Noapte bună, Patrick!

Murmure nedefinite mă trezesc în miezul nopții. Somnoroasă, apăs butonul lampei, plasat strategic lângă partea mea de pat și zâmbesc la cadranul ceasului: ora trei fără șapte minute. Sunetele duioase devin mai agitate un pic, ca un cântecel disonant. Mă apropii de leagăn și râd. Doi ochișori mă privesc complet deschiși de deasupra unui năsuc cârn, în timp ce personajul meu încearcă fără spor să își bage amândouă mânuțele în gurița știrbă.

„Îmi e foame, mami!”, vrea să spună mesajul non verbal al ciufulitului, în timp ce se întreabă uimit de ce degețelele nu dau lapte. Doar seamănă cât de cât cu un biberon, nu? E lipsit de sens faptul că sunt seci, nu dau nimic de mâncare, pe când el încearcă cu adevărat să le facă să picure măcar câțiva stropi.

Îl iau în brațe și mă întâmpină cu un sunet pe care numai el îl poate face, bucuros nevoie mare că a reușit să o ridice pe leneșa lui mamă din pat. Adică el muncește deja de vreo zece minute la degețele, duce muncă serioasă de convingere, și în timpul ăsta ea se lupta să se trezească. Of, mamele astea! Îl așez în pat lângă mine, iar de restul procedurii se ocupă tot copilul: întoarce fața repede, repede spre mama și se înfinge cu putere în sânul care îl așteaptă în fața lui. E fericit, tot cu ochi căscați mă privește pe când gurița se mișca vorace, făcând și urechiușa să se miște ritmic pe molfăielile lui. Da, un adevărat personaj.

Eu adorm înapoi și îl las să își umple stomăcelul. Când se desprinde mă trezește cu un alt sunet tipic și schimbăm partea. De data asta e somnoros, nu se mai arată așa de activ, foamea nu îl mai doboară în același fel. Încă cinci minute și a terminat. Cum știu că a terminat? Un surâs știrb i se așterne pe fălcuțe, încă cu sânul în guriță, scoțând la vedere gingiile perfect rozalii și limbuța prinsă comod sub sfârc. Și adoarme. Ca prin minune, zâmbetul i se șterge, figura îi devine liniștită, serenă, genele lungi îi veghează obrajorii. Nu se îndură să se desprindă de mine, dar nu opune rezistență când îl ridic să facă binecuvântatul râgâit, pentru a-l muta înapoi în pătuțul lui.

Se trezește un pic când îl pun înapoi pe pernuța lui și mă privește orb încă odată, apoi se culcușește bine sub plapume și mai scoate un cântecel suav de al lui până când somnul îi devine profund. Mă întorc în pat, dar nu adorm. Îi ascult glăsuciorul dulce gângurind ceva ce numai el știe și îl urmăresc cu urechile în vreme ce alunecă încet încet în lumea somnului. Îmi dau seama când adoarme. Apoi mai tresare odată și se trezește pentru încă un minute, înainte de a aluneca în lumea viselor pentru trei ore.

E atâta liniște! Ceasul aleargă secundele pe ace și liniștea umple camera și inima mea. Atâta pace, atâta perfecțiune în această clipă, în acest proces absolut natural, la fel ca respiratul, la fel ca nașterea, la fel ca strânsul în brațe al pruncului ascuns sub pături. Noapte bună, Patrick!