Când ochelarii bunicuței sunt pe cap

Dimineața mea a decurs cum nu se poate mai obișnuit. Cum am avut o programare la medic, am ajuns mai târziu la muncă și am stat mai mult acasă (vizita medicală era la 10), așa că am decis să îmi fac cu calm treburile casnice. Așa că am început cu rutina.

M-am spălat pe față și pe dinți, apoi am pregătit prânzul. Când am terminat, am fugit repede să fac un duș. În acel moment m-a lovit întrebarea: de ce m-am mai spălat separat pe față dacă și așa am decis să fac duș? Dar în fine, faptul era consumat.

Apoi am decis să îmi sun soțul, să văd dacă a ajuns cu bine la muncă. În timp ce vorbeam cu el mi-am amintit că ar fi mai bine să sun și la serviciu, să le amintesc că ajung pe la 10:45, așa că în timpul conversației cu Dra am început să caut disperată, dar disperată, telefonul care parcă intrase în pământ. Eram așa de disperată că l-am zăpăcit și pe interlocutorul meu, care îmi dădea indicații: „Te-ai uitat în geantă? Dar pe noptieră? Pe măsuța de machiaj??”, și tot așa, până a exclamat furios: „Anca, dar acum la ce Dumnezeu vorbim? Vezi că ai telefonul la ureche!”. Măcar am satisfacția că i-a luat și lui puțin până să își dea seama.

Adică ce, vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să vorbiți la telefon și în același timp să îl căutați panicați?

Apoi am pășit pragul casei, am deschis mașina, am pus gențile și tot așa pe bancheta din spate, am încuiat casa și am continuat drumul până la tomberon, pe jos, pentru a arunca gunoiul. Când m-am întors la mașină am început să scotocesc buzunarele înnebunită după chei. Ia-le de unde nu-s. Acuma eram în dilema: dacă am încuiat casa (am și verificat, era încuiată), atunci am ieșit cu cheile afară, fiindcă sunt toate pe același breloc. Geanta era deja în mașină când am încuiat casa, deci nu putea fi acolo... Deja mă pregăteam să îmi suflec pantalonii și să renunț la tocurile de 10 centimetri pentru a mă arunca în tomberon în căutarea cheilor, când m-a lovit inspirația: am încercat să văd dacă mașina nu era descuiată.

Nu numai că era, dar cheile se odihneau pe scaunul șoferului, se vede că fără să îmi dau foarte bine seama le aruncasem acolo în goana mea spre reciclarea deșeurilor. Așa am pornit spre medic... Dar mi-am dat seama că văd în ceață. La naiba, ochelarii!! Am luat cheile, am deschis casa, am intrat și am răscolit bine, dar bine, nu așa, pentru următoarele 10 minute, după blestemații de ochelari. Nervoasă și disperată, mi-am pus mâinile în cap, în timp ce am inventat cred vreo câteva înjurături noi, sunt convinsă că nu le-am mai auzit înainte. Acest gest disperat a dus la găsirea ochelarilor, fiindcă, clișeul clișeului, erau cocoțați în vârful capului. Ei bine, în acel moment am dat dovadă de o adevărată inspirație și originalitate în găsirea de noi sintagme care să exprime ceea ce înjurăturile normale nu reușesc.

Deși aș vrea să spun că a fost o dimineață debusolantă... de fapt a fost destul de obișnuită! Mă întreb, n-ar trebui să mă mai maturizez și eu, dacă tot trece timpul ăsta? Și cum naiba să fac, dacă de când eram mică îmi tot prind degetele în ușă și caut panicată lucruri chipurile dispărute care se ascund bine mersi sub nasul meu?

Filosofia amintirii celorlalți

Viața merge înainte... Poți să faci ca melcul, abia târâindu-te, poți să te comporți ca racul, să ți se pară că dacă mergi înapoi destinul face la fel, toate se însumează unidirecțional. Orice ar fi, orice decizie ai lua, orice gând ai apăra, orice ființă dragă ai pierde, indiferent de faptul că și tu la un moment dat vei părăsi lumea asta, viața merge înainte.

Iubim... Suferim... Greșim... Facem fapte bune... Ne deschidem în fața oamenilor... Ne închidem între ziduri atent construite... Iar toate astea pur și simplu contează. Nu doar la un nivel personal, dramele noastre se reflectă în fracțiunea de nimic pe care o reprezentăm și se însumează în infinitatea de zecimală de clipă din viața asta. Am fost aici... Și pământul o știe, vântul o șoptește, focul o rumegă, apa o susură. Am existat! Și toți ceilalți care nu mai sunt au existat. Și toate lucrurile pe care nu vrem să ni le amintim au fost, la fel ca și toate întâmplările frumoase.

Ne amintim... O parte din amintirile noastre le transmitem la fii, aceștia la nepoți... Apoi numele se pierd, harta gândurilor noastre se risipește, tot ce mai rămâne din noi e glasul lumii care ne-a înscris în filele sale. Am fost fericiți, pentru o fracțiune de eternitate, am suferit, am crescut, am devenit mai puternici sau mai slabi, am fost noi și undeva, în adâncul bătăilor lor tainice, meandrele lumilor ne amintesc. Nu avem nevoie de monumente, de nume în istorie pentru a mărturisi prezența noastră. Avem nevoie doar să ne urmăm sufletele.

Vom continua să ne amintim. Toate persoanele care au fost și nu mai sunt se înscriu în inimile noastre cu fierul roșu și deși știm că e normal să plece, ne doare oricum despărțirea. E incredibil că în atâtea milenii de existență, oamenii nu au reușit să se obișnuiască cu gândul morții, deși e singura constantă. Ne naștem și murim, uneori nici nu ajungem să trăim, alteori ne naștem morți. Și totuși, moartea ne înspăimântă, ne paralizează gândurile și sentimentele, ne face neputincioși. Nu o înțelegem. Ce înseamnă să mori?

Ce înseamnă să ți se oprească inima în piept? Ce înseamnă să nu mai respiri aerul, vital pentru atât de mult timp? S-a defectat mașina? Nu înseamnă nimic mai mult decât o electrocasnică stricată care e aruncată la coș? Înseamnă mai mult? Suntem doar roboți care la un moment dat se strică iremediabil? Suntem mai mult? Suntem cu adevărat spirite care merg într-un alt loc? Există un alt loc, fără trupuri, fără inimi, fără plămâni, doar energie?

Atâtea întrebări... Și răspunsurile le căutăm de secole. Se ascund în religii, multe religii pe tot pământul, se ascund până și în atei sau păgâni. Toți vor să știe: ce este moartea? Ne simțim împliniți când găsim puterea să credem într-una dintre explicații, pierduți când nu avem idee în ce să credem, disperați când nu credem în nimic. Nimeni nu se mai întreabă: ce este viața? O pierdem când murim? Sau moartea e ca o ușă care se deschide și când îi treci pragul nu cazi în gol și dispari, ci ajungi pur și simplu în altă cameră?

Îmi place să cred că răspunsul e în inimile noastre. Tot ce știu e că persoanele pe care le-am iubit și nu mai sunt aici vor continua să fie până când inima mea va mai bătea. Sunt parte din mine, sunt legată de ele, așa cum sunt legată de inimi pe care nu le știu, nu le cunosc, dar au fost parte din spiritul părinților mei, al bunicilor și străbunicilor, al străbunilor îndepărtați. Până la urmă, totul e energie, soarele care strălucește, planetele care gravitează, inelele lui Saturn și magnetismul lui Jupiter, stelele, visele, sufletele.

Conține sau nu alcool vinul? Prima întâlnire a cursului de prim ajutor

Luni seara. Începe săptămâna și capul atârnă mai greu ca de obicei, fiindcă ne așteaptă încă cinci zile nenorocite. Ora este... șapte jumătate (19:30) și reușim să ajungem acasă. Pun mâncarea pregătită de duminică (na, duminica se muncește mai mult decât în timpul săptămânii) la încălzit, facem duș, mâncăm și... ne îmbrăcăm din nou. Pentru opt săptămâni, în ziua ingrată de luni, la ora incredibilă de nouă seara, se merge la cursul de prim ajutor al Misericordiei. Da, este opțional, dar e gratis și cine știe unde te duce viața.

