Iureșul bunului simț de odată

Am fost învățați să spunem „te rog frumos” și să nu ne fie rușine să zicem și „Mulțumesc!” Cu un zâmbet pe buze, cu toții am repetat aceste cuvinte până au început să vină singure.

Am fost învățați să ne trezim dimineața și să ne spălăm pe dinți și pe față, apoi să mergem la școală. Am respectat rutina aceasta și încă o facem acum, când mergem la muncă.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă decât noi și să nu îi luăm în râs sau să le răspundem urât. Ne-a fost repetat de atâtea ori, încât toleranța și înțelegerea (cuvintele acestea două nu se potrivesc foarte bine, dar în funcție de caz se aplică fiecare) au devenit o a doua natură, ceva ce nu mai are nevoie de rațiune sau exercițiu de voință. Uneori ne certăm cu amicii pentru chestii pe care de la cei mai în vârstă le-am tolera zâmbind înțelegători.

Am fost învățați să nu ne tragem nasul în public și să ne acoperim gura când strănutăm, cu zgomotele cele mai subtile posibil. Am fost învățați să stăm acasă când suntem răciți, ca să nu îi molipsim și pe cei din jur. Și am învățat că borșul e bun și sănătos și ne umple stomacul, așa că trebuie mâncat mereu.

Am fost învățați să respectăm când alții se odihnesc și intimitatea celorlalți. Am fost învățați să ne spălăm des mâinile și să fim discreți oriunde ne-am afla.

Am fost învățați că dacă tot e să te machiezi, pe timp de zi dă-i cu mai puțin fard, că se vede mai tare și seara exagerează cât vrei, dacă ai chef să arăți ca bătută. Am fost învățați să aruncăm gunoaiele la coșuri (pe mine m-au cărat de câteva ori școala și rudele în acțiuni de strângere a gunoaielor de pe muntele Cozla, am și diplomă de gunoier, sunt tare!) și să nu vorbim cu gura plină.

Am fost învățați multe lucruri, atât de multe, încât au ajuns să ni se pară „bun simț”. E de bun simț să nu furi, să nu înjuri, să nu bați, să nu spui minciuni, să nu jignești, să nu caști în timpul orelor...  tot de bun simț e să mănânci tot din farfurie când ești invitat la cineva, să nu intri încălțat în casă, să spui „Sarut mâna” și „Bună ziua”, să vorbești folosind formele de politețe cu persoanele mai în vârstă, să nu fii invadent, să nu fii insolent, să nu râzi în gura mare, să nu chicotești în biserică, să nu mergi machiată și în fustă scurtă la slujbă... Să respecți opiniile celorlalți, să asculți sfaturile care ți se dau, să nu vorbești peste altcineva, să aștepți să termine ca să iei cuvântul, să fii sincer...

Și acum, deși am o vârstă la care pot fi considerată încă în căutarea propriului drum, pot să afirm că am senzația netă că trăiesc într-o lume cu foarte, foarte puțin bun simț și clar prea mulți nesimțiți. 

Povestea melcului neghiob

Încet, încet, cu o cochilie fragilă și grea pentru corpulețul lui moale, melcul aluneca lipicios peste iarba potecii. Trebuia să ajungă în vârf, trebuia să urce până sus, sus, unde abia zărea soarele îmbrățișând colina. Așa că melcușorul își scosese vesel cele patru cornițe și doi ochișori și se bucura de răcoarea dimineții. Florile uriașe care îl înconjurau îl salutau somnoroase, întorcându-și petalele spre soare, pentru a se bucura de căldura darnică. Melcuțul se adăpostea la umbra lor păzindu-se și savurând umezeala. Era vesel. Drumul lung și greu nu îl speria, era fericit că grădinile erau înflorite și îl îmbătau cu parfumul lor, soarele colora totul în culori calde iar căsuța lui părea mai lejeră în dimineața aceea. Era un melcușor aventurier.

