Când ochelarii bunicuței sunt pe cap

Dimineața mea a decurs cum nu se poate mai obișnuit. Cum am avut o programare la medic, am ajuns mai târziu la muncă și am stat mai mult acasă (vizita medicală era la 10), așa că am decis să îmi fac cu calm treburile casnice. Așa că am început cu rutina.

M-am spălat pe față și pe dinți, apoi am pregătit prânzul. Când am terminat, am fugit repede să fac un duș. În acel moment m-a lovit întrebarea: de ce m-am mai spălat separat pe față dacă și așa am decis să fac duș? Dar în fine, faptul era consumat.

Apoi am decis să îmi sun soțul, să văd dacă a ajuns cu bine la muncă. În timp ce vorbeam cu el mi-am amintit că ar fi mai bine să sun și la serviciu, să le amintesc că ajung pe la 10:45, așa că în timpul conversației cu Dra am început să caut disperată, dar disperată, telefonul care parcă intrase în pământ. Eram așa de disperată că l-am zăpăcit și pe interlocutorul meu, care îmi dădea indicații: „Te-ai uitat în geantă? Dar pe noptieră? Pe măsuța de machiaj??”, și tot așa, până a exclamat furios: „Anca, dar acum la ce Dumnezeu vorbim? Vezi că ai telefonul la ureche!”. Măcar am satisfacția că i-a luat și lui puțin până să își dea seama.

Adică ce, vouă nu vi s-a întâmplat niciodată să vorbiți la telefon și în același timp să îl căutați panicați?

Apoi am pășit pragul casei, am deschis mașina, am pus gențile și tot așa pe bancheta din spate, am încuiat casa și am continuat drumul până la tomberon, pe jos, pentru a arunca gunoiul. Când m-am întors la mașină am început să scotocesc buzunarele înnebunită după chei. Ia-le de unde nu-s. Acuma eram în dilema: dacă am încuiat casa (am și verificat, era încuiată), atunci am ieșit cu cheile afară, fiindcă sunt toate pe același breloc. Geanta era deja în mașină când am încuiat casa, deci nu putea fi acolo... Deja mă pregăteam să îmi suflec pantalonii și să renunț la tocurile de 10 centimetri pentru a mă arunca în tomberon în căutarea cheilor, când m-a lovit inspirația: am încercat să văd dacă mașina nu era descuiată.

Nu numai că era, dar cheile se odihneau pe scaunul șoferului, se vede că fără să îmi dau foarte bine seama le aruncasem acolo în goana mea spre reciclarea deșeurilor. Așa am pornit spre medic... Dar mi-am dat seama că văd în ceață. La naiba, ochelarii!! Am luat cheile, am deschis casa, am intrat și am răscolit bine, dar bine, nu așa, pentru următoarele 10 minute, după blestemații de ochelari. Nervoasă și disperată, mi-am pus mâinile în cap, în timp ce am inventat cred vreo câteva înjurături noi, sunt convinsă că nu le-am mai auzit înainte. Acest gest disperat a dus la găsirea ochelarilor, fiindcă, clișeul clișeului, erau cocoțați în vârful capului. Ei bine, în acel moment am dat dovadă de o adevărată inspirație și originalitate în găsirea de noi sintagme care să exprime ceea ce înjurăturile normale nu reușesc.

Deși aș vrea să spun că a fost o dimineață debusolantă... de fapt a fost destul de obișnuită! Mă întreb, n-ar trebui să mă mai maturizez și eu, dacă tot trece timpul ăsta? Și cum naiba să fac, dacă de când eram mică îmi tot prind degetele în ușă și caut panicată lucruri chipurile dispărute care se ascund bine mersi sub nasul meu?