Filosofia amintirii celorlalți

Viața merge înainte... Poți să faci ca melcul, abia târâindu-te, poți să te comporți ca racul, să ți se pară că dacă mergi înapoi destinul face la fel, toate se însumează unidirecțional. Orice ar fi, orice decizie ai lua, orice gând ai apăra, orice ființă dragă ai pierde, indiferent de faptul că și tu la un moment dat vei părăsi lumea asta, viața merge înainte.

Iubim... Suferim... Greșim... Facem fapte bune... Ne deschidem în fața oamenilor... Ne închidem între ziduri atent construite... Iar toate astea pur și simplu contează. Nu doar la un nivel personal, dramele noastre se reflectă în fracțiunea de nimic pe care o reprezentăm și se însumează în infinitatea de zecimală de clipă din viața asta. Am fost aici... Și pământul o știe, vântul o șoptește, focul o rumegă, apa o susură. Am existat! Și toți ceilalți care nu mai sunt au existat. Și toate lucrurile pe care nu vrem să ni le amintim au fost, la fel ca și toate întâmplările frumoase.

Ne amintim... O parte din amintirile noastre le transmitem la fii, aceștia la nepoți... Apoi numele se pierd, harta gândurilor noastre se risipește, tot ce mai rămâne din noi e glasul lumii care ne-a înscris în filele sale. Am fost fericiți, pentru o fracțiune de eternitate, am suferit, am crescut, am devenit mai puternici sau mai slabi, am fost noi și undeva, în adâncul bătăilor lor tainice, meandrele lumilor ne amintesc. Nu avem nevoie de monumente, de nume în istorie pentru a mărturisi prezența noastră. Avem nevoie doar să ne urmăm sufletele.

Vom continua să ne amintim. Toate persoanele care au fost și nu mai sunt se înscriu în inimile noastre cu fierul roșu și deși știm că e normal să plece, ne doare oricum despărțirea. E incredibil că în atâtea milenii de existență, oamenii nu au reușit să se obișnuiască cu gândul morții, deși e singura constantă. Ne naștem și murim, uneori nici nu ajungem să trăim, alteori ne naștem morți. Și totuși, moartea ne înspăimântă, ne paralizează gândurile și sentimentele, ne face neputincioși. Nu o înțelegem. Ce înseamnă să mori?

Ce înseamnă să ți se oprească inima în piept? Ce înseamnă să nu mai respiri aerul, vital pentru atât de mult timp? S-a defectat mașina? Nu înseamnă nimic mai mult decât o electrocasnică stricată care e aruncată la coș? Înseamnă mai mult? Suntem doar roboți care la un moment dat se strică iremediabil? Suntem mai mult? Suntem cu adevărat spirite care merg într-un alt loc? Există un alt loc, fără trupuri, fără inimi, fără plămâni, doar energie?

Atâtea întrebări... Și răspunsurile le căutăm de secole. Se ascund în religii, multe religii pe tot pământul, se ascund până și în atei sau păgâni. Toți vor să știe: ce este moartea? Ne simțim împliniți când găsim puterea să credem într-una dintre explicații, pierduți când nu avem idee în ce să credem, disperați când nu credem în nimic. Nimeni nu se mai întreabă: ce este viața? O pierdem când murim? Sau moartea e ca o ușă care se deschide și când îi treci pragul nu cazi în gol și dispari, ci ajungi pur și simplu în altă cameră?

Îmi place să cred că răspunsul e în inimile noastre. Tot ce știu e că persoanele pe care le-am iubit și nu mai sunt aici vor continua să fie până când inima mea va mai bătea. Sunt parte din mine, sunt legată de ele, așa cum sunt legată de inimi pe care nu le știu, nu le cunosc, dar au fost parte din spiritul părinților mei, al bunicilor și străbunicilor, al străbunilor îndepărtați. Până la urmă, totul e energie, soarele care strălucește, planetele care gravitează, inelele lui Saturn și magnetismul lui Jupiter, stelele, visele, sufletele.