Conducătorul pădurii convocase toate animalele pentru după-amiaza târziu, când căldura avea să nu mai fie atât de puternică. Din vârful colinei se vedea toată grădina. Ce priveliște frumoasă! Flori colorate și parfumate, copaci puternici și dătători de rod, păsărele fel de fel care își făcuseră cuiburile în trunchiurile scorțoase. Veverițe pufoase și vesele care chițăiau încântate la o alună. Iepurași iuți și nesătui când venea vorba de o salată mai proaspătă. Melcușorul era nerăbdător să se întâlnească cu toți. Era o zi atât de frumoasă! Drumul era lung și greu pentru el, micuță creatură, dar la final avea să merite efortul. Doar priveliștea minunată în asfințit era un lucru pentru care putea să trudească două zile, una la dus și una la întors.

Pe drum, prietenul nostru se întâlni cu albinuțe harnice care zumzăiau pline de trebă. Toate se minunau de ora matinală la care se vedeau cornițele moi trecând spre vârf. Dar îl salutau vesele, era o creatură simpatică.

Căldura devena din ce în ce mai greu de suportat, dar suita nu era încă terminată. Și colac peste pupăză, la mijlocul drumului, era o baltă mare și nămoloasă care îi bloca trecerea. Melcușorul zâmbi îngăduitor, formând riduri ușoare între cornițele de jos. Nu era nimic! Lui îi plăceau musculițele care se adunau însetate, fluturii care căutau și ei apă. Încă jumătate de oră, pentru a ocoli ochiul fără a se expune la soare, dar era așa frumos să privească păianjenii de lângă, urmele de lăbuțe în noroi, mirosul de pământ ud era așa puternic!!

Când în sfârșit ajunse în vârf, avu parte de ce se aștepta. Soarele colora în roșu orizontul, ca o părere. Vântul începuse să adie, mângâind vârfurile copacilor. Și toate, dar toate animalele din pădure erau deja ajunse!! Iepurele gâfâia greu în urma cursei de 10 minute, albinele băteau  obosite din aripioare după munca întreruptă cu doar cinci minute în urmă, veverițele săreau vesele după exercițiile de atletism de un sfert de oră. Dar melcul era cel mai fericit! Fusese atât de relaxantă plimbarea pe cărarea plină de iarbă și umbră. Iar acum apusul era atât de frumos! Pădurea care se ducea la culcare era un adevărat spectacol!

Și dintre toți, singurul care nu aștepta să se termine odată era melcul. Mai avea atâtea de văzut! Iar asta fiindcă ceea ce contează în aventura fiecăruia nu e să ajungă primul la țintă, uneori nu e nici măcar să ajungă la țintă. Ceea ce contează cu adevărat este călătoria, strălucitoare, plină de lucruri frumoase, lucruri rele, lecții și pauze de respirație.

Scrisoare către lume

Dragă lume,

Odată eram somnoroasă până la ora 11:00 și atunci ca să mă trezesc îmi făceam timp pentru un suc/bere/cafea cu prieteni la fel de somnoroși ca mine. Eram mereu pe fugă spre o dulce zădărnicie, fiindcă săream sistematic toate lucrurile importante și ne ocupam numai de prostiile care însă ne făceau fericiți. Și dacă mă apucau vreodată gânduri serioase, ca de exemplu: Hai să studiem pentru examen!, niciodată, dar niciodată nu puneam un telefon de la un prieten pe locul doi. Răspundeam fericită să las pe mai târziu ceva important pentru ceva și ma important: zâmbetul lipsit de griji reale.

Am crescut. Așa se vrea, așa se face. Se merge un pas după altul până când îți dai seama că te trezești tot mai devreme și la ora 6:30 deja ești  în picioare pentru a te pregăti de o nouă zi. Prietenii îi amâni. Nu mai zâmbește nimeni că beți bere înainte de amiază, fiindcă nu te mai întâlnești cu nimeni în timpul zilei, trebuie să te duci la muncă. Și seara ai un milion de treburi de făcut pentru a doua zi. Rămân zilele de vineri, sâmbătă pentru relații care înainte îți umpleau tot timpul și viața.

Îți dai seama că rareori telefonul sună pentru altceva decât lucruri de oameni mari. Dacă primești un telefon vesel și prietenesc te simți presat, rușinat, fiindcă nu ai timp de așa ceva. Trebuuie să închizi pentru a te ocupa de chestiuni mai serioase.

Și dacă îți creezi ferestre și oaze de recreere, te simți lăsat în urmă de alții, care sunt mai serioși și mai concentrați decât tine. Ți se pare că mereu sunt alții care fac mai multe și ești convins că tu nu faci suficient. Dragă lume, nu îmi place ce ai devenit acum, când sunt mare.

Știu, nici a petrece tot timpul într-o dulce inutitlitate nu este o metodă foarte constructivă de a exista, dar undeva, în larma neîntreruptă a maturității eu îmi amintesc că odată știam să mă joc. Îmi plăcea să mă joc și să îmi întind piesele imaginare pe mesele destinului. Noi nu creștem cu adevărat niciodată, copilul din noi rămâne mereu acolo, oare e corect să îi negăm dreptul la a fi și să îl îngropăm sub mormane de responsabilități și sub o fugă continuă prin viață?

Dragă lume, nu îmi place să fiu adult, dar știu că timpul nu îl pot da înapoi. Eu una voi pune botul și voi încerca cu toată puterea mea să fiu un veritabil adult - copil. Și asta fiindcă maturitatea este a naibii de plictisitoare. Totul se rezumă la bani. Îmi vreau zâmbetele înapoi!

Filosofia razei de soare

Timpul ne ține de mână și ne târâie în
nisipul mișcător al clipelor. Dar acolo viața strălucește!
Bulele de săpun unde ne ascundem
se sparg înainte să își înceapă călătoria,
visele se destramă înainte să le visăm,
pașii noștri se împiedică înainte să îi pășim
și totul devine posibil, de mână cu timpul.

Pietrele de sparg cu o atingere,
vântul pornește cu o suflare,
soarele strălucește cu o privire.
Și adevărat șușotesc izvoarele:
razele sunt pentru toată lumea,
dăruite la fel. Visători de pretutindeni,
pragmatici de peste tot, oameni diverși din toate colțurile,
ascultați apa care curge mereu sub același cer!

Razele soarelui sunt pentru noi toți, și dacă ne ardem
În timp ce toți ceilalți se bucură de ele,
atunci numai noi am greșit,
nu soarele din după-amiază.!

O primăvară plină de euforia începutului vă doresc!

O adiere de vânt aduce mirosul zăpezii de pe culmile din depărtare. Soarele se vede ca o geană la orizont, în timp ce o pătură groasă de nori s-a aduna deasupra mea. Nu plouă, dar se simte umezeala proaspătă a aerului. Păsările zboară jos, așa cum spunea bunicul odată că fac, atunci când simt că va ploua.

Copacii sunt încă încărcați de iarnă, cheliți de măiestria lor verde, dar demni cu brațele dezvelite spre înalt. Oamenii scot cu greu nasul din fulare și se îngroapă în gecile căptușite, dar adulmecă cu lăcomie aerul adus de pe munți. E rece, curat, proaspăt. Zăpada se va topi de acum.

O dulce letargie cuprinde simțurile. Ziua e un pic mai lungă, noaptea un pic mai scurtă, zâmbetele un pic mai largi și mănușile încep să lipsească cu ostentație. Un zâmbet fugar se întinde pe chipurile tuturora când ajunge clopoțelul vesel al naturii să sune începutul noului anotimp: „A sosit primăvara!”

Lumină.. Multă lumină vă doresc la toți și căldură, care să vă facă să zâmbiți mereu. Și nu neapărat fiindcă a sosit primăvara, ci fiindcă acest anotimp reprezintă un nou început pentru ciclul vieții. Ghioceii scot căpșoarele albe de sub mantaua rece a pământului, firele de iarbă își încep aventura plină de minune, păsările își acordă ciocurile pentru trilurile pline de strălucire ce vor urmă. Și orice nou început trebuie sărbătorit cu multe visuri, multe speranțe și multă cutezanță. Optimism și iubire, asta este ceea ce vă doresc să simțiți în noua primăvară, ca în orice altă primăvară!