„Casă” în două locuri diverse, dar „acasă” unul singur!

În fiecare vară mă întorc în România. E și un experiment sadic, fiindcă abia reușești să te obișnuiești cu o lume care nu e chiar în sintonie cu propria cultură și educație, pentru a avea apoi o „gustare” din tot ceea ce îți lipsește. Lipsesc lucruri mici, ca berea din pauze cu prietenii, serile de karaoke cu rudele pe care nu le mai ai aproape, casa bunicilor cu mirosul borșului de găină, ce trebuie să fiarbă mult, pentru a da o zeamă bună... De fapt lipsește parfumul trecutului, nu trecutul în sine. Nu știu exact cu ce să compar situația, e o chestiune destul de personală.

Și îmi amintesc de perioadele mai negre din țară, când inflația creștea și banii erau puțini. Cred că sunt multe familiile care nu au mers niciodată la mare împreună, fiindcă nu își permiteau așa ceva, multe casele unde primesc în gazdă, ca să își rotunjească veniturile, multe situațiile când carnea se cumpără rareori, fiindcă pe cât posibil animalele vii sunt crescute la țară, tocmai în aceste scopuri. De câte ori ieșea familia la restaurant ca să sărbătorească ceva? E o întrebare retorică, eu nu îmi amintesc să fi ieșit vreodată cu ai mei undeva, ca să mâncăm cu toții. Bine, când mergeam la mare mai ieșeam la o terasă pentru a mânca mici.

Vă întrebați de ce scriu toate astea. Nu obișnuiesc să îmi plâng de milă și nu o fac nici acum. Am un scop destul de clar. Când România a început declinul, de fapt în declin a fost mereu de la revoluție, dar când a atins fundul, românii au acționat. Au plecat în străinătate ca să trimită bani acasă, au imigrat efectiv în unele cazuri, au început să facă și mai multă economie, crescând cantitățile de cartofi și fasole consumate. Dar au supraviețuit și, cel mai important, eu una nu am auzit un român să se plângă cu adevărat. Cel mult i-am văzut ridicând din umeri și spunând: „Ce să facem? Mergem înainte!”. Și tocmai asta au făcut, au mers înainte și continuă să pășească. Situația pe plaiurile mioritice poate fi oricât de rea, eu sunt convinsă că vom reuși mereu să fim cu un pas în fața colapsului. Și asta fiindcă nu așteptăm cu brațele încrucișate să primim ceva sau să murim de foame. Încercăm să căutăm soluții, convenționale sau nu, ortodoxe sau mai puțin, dar ceva, ceva tot întreprindem.

În Italia, când au început să li se mai înece din corăbii, au apărut la televizor reportaje minunate, despre efectele crizei. Și o femeie plângea de ți se rupea inima și spunea că (citez din memorie) ”de când a început criza e din ce în ce mai rău! Ea a trebuit să taie toate vacanțele, de doi ani nu a mai mers în străinătate să se relaxeze! Așa ceva e inadmisibil!” Imaginează-ți!

Bine, sunt convinsă că diferența între mentalități e dată și de nivelurile de trai extraordinar de diverse. Așa e, italienii erau obișnuiți să iasă la restaurant cu familia o dată pe săptămână, să meargă vara în vacanțe exotice, croaziere și să cheltuiască o groază de  bani, de Crăciun al treișpelea salariu era dedicat numai cadourilor pentru rude și prieteni, o săptămână după Anul Nou, numită și „săptămâna albă” mergeau la schi în masă și sâmbăta și duminica nu se lucra. Aceste lucruri erau NORMALITATE, toate păturile sociale își permiteau așa ceva, nu era doar privilegiul bogaților.

Când a început criza, acestea au fost primele lucruri care au început să dispară, lucrurile superflue pentru supraviețuire. Iar când au ajuns efectiv să trăiască cu o mie de euro pe lună, au început să se sinucidă. Să își dea foc în fața primăriilor. Să facă greve când se închideau fabricile (eu asta nu o voi înțelege niciodată, dacă fabrica dă faliment, adică nu mai produce, de ce faci grevă că închide? Nu își mai permite să existe, pentru ce ieși în stradă? Că rămâi tu fără muncă? Am înțeles, dar ăia, dacă nu mai produc suficient, ce vrei să facă? Doar nu vor muri ei de foame pentru tine!) Să se plângă, Dumnezeule, cât mai plâng! Să dea vina unul pe altul și să se enerveze pe tot.

Și tinerii... nu știu să țină un ciocan în mână! Nu ar munci nici bătuți! Ei vor locuri de muncă comode, unde să facă numai ce este în fișa postului, și să nu îi deranjezi cu lucruri inutile, chiar dacă sunt ultimii sosiți. După două luni de contract de probă se întreabă de ce nu le prelungești contractul. Păi dacă tu, mecanic, abia ieșit de pe băncile școlii, te duci la șef și îi spui că să nu te mai pună să faci curat în atelier, tu ai venit să repari mașini, nu să mături, că mături destul acasă, atunci... Imaginează-ți că ești norocos dacă te lasă să stai și alea două luni! Mereu, aici, oul învață pe găină! Păi atunci vă meritați soarta de șomeri, ce vă plângeți atât, incompetenților!

Săptămâna trecută un coleg de seviciu mă întreba disperat dacă nu știu undeva un loc de muncă, fiindcă nu îl mai suportă pe feciorul lui acasă. Spunea că nu se ridică din fața televizorului și nu mai poate să îl înghită, când el vine obosit de la muncă și ăla, la 24 de ani, îi cere bani ca să iasă în oraș. Citez: „Și o lună să îl țină, numai să am o lună de liniște, să nu mai dau cu ochii de el oriunde m-aș uita, de parcă e o mobilă costisitoare!”. Păi acuma, mă întreb eu, e vina copilului ăla care a crescut și a împlinit 24 de ani sau e vina părintelui că a ajuns pe post de pernă de divan? O dilemă incredibilă!

Altă familie și-a trimis băiatul de 23 de ani în armată (până la 25 de ani te primesc pentru a te înrola) fiindcă: a)se săturaseră de el acasă, fiindcă nu făcea nimic. b)dimineața dormea până la 12, și nu îl ridicai nici cu tobe, surle și trâmbițe din  pat, iar dacă era deranjat de operațiuni simple, ca făcutul curățeniei, făcea un tărăboi frate cu războiul. c)în fiecare seară ieșea cu prietenii și în fiecare seară cerea prin urmare bani. Așa că au decis că armata îl va disciplina suficient cât să îi iasă gărgăunii din cap. Om trăi și-om vedea!

Sunt obosită. Sunt tristă. Mă plictisesc știrile unde se promovează nefericirea generală și dramele care în România au fost normalitate de când m-am născut eu, adică de cel puțin 25 de ani. M-am săturat de comercianții care ar da palme guvernului, dar nu încearcă să facă minimul efort pentru a se reinventa, se mulțumesc să ducă șchiopătând înainte o afacere de familie, moștenită de la tată, care o moștenise de la bunic, care o moștenise... Și să se plângă că oamenii nu mai apreciază lucrurile autentic făcute (păi de progres tehnologic nu ați auzit?? Când vă încălziți mâncarea folosiți cuptorul cu microunde sau aprindeți un foc în mijlocul odăii, pentru autenticitate?) Mă seacă toate comentariile făcute la adresa românilor, cum că fură, beau și înjură, deși palavragiii nu știu minimul esențial pentru a-și permite să masacreze imaginea publică a unul popor întreg.

Concluzia: eu nu mă mai uit la știri, o spun cu mândrie, de 2 luni am sărit cu ostentație porția de actualități și dacă cineva face comentarii rasiste, le amintesc că în Germania, pe vitrinele magazinelor, era scris: „Interzis câinilor și italienilor!”. Așa că să nu mai rupă!