Aseară a fost prima întâlnire. Poate trebuie să încep prin a spune mai întâi ce este Misericordia aceasta. Este o asociație, apărută în regiunea Toscana din Italia, dar de acum cu sedii pe tot teritoriul țării, care ține de Biserică și este... ei bine... un fel de salvare. Adică... poate răspunde la urgențe nu foarte grave, având o pregătire de infirmieri, dar poate face și servicii pentru privați: transportă persoanele invalide la spital pentru controale (sau chiar dacă nu sunt invalide, le transportă pentru a primi îngrijiri medicale, cum ar fi persoanele care trebuie să facă dializă), participă la evenimente (concerte, conferințe, înmormântarea papei) ca salvare, dacă cineva leșină îl transportă la spital, etc, și este totul bazat pe voluntariat.

Serviciul este gratuit, de obicei persoanele care apelează la el făcând donații asociației. Donațiile pot fi de cinci euro, cum pot fi de cât îl ține buzunarul pe bolnav. De exemplu, săptămâna trecută un pacient a cerut Misericordiei să îl transfere la un spital din Florența (distanța de la Viterbo până acolo e de vreo 220 km), iar la final a făcut o donație de zece euro (autostrada doar, dus întors, este 20). Nu contează suma, nu este obligatorie nici donația, serviciul este oricum gratuit și fără să oblige pe nimeni la nimic. Persoanele care lucrează sunt voluntari, nu sunt plătiți.

Acum că am conturat situația, continuu povestirea. Aseară am făcut prima oră de curs, la sfârșitul perioadei urmând să ne alăturăm voluntarilor de aici, cu un nivel bază de cunoștințe pentru a asigura primul ajutor. La nouă seara, într-o sală prea bine încălzită pentru simțurile noastre obosite după o zi de alergătură, au început să intre persoanele înscrise. Nu au fost multe, poate vreo 17 - 18, majoritatea interesate însă numai de curs, deschis tuturor, decât să rămână apoi cu asociația. Ai un copil, nepot, ceva, se îneacă, măcar știi ce să îi faci ca să nu se sufoce. Ai o rudă care face infarct, până ajunge salvarea ai idee cum se face un masaj cardiac pentru a-i mări șansele, pe scurt, fac acest curs pentru propria informare (nu e nimic rău în asta, din potrivă).

Printre cursanți, în aceste condiții, erau și două bunicuțe. Toți ceilalți erau destul de tineri, copii de la 17 ani până la bărbați de 50 (încă e în putere un om la 50 de ani, nu vă strâmbați, și vrea apoi să facă și voluntariat, deci e important să fie mai mulți ca el) și aceste venerabile doamne, care au fost distracția și, bineînțeles, la acea oră și cu acel nivel de răbdare, disperarea serii. Au avut mereu ceva de adăugat din vasta lor experiență (și e vastă, credeți-mă, total neinteresantă, dar incredibil de lungă și interminabilă), dar cele mai comice intervenții au fost întrebările lor.

Prima parte a fost despre locul unui accident, ceea ce trebuie făcut, dar mai ales ceea ce nu trebuie făcut în asemenea cazuri. Și dragul om de după birou spunea despre necesitatea evaluării locului accidentului în cazul de victime multiple, pentru a vedea la care îi dăm primul ajutor mai întâi. Adică, ai o persoană în stare de conștiență, cu câteva zgârieturi și unul fără conștiență, chiar și fără zgârieturi grave, clar că prima oară mergi la cel fără simțuri. Ei, întrebarea băbuței: „Și dacă unul este în mașină și altul în afara mașinii, pe care îl ajut prima oară?” Adică... evaluarea locului accidentului... A oferi o prioritate victimelor în funcție de leziuni... Și această întrebare...

Altă discuție: se vorbea despre accidente domestice, arsuri, otrăviri, sufocat, electrocutare, tot așa. La otrăvirea cu alcool, fiindcă o beție gravă este considerată ca atare, bătrânica întreabă extrem, dar extrem de serioasă: „Dar vinul ce, intră la categoria asta??? Nu, nu??” Și era atâta panică în vocea ei că nu ne-am mai abținut și am început să râdem. „Profesorul”, serios, i-a răspuns că tot ce conține alcool intră la categoria „alcoolice”, deci da, și vinul. „Dar și berea?”, cu o urmă de speranță în glas se auzi vocea bunicuței. Ei, imaginează-ți că și berea, așa că să nu o pui în biberon la nepoți, strănepoți sau ce ai mai avea pe acolo.

Mda, cursul oricum a fost plin de informații utile, mai ales cel presărat cu discuții despre sexul manechinului pe care se vor face exerciții de masaj cardiac și respirație gură la gură, poziția găurilor acestui manechin, vârsta victimelor care primesc prim ajutor de la Misericordie...

Lăsând deoparte gluma, este cu adevărat o inițiativă admirabilă și chiar dacă unii înțeleg mai puțin, alții mai mult, se mai fac și glume pe chestiuni serioase, sunt convinsă că dacă în fiecare familie ar fi măcar o persoană cu cunoștințe bazilare de prim ajutor, numărul accidentelor grave s-ar diminua considerabil. Gândiți-vă că 80% din urgențele raportate la salvare sunt domestice, au loc în interiorul apartamentului. Persoane cu arsuri, otrăviri, electrocutări, oase de pește în gâtul copiilor (v-am spus că se mai și glumește cu lucruri serioase), chiar și cu infarcte sau traume cerebrale au o șansă îm plus dacă nu riscă să se înece în propria vomă, să își înghită limba sau să piardă tot sângele din corp (ori să se ardă cu gheață, mda, gheața arde, niciodată nu am știut asta.. dar are același efect ca focul dacă e aplicată prea mult timp pe piele.)

Lunea următoare, plină de somn și cu o foarte mică dragoste față de viață, mă voi prezenta din nou la curs. Mai vedem ce se mai întâmplă! Oricum, astăzi o bunicuță știe cu siguranță că berea și vinul conțin alcool și sunt considerate alcoolice!

Filosofia zăpezii, de-a fericirea irascibilă

Nu mă pricep să fiu fericită...

Ieri a nins ca o poveste peste oraș, cu fulgi mari, cât palma, pe jumătate încă umezi, fiindcă nu era destul de frig să îi mențină înghețați. A nins ca în copilărie, când pe planșele din manualul de română apărea un băiețel care privea pe fereastră și i se părea că fulgii de nea erau mici oameni de zăpadă. A nins cu fulgi mulți, deși, albi și umezi, ca într-un basm. Cerul se întunecase deodată, dar nu cu nori amenințători, devenise tot un gri albastru uniform, liniștitor, apoi a început să își cearnă minunile. A nins...

Și am ajuns acasă, decisă să rămân fidelă mie însămi. Am pregătit friptura la cuptor, vinul fiert cu portocale, lămâie și scorțișoară, am adus și cățelul pe pat și m-am bucurat de seară, cu un film fain, un joc de șah cu Dragoș și așa mai departe. Nu mai ningea când a fost gata totul, dar căldura amintirilor a făcut din asta un detaliu total lipsit de importanță. Am adormit fericită sub plăpumioară având în nări aroma de lemne arse din soba bunicii, parfumul dovleceilor și al merelor coapte în rola de la soba cu plită, cuibărindu-mă mulțumită în brațele lui Dra. A fost o seară... foarte, foarte reușită.

Și apoi dimineața... O, dimineața!! Momentele când intri în panică, gândindu-te la câte calorii ai îngurgitat cu o seară înainte... Primul lucru a fost să calculez cu cât am sărit calul, cât exercițiu fizic trebuie să fac ca să recuperez și să mă căiesc amar pentru că... cumpătarea... nu știu zicala, era oricum ceva ce se zicea despre cumpătare, ceva important și pompos, pe care eu nu am respectat.

Apoi, al doilea lucru a fost să îmi pară foarte rău că Rambo al meu a stat pe pat... Deci pătura era îmbibată în păr alb și lung de la minunatul meu breton, care nu numai că nu stă locului, dar niciodată nu poate să se tolănească mai jos de linia pernelor. Mda, va trebui o curățenie zdravănă după aventura mea.

Și am plecat la serviciu. Ca să ne înțelegem, anumite persoane consideră că o stradă umedă poate fi extrem de periculoasă, da? De aia merg la 20 la oră pe un drum în afara orașului, pe mijlocul carosabilului, ca să nu prindă bălți inexistente pe margine, făcând depășirea imposibilă, iar dacă îi clanxonezi să își miște fundul de pe banda a doua, care e și cea de sens opus, pentru a putea trece de ei, clanxonează înapoi, ofensați și nervoși că ce, vrei să își riște viața pentru tine?? Pot să îi numesc tâmpiți?? Pot, pot, pot???

A, da, ca idee, acest lucru este posibil fiindcă zăpada nu a ținut, până dimineață nu a mai nins și s-a topit aproape tot. Așa că ajung la muncă. Din parcare până în clădire... apăraia a trecut până și prin bocancii mei de munte, care au rezistat  în sezonul de schi fără să lase o picătură de umezeală înăuntru. Ei bine, acum eu până la unu voi sta cu picioarele ude fiindcă nenorocita aia de zăpadă nu a avut bunul simț să înghețe  măcar dimineața, la prima oră, când oamenii se duc la muncă. Mda, un început de zi fantastic.

Și astfel fericirea serii liniștite și romantice de ieri s-a stransformat într-o... mâzgă de sentimente contradictorii, odată cu zăpada. Dacă nu ar fi fost mirobolanții fulgi albi, atunci nu aș fi îngurgitat trei milioane și miliarde de calorii, Rambo nu și-ar fi pus talentele în aplicare pentru a-mi dezmembra casa, idioții de șoferi experimentați care „nu au avut un accident în toată viața lor!” (singurul accident posibil ar fi lovirea periculoasă a unui melc la 20 la oră sau un infarct pentru mașina din sens opus când te vede fix la jumatea benzii lui sau o criză de nervi gravă a șoferului din spate care încearcă disperat să te depășească) și „au o mașină incredibilă care nu consumă nimic, nimic, aproape nu îi pune carburant!” (revin, la douăzeci la oră mai bine te duci cu bicicleta, aia consumă și mai puțin) nu ar fi fost chiar așa de idioți, poate ar fi ajuns la șaizeci la oră și oricum nu ar fi stat departe de marginea străzii, deci ar fi fost buni de depășit, eu nu aș fi avut picioarele congelate, ude, reci și o irascibilitate cronică.

Mda, chiar nu mă pricep să fiu fericită... Data viitoare când ninge încep să mă dau cu capul de pereți de la primul fulg de nea, măcar mă pregătesc pentru ziua următoare. Aici oricum nu ține zăpada, deci rezultatul este, din păcate, invariabil același.

Când tot ce ai este prezentul

Timpul este liniar, unidirecțional, fluid... Nu îl ajungem din urmă și nu reușim nici să mergem pe lângă el. Posibilitatea de a ne întoarce nu există. Oricât de mult ne place să credem că putem oricând să reluăm vechi obișnuințe, prietenii uitate, pasiuni abandonate, timpul nu ne permite să facem saltul la acel vechi „eu”, altcineva față de „eu” cel din prezent. Suntem mereu noi și mereu vechi și mereu diverși, fie că înțelegem acest lucru sau ne considerăm în afara lui.

Uneori, posibilitatea de a renunța, de a lua înapoi acțiuni, vorbe, clipe, nu numai că nu există, dar este și imposibil de remediat ceea ce deja am rănit. Atunci când ai da orice să poți întoarce zilele, când e imposibil să spui „îmi pare rău!”, când nu mai ai ocazia să explici, să ceri iertare, când timpul te-a dus prea departe de ceea ce ai avut și de ceea ce ai fi putut avea, mai ai o singură posibilitate, rece și măreață: să te concentrezi pe viitor.

Blocat în regrete, clipele se vor scurge cu aceeași repeziciune pe acele ceasului. Trecutul va deveni și mai trecut, chiar dacă văpaia lui ni-l va apropia în inimile noastre. Și astfel, posibilitatea de a fi altfel dispare. Nu remediem lucrurile plângându-le, ci reflectându-le în acțiunile noastre următoare, în felul în care construim acel „eu” din viitor, învățând din greșeli și permițându-ne să facem alte greșeli, pentru a putea învăța în continuare.

Acțiunile noastre de acum sunt singurele asupra cărora avem controlul, așa că să le folosim! Să nu le aruncăm înecându-ne în păreri de rău, ci să le utilizăm pentru a crește, fiindcă e ceea ce până la urmă facem, conștient sau nu. Creștem! Mai întâi fizic, apoi psihic, spiritual. Și avem puterea să ne măsurăm forța prin felul cum punem un pas în fața celuilalt în momentul prezent. Și dacă ne gândim bine, prezentul e tot ce avem, așa că de ce să plângem trecutul, când am putea să învățăm din el și apoi să îl lăsăm acolo unde aparține, adică în spatele nostru?

Happy 2013, în cuvinte la îndemână

Noul an 2013 a început cu câteva zile de pauză, pentru a exploda apoi în o mulțime de rutine reluate, ca un film vechi, nu foarte bun, pe care ești obligat să îl revezi. Mereu și mereu, zi după zi, încercând din când în când să scoți capul afară din enervantele obișnuințe, necesare din păcate, vitale pentru cei prinși într-un confort zone autentic, am pășit încrezători, că așa e în luna ianuarie a oricărui an, dorindu-ne marea cu sarea și tot binele din lume, pentru cei apropiați, prieteni, rude, dar mai ales, pentru noi. Na, ce să facem, omul este o ființă egoistă până la urmă.

Am terminat de băut șampania în pace, am mâncat și ultima felie din cozonacul bunicii, mai am încă în congelator câteva sarmale înghețate, puse la păstrare pentru „mai târziu”, iar acum am decis să scriu pe blog. Am descoperit  uimită că am perioade de tăcere care variază, ultima a durat mai mult de un an, nu e așa? (Bine, trecem peste astea mici de două săptămâni sau cât o fi fost). Așa că vreau să mă explic: când nu scriu nimic, nu o fac fiindcă m-am plictisit de mirobolantul meu (modesta si draga de mine) blog, sau fiindcă nu găsesc o conexiune internet activă, sau fiindcă nu am chef să schimb modul de funcționare a tastaturii și să trec la diacritice, ci o fac din sinceritate. Mai exact, nu scriu, fiindcă nu am nimic de spus.

Uneori mă uit pe sfintele posturi de pe Facebook și mă întreb uimită: unele persoane chiar nu au nimic mai bun de făcut decât să scrie fraze de rahat, care atentează la imaginea lor socială cu siguranță, numai ca să fie pe primele rânduri pe platformă? Serios, ce e mai important, să ai like-uri sau commenturi, dar să apari ca un om care nu are nimic mai bun de făcut cu viața lui decât să se spargă în fraze pe internet, sau să publici și tu acolo atunci când chiar ai ceva de împărtășit cu ceilalți?

Pentru mine e o dilemă rezolvată: dacă nu am nimic nou de spus celorlalți, nu risc să pătez ecranul lor cu crizele mele dese, sau chiar dacă am ceva de adăugat, dar e repetitiv, MĂ ABȚIN! Nu neapărat că trebuie să ai ceva genial de spus, sau ceva serios, filozofic, nici măcar interesant, dar să ai CEVA de spus, CEVA! CELORLALȚI! Statusuri de genul: „Movie :D”, sau „Away”, sau „Crap”, sau alte multele din care cititorii nu înțeleg nimic sunt... cum să spun... să mă exprim cât mai clar... aș spune că sunt... ăăăăăă.. inutile?

Așa că scuzați tăcerea mea, când apare, dar o fac din respect pentru persoanele care intră pe aceste mâzgâleli. Aș putea să postez orice prostie, dar fiindcă vreau să scriu când am cu adevărat ceva nou de împărtășit, închid pliscul, îmi leg degetele cu scoci și aștept să mă lovească inspirația.

Mda, ceea ce vroiam să spun în acest post, înainte să încep să divaghez: vă urez un an nou minunat, sper că l-ați început cu dreptul și visați! Nu uitați să visați! E primul pas spre mai mult, să îți dorești cu adevărat!