atât de diverși!

Uneori ne furișăm și ne privim pe ascuns, peste dinții albi, tăioși. Ne analizăm, ne controlăm, ne temem unul de altul, dar ne dorim mereu mai mult, în afara logicii și a fricii. Suntem fără rațiune, ființe făcute din sentiment pur, din electricitate care ne curge prin ființă, făcând abstracție de vene, sânge, circulație. Suntem corpuri din lumină, ne aflăm în punctul unde toate culorile converg, amestecându-se pe planșeta de pictură a unui zeu păgân.

Suntem voci, glasuri, dincolo de ecouri, fără còpii, fără corzi vocale. Suntem mase de gânduri, care circulă de la unul la altul, ca mingi de tenis pe un câmp de antrenament. Nu suntem romantici, suntem pasionali, nu suntem curajoși, suntem neînfricați, nu suntem indiferenți, suntem îndrăgostiți, mișcăm Universul în jurul nostru și ne amestecăm cu el, la limita existenței, la limita culorilor și a formelor, acolo unde ne începe cu adevărat spiritul și de unde se întinde eternul. Noi suntem noi, împreună fără să fim niciodată alături, amestecați unul cu celălalt până la a ne confunda și a ne vărsa esența peste hăurile care ne despart, riscând chiar să ne înțelegem, să ne apropiem mai mult decât ne permit corpurile. Noi suntem noi, creația albă a sferei ancestrale, atemporali, repetitivi, enumerativi, dar, mai presus de toate, noi suntem noi înșine, fără nevoia de a primi aprobare, permisiune sau înțelegere. Suntem voci, nu ecouri!

Cronic singuri

Într-un fel neînțeles de noi înșine, suntem cronic singuri. Ne mototolim visele cu dezinvoltură și le aruncăm la coș, căutând „certitudini”. Vrem siguranță, dar ne plictisim când o avem, vrem confort, dar nu ne dăm seama când începe să ne lipsească pasiunea, vrem ziua de mâine, când nu avem idee ce să facem cu ziua de azi. Vrem bani, și când îi avem vedem că ne lipsește timpul pentru a-i cheltui. Vrem prieteni, dar apoi nu avem chef să menținem prieteniile. În realitate ne izolăm într-o criptată sigurătate, în numele unei zile de mâine și al unul viitor la fel de steril ca visele noastre.

Devenim cinici. Răutăcioși. Ezităm să acordăm încrederea noastră cuiva, ne confesăm pe bloguri pentru a avea siguranța că cineva ne știe păsurile, dar ne ferim de prieteni care ne-ar oferi un umăr pe care să plângem, dacă am fi capabili să ne sprijinim frunțile. Devine totul public, apersonal, sec, tremurător, rece, distant, o eră a raporturilor personale depersonalizate. E atât de ușor să scrii pe Facebook, să auzi voci calde și lacrimi doar la telefon, să vezi chipuri doar în videoconferințe, dar e atât de greu apoi să întâlnești aceleași persoane în carne și oase! Nu știi efectiv ce să faci cu ele! Să le îmbrățișezi? Dar nici nu reușești să le privești în ochi când le vorbești. Nu le cunoști. Cunoști imaginea lor virtuală și ei pe a ta, dar ai uitat până și tu de tine însuți și de cine ești dincolo de ecranul de sticlă. Dincolo de difuzoare. Dincolo de microfoane.

Dacă ar fi să ne dezbrăcăm de toată tehnologia așa cum uneori ne dezbrăcăm de haine, atunci am avea încredere să ne privim în oglindă cu frunțile sus?

Ipocrizia accidentelor

Astăzi, venind la muncă, am prins o coadă infernală fiindcă fusese un accident. 40 de minute de așteptare, fiindcă în urma mea se blocase strada și nu puteam să mă întorc, să o iau pe altă parte sau pur și simplu să mă duc acasă, să mai dorm un pic, mințindu-mă că și așa aș fi stat la coadă în tot acel timp. O mașină somnoroasă a uitat să ia curba, a mers drept și a târâit după ea și mașina care venea din sens opus. Nu cred că este exact dinamica din raportul poliției, dar este un rezumat cât se poate de complet. Apoi, dăduseră voie autobuzului să treacă, imediat după coadă autobuzul a oprit în stație și prima mașină care venea din sens opus a călcat un copil care zburda din autobuz. Nimic grav, doar sperietura, mergea încet biata mașină. Salvarea nu reușea să mai treacă să ajungă la copil, noi (cei care așteptau blocați) ocupaserăm ambele sensuri de trafic, nu mai încăpea nici un ac între noi. Oricum, un vacarm, cu adevărat o dimineață plină de adrenalină.

La un moment dat, se formaseră grupulețe de persoane coborâte din mașini pentru a dezbate problema. Bărbații puneau întrebări celor de la protecția civilă (aici sunt cei care au grijă să mențină calmul în caz de accidente, împrăștie sarea pe străzi când ninge, patrulează la concerte, în fine, au grijă să... protejeze civilii :D) despre cât de grav a fost cu mașinile, ce mașini erau, ce viteză aveau, dacă air bagul s-a activat, etc, femeile, toate, coborâte din mașini, au pus aceeași întrebare: „Este cineva rănit?” La auzul răspunsului: „Nu, doar o sperietură zdravănă!”, toate, dar toate, răsuflau dezamăgite și spuneau: „Aa... Mai bine așa...”, dar cu atâta dezamăgire... Adică... ele despre ce ar mai fi trebuit să vorbească acum???? Despre pierderi materiale?? Dinamici??? Le luaseră toată plăcerea de a bârfi despre mâini rupte, picioare fracturate, elicoptere care transportă oamenii la spital (spitalele aici au un elicopter în dotare pentru cazuri grave), răni, despăgubiri... În seunda numărul doi, doar bărbații rămăseseră afară din mașini. Toate femeile erau bosumflate înăuntru, așteptând nervoase...

Tăcerea lebedei și lucrurile fără importanță

O săptămână de absență... Serviciul, care ne duce departe de obișnuințele noastre cotidiane, m-a obligat să lipsesc pentru acest arc de timp. Dimineață am reintrat în „vechiul” meu context și, de cum am trecut pragul biroului, m-a asaltat o senzație de nostalgie.

„Vechiul” meu scaun stătea exact cum l-am lăsat, cu o ușoară urmă de praf și o familiaritate dureroasă. Fereastra curată dă încă spre curtea interioară și o ceață deasă acoperă mare parte din peisaj. Știu că mai târziu se va ridica și va descoperi strada șerpuită păzită de copaci înalți, șuvițați de culorile toamnei. Privesc mereu pe geam și aștept să văd copacii, mi-au lipsit. Mi-a lipsit și zgomotul huruit al camioanelor în plecare, clanxoanele mașinilor care nu vor să dea prioritate celor ce ies din benzinărie, râsetele sincere ale celor ce ies de la bar după o ceașcă de cappuccino, parcă reușesc să deslușesc chiar și zgomotele periilor spălătoriei self service. Sunt mici detalii, care dau viață, insuflă obișnuință, îmi oferă confort. Da, cred că mă pot declara „vinovată” de a fi reintrat în confort zone-ul meu cu o ușurare și o plăcere incredibilă, dar... Îmi simt inima bătând liniștit, un zâmbet senin imprimat pe chip și o apropiere cu ceea ce mă înconjoară.

Mă simt complice cu ceața, care știe la ce oră ajung și eu știu la ce oră va dispărea, mă simt prietenă cu clienții barului, pe care nu îi întâlnesc niciodată, dar pe care îi simt alături cu zâmbetele și flecăreala lor gratuită, mă simt apropiată de scaunul care m-a așteptat și de masa care a rămas goală. Sunt lucruri fără importanță, știu, dar care, într-o dimineață umedă și gri, au dat un sens prezenței mele acum și aici. Da, nu spun nimic despre cine sunt eu, dar când voi reuși să văd copacii de pe marginea drumului, în culorile lor pastel voi regăsi un strop din mine, din mintea care vagabondează împreună cu frunzele căzătoare, din sufletul care cântă când privește pădurea, din ochii care se mulțumesc să aspire sinfonia de nuanțe.

Și eu poate fac parte un pic din toate lucrurile care îmi plac, așa cum ele se adaugă mie însămi. Poate sunt împărțită în o infinitate de locuri și o infinitate de persoane, iar eu sunt alcătuită din infinități de entități. Mi se pare greșit ca cineva să îmi ceară să nu îmi formez rutine de tot felul, fiindcă dacă ar trebui să fug mereu de a crea obișnuințe, ar fi ca și când aș fugi mereu de mine însămi, de a mă descoperi și de a mă defini. Cineva care fuge nu are timp de a gusta, nu are vreme de a se înțelege, nu are răgaz de a se cunoaște. Nu poate evolua. Fuge și, fără să vrea, se ascunde. Înainte de a trece la noi etape, trebuie să ne maturizăm, să ne pregătim, să devenim noi înșine noi faze. Dar arderea pașilor e ca un castel de nisip. Aparent ne înălțăm, când de fapt la primul vând puternic ne vom prăbuși. Îmi place să consum toate locurile, persoanele, întâmplările și să le asimilez prin mine însămi. Astfel ajung la un pas mai aproape de mine, cea închisă într-un trup.