Comoara de la capătul curcubeului

Astăzi a plouat, așa cum demult nu s-a mai întâmplat. Stropi mari au coborât grei peste griul clădirilor, acoperind în jur totul cu un văl de apă. Mirosea a umed, a pământ jilav și a vânt rece. Mirosea a iarnă, fără să fie frig și fără să fie vreo urmă de zăpadă. Iar la final, două curcubee colorate au desenat zarea pudrată timid de raze de soare. Ca machiajul unei gheișe, care ascunde dăruind în același timp.

Și astfel am început o alunecare periculoasă spre copilărie. „La capătul curcubeului se află o comoară, de acolo pleacă lumina lui!”, îmi spunea bunica, de câte ori ridicam ochișorii uimită la jocul de culori. Se află o comoară! Și așa, într-o zi, după ploaie, am luat-o de mână și am pornit spre ceea ce mi se părea capătul, am mers mult, așa mi se părea, până când mirajul s-a evaporat. Bunica mi-a spus că spiridușii au ascuns comoara mai bine, ca să nu fie găsită, dar că va veni o altă ploaie, când apa va descoperi aurul și acesta va străluci din nou, redăruindu-ne minunatul curcubeu.

Chiar și când am crescut, mă gândeam mereu la spiridușii care încearcă să acopere o avere, dar ploaia le-o redescoperă mereu. Micuță fiind, mă gândeam plină de spirit de aventură, dornică de explorare, ca un ucenic cireșar. Apoi mă gândeam pur și simplu zâmbind, și așa am ajuns să iubesc ploaia, să ador curcubeul, să îmi placă razele de soare care se învârt în jurul cerului. Poate asta era comoara, căldura minunată din pieptul meu de câte ori începea să plouă.

La reîntoarcerea din călătoria în copilărie, m-am trezit ca mereu zâmbind. Durerea de cap pe care o purtam pe umeri de dimineață se evaporase, cerul devenise roșiatic pe la colțuri, iar din minunea mea rămăsese un singur curcubeu, ca o părere, tivit cu nori roșii. Atâta lumină! Totul cu tonuri calde de jar, atâta liniște în jur și în mine!

Am râs de mine însămi, când, acum vreo trei ani, am pornit cu mașina să văd de unde apare curcubeul. Da, trecută bine de 20 de ani, am pornit în aventura copilăriei mele, fără prea multe mustrări de conștiință, și m-am concentrat deasemenea mult, pentru a nu o lua pe străduțe greșite. Am râs când am ajuns în fața unui teren îngrădit, iar curcubeul părea oarecum răsărit din mijlocul lui. Aproape aș fi riscat să încalc o proprietate privată, atât de dragi îmi erau culorile mai puțin intense în partea de jos, care păreau că se uneau cu pământul. Și la fel, mirosul de umed îmi gâdila nările.

Comoara de la capătul curcubeului... Bunica mea care mă ținea de mână, eu coborând capul sub volan să văd mai bine cerul, telefonul care prindea o ipostază a dublei minunății... Toate miroseau a umed, a iarnă și a vânt! Ce parfum minunat!