Scrisoare către lume

Dragă lume,

Odată eram somnoroasă până la ora 11:00 și atunci ca să mă trezesc îmi făceam timp pentru un suc/bere/cafea cu prieteni la fel de somnoroși ca mine. Eram mereu pe fugă spre o dulce zădărnicie, fiindcă săream sistematic toate lucrurile importante și ne ocupam numai de prostiile care însă ne făceau fericiți. Și dacă mă apucau vreodată gânduri serioase, ca de exemplu: Hai să studiem pentru examen!, niciodată, dar niciodată nu puneam un telefon de la un prieten pe locul doi. Răspundeam fericită să las pe mai târziu ceva important pentru ceva și ma important: zâmbetul lipsit de griji reale.

Am crescut. Așa se vrea, așa se face. Se merge un pas după altul până când îți dai seama că te trezești tot mai devreme și la ora 6:30 deja ești  în picioare pentru a te pregăti de o nouă zi. Prietenii îi amâni. Nu mai zâmbește nimeni că beți bere înainte de amiază, fiindcă nu te mai întâlnești cu nimeni în timpul zilei, trebuie să te duci la muncă. Și seara ai un milion de treburi de făcut pentru a doua zi. Rămân zilele de vineri, sâmbătă pentru relații care înainte îți umpleau tot timpul și viața.

Îți dai seama că rareori telefonul sună pentru altceva decât lucruri de oameni mari. Dacă primești un telefon vesel și prietenesc te simți presat, rușinat, fiindcă nu ai timp de așa ceva. Trebuuie să închizi pentru a te ocupa de chestiuni mai serioase.

Și dacă îți creezi ferestre și oaze de recreere, te simți lăsat în urmă de alții, care sunt mai serioși și mai concentrați decât tine. Ți se pare că mereu sunt alții care fac mai multe și ești convins că tu nu faci suficient. Dragă lume, nu îmi place ce ai devenit acum, când sunt mare.

Știu, nici a petrece tot timpul într-o dulce inutitlitate nu este o metodă foarte constructivă de a exista, dar undeva, în larma neîntreruptă a maturității eu îmi amintesc că odată știam să mă joc. Îmi plăcea să mă joc și să îmi întind piesele imaginare pe mesele destinului. Noi nu creștem cu adevărat niciodată, copilul din noi rămâne mereu acolo, oare e corect să îi negăm dreptul la a fi și să îl îngropăm sub mormane de responsabilități și sub o fugă continuă prin viață?

Dragă lume, nu îmi place să fiu adult, dar știu că timpul nu îl pot da înapoi. Eu una voi pune botul și voi încerca cu toată puterea mea să fiu un veritabil adult - copil. Și asta fiindcă maturitatea este a naibii de plictisitoare. Totul se rezumă la bani. Îmi vreau zâmbetele înapoi!