În vârful colinei, ființa stătea stăpână, pradă când disperării, când euforiei pure. Era extremă, nu găsea o cale de mijloc pentru a se exprima. Era ori abisală, întunecată, crâncenă, ori luminoasă, strălucitoare, îngăduitoare. Crizele nu știa să le depășească, se prăbușea dintr-o parte în alta cu viteza unui gând, se distrugea pe sine și se renăștea cu forța unei singure clipe, trăind pe marginea nebuniei.
Iar în tot acest timp, vântul adia. Îi ridica spiritul sau îl cobora, îl răcorea când flăcările iadului se revărsau din ochii animalici, îl înfierbânta când serenitatea curată domolea trăsăturile. Cei doi erau prieteni, se simțeau reciproc, se completau și încercau împreună să atingă o normalitate aparentă.
Își spuneau secrete știute numai de ei, un suflet blestemat și energia pământului și se ascundeau de ei înșiși unul în altul. Deveniseră aproape identici, pierzându-și identitatea. Omul nebun se credea vânt, menit să aducă lucrurile la un nivel aparent normal, iar vântul se vedea ca un om, care cade de pe marginea prăpăstiilor, pentru a urca apoi din nou pantele, cu puterea unei secunde. Se înțelegeau atât de bine, încât schimbau balanțele instantaneu, trăind împreună ca o unică creatură normală, echilibrată.
Colina însă astfel devenise uniformă. Visurile și dorințele începuseră să coincidă, speranțele ascultau vântul înainte de a se formula, alinarea și distrugerea păreau să se confunde. Peisajul lunar de cratere și pietre devenise deșertic, o întindere de nisip uniform și adieri de vânt, uneori puternice, alteori abia simțite. Omul devense deșert, plat, gol, galben. Puterea vântului abia dacă se mai simțea, mutând dunele de ici colo, fără a putea vreodată să le dea o formă definitivă. Iar stâncile care înainte țineau piept rafalelor puternice nu mai existau. În timp ce se confundau unul cu altul, cele două energii își pierduseră influența.
Ființa blestemată își pierduse disperarea. O parte din vânt se ascunsese înăuntru și îi mătura universul înainte ca acesta să fie exprimat. Erau amândoi goi, fără sens. Și atunci au fost despărțiți.
Omul cu un vânt de echilibru în sine a fost trimis din vârful colinei pentru a-și găsi propriul loc, menirea sa nouă, pe care și-o amalgamase singur, o făcuse să fie confuză, nesigură, schimbătoare. Călător prin propria soartă, noul lui blestem era acela de a se cunoaște pe sine, cel ce reușea să stea în echilibru pe marginea prăpastiei, dar pierduse puterea de o clipă de a se ridica și a se însenina.
Vântului îi fusese luată puterea de a-i vorbi, pierduse legătura magică ce îl unea de sufletul blestemat din vârful colinei. Avea să sufle și atât. Să îl urmărească pe noul om, fără a-l putea înțelege, de a-i vorbi fără a putea fi înțeles, de a-l mângâia fără ca acesta să știe. Avea să fie uitat de mintea ce purta o rafală în propria ființă. Nu mai avea nici o menire.
Și atunci vântul a rămas singur, frustat, disperat. Uneori abia dacă alina, complăcându-se în uitare. Alteori se răzvrătea urlând la ferestrele fostului lui prieten, încerca să se facă auzit. Dar i se răspundea cu tăcere, cu ignoranță, uneori cu frică. Era departe, dar atât de aproape! Energia pământului, la o lungime de gând depărtare, dar la distanță de o conștiință, de o identitate furată. Și atunci, vântului nu i-a rămas altceva de făcut decât să bată, așteptând să i se redea bucățica ciobită din propria menire.
Dar noi încă mai închidem înăuntru un fir de rafală care ne ține departe de marginile nebuniei.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu