Povestea melcului neghiob

Încet, încet, cu o cochilie fragilă și grea pentru corpulețul lui moale, melcul aluneca lipicios peste iarba potecii. Trebuia să ajungă în vârf, trebuia să urce până sus, sus, unde abia zărea soarele îmbrățișând colina. Așa că melcușorul își scosese vesel cele patru cornițe și doi ochișori și se bucura de răcoarea dimineții. Florile uriașe care îl înconjurau îl salutau somnoroase, întorcându-și petalele spre soare, pentru a se bucura de căldura darnică. Melcuțul se adăpostea la umbra lor păzindu-se și savurând umezeala. Era vesel. Drumul lung și greu nu îl speria, era fericit că grădinile erau înflorite și îl îmbătau cu parfumul lor, soarele colora totul în culori calde iar căsuța lui părea mai lejeră în dimineața aceea. Era un melcușor aventurier.

Conducătorul pădurii convocase toate animalele pentru după-amiaza târziu, când căldura avea să nu mai fie atât de puternică. Din vârful colinei se vedea toată grădina. Ce priveliște frumoasă! Flori colorate și parfumate, copaci puternici și dătători de rod, păsărele fel de fel care își făcuseră cuiburile în trunchiurile scorțoase. Veverițe pufoase și vesele care chițăiau încântate la o alună. Iepurași iuți și nesătui când venea vorba de o salată mai proaspătă. Melcușorul era nerăbdător să se întâlnească cu toți. Era o zi atât de frumoasă! Drumul era lung și greu pentru el, micuță creatură, dar la final avea să merite efortul. Doar priveliștea minunată în asfințit era un lucru pentru care putea să trudească două zile, una la dus și una la întors.

Pe drum, prietenul nostru se întâlni cu albinuțe harnice care zumzăiau pline de trebă. Toate se minunau de ora matinală la care se vedeau cornițele moi trecând spre vârf. Dar îl salutau vesele, era o creatură simpatică.

Căldura devena din ce în ce mai greu de suportat, dar suita nu era încă terminată. Și colac peste pupăză, la mijlocul drumului, era o baltă mare și nămoloasă care îi bloca trecerea. Melcușorul zâmbi îngăduitor, formând riduri ușoare între cornițele de jos. Nu era nimic! Lui îi plăceau musculițele care se adunau însetate, fluturii care căutau și ei apă. Încă jumătate de oră, pentru a ocoli ochiul fără a se expune la soare, dar era așa frumos să privească păianjenii de lângă, urmele de lăbuțe în noroi, mirosul de pământ ud era așa puternic!!

Când în sfârșit ajunse în vârf, avu parte de ce se aștepta. Soarele colora în roșu orizontul, ca o părere. Vântul începuse să adie, mângâind vârfurile copacilor. Și toate, dar toate animalele din pădure erau deja ajunse!! Iepurele gâfâia greu în urma cursei de 10 minute, albinele băteau  obosite din aripioare după munca întreruptă cu doar cinci minute în urmă, veverițele săreau vesele după exercițiile de atletism de un sfert de oră. Dar melcul era cel mai fericit! Fusese atât de relaxantă plimbarea pe cărarea plină de iarbă și umbră. Iar acum apusul era atât de frumos! Pădurea care se ducea la culcare era un adevărat spectacol!

Și dintre toți, singurul care nu aștepta să se termine odată era melcul. Mai avea atâtea de văzut! Iar asta fiindcă ceea ce contează în aventura fiecăruia nu e să ajungă primul la țintă, uneori nu e nici măcar să ajungă la țintă. Ceea ce contează cu adevărat este călătoria, strălucitoare, plină de lucruri frumoase, lucruri rele, lecții și pauze de respirație.