Insomnia

Gândurile sunt meschine: cele mai bune reușesc să ne facă să surâdem pentru o clipă, apoi dispar și uneori le și uităm, cele rele ne bântuie mințile și sufletele, alungând somnul și liniștea. La ora patru dimineața tresărim când auzim acele de ceas bătând secunda fixă, ne minunăm că deschidem ochii și somnul refuză să ne mai lipească pleoapele în binecuvântata odihnă.

Nu că este chiar cel mai rău lucru. Când eram mică, îmi amintesc că mama mă certa mereu la prânz fiindcă nu voiam să dorm. Uram somnul de după masă Voiam să ies afară, să mă joc cu copiii, să prind fluturi sau mai știu eu ce minuni. Detestam, plângeam și mă răzvrăteam, până când eram atât de epuizată că adormeam fără să îmi dau seama, în cele mai nenaturale poziții, cu fața brăzdată de lăcrimuțe. Acum în schimb, când mă trezesc la patru dimineața, după patru ore de somn, jur că îmi vine să plâng fiindcă nu mai reușesc să adorm!

Dar trează fiind, începe un proces meticulos de alungare a gândurilor negative. Ceea ce m-a bântuit în somn este constant blestemat și alungat înapoi, într-un colț de luciditate, fredonând un cântec vesel. Măcar trează, pot lupta cu propriii demoni, cu propriile copilării și ceea ce se transformase în coșmar îmi pare atât de logic și ușor de rezolvat, că mă întreb ce dracu` nu e în ordine cu mine. Și când mă gândesc că odată nici nu mă interesa în mod deosebit somnul!

Adică... perioada bacului, când eram fericită dacă reușeam să dorm două ore (nu vă gândiți că studiam în tot acest timp, am fost mereu destul de... alunecoasă în chestiunea tocirii, dar citeam foarte multe cărți extracurriculare, pe care nu reușeam să le las din mână), perioada facultății, când mergeam „la o bilă” pentru teoretic o oră, și ajungeam la patru dimineața acasă, cu examen a doua zi la nouă și cursul încă nedeschis (acelea erau nopți când nu dormeam), vacanțele cu prietenii, când nu îmi aminteam exact când am dormit ultima oară... Și acum, perioada bătrâneții mele premature...

Mănânc trei mese regulare pe zi, la ore fixe, de te sperii, zici că sunt bătute în cuie, și somnicul obișnuit din timpul săptămânii. Am devenit o babă veritabilă, pot da lecții de viață sănătoasă, cu mese constituite din legume și fructe și somn. Păcat că tot nu reușesc să le pun în practică. Mai ales din cauza insomniei mele aproape cronice, enervante. Știți că am cartea de noapte?? Da, da, alții au cartea de metrou, cartea din pauze la muncă, eu am cartea mea, pe care o citesc numai noaptea, la patru. Să fiu a naibii, le și termin repede de citit, ceea ce demostrează frecvența salturilor mele în luciditate.

În noaptea asta, am făcut curat în bucătărie (măturat, spălat pe jos, spălat vasele și aragazut, etc, tacâmul complet, nu așa), am pregătit prânzul, am citit vreo 30 de pagini și am băut două cești de ceai cald, în speranța că voi mai ațipi măcar jumate de oră (știu că teoretic ceaiul conține teină, dar uneori funcționează. Bine, de data asta a fost inutil) și abia suna alarma telefonului că este ora șase. Sincer mă gândeam să plec și la vreo oră de jogging, dar m-am temut că poate bărbatu-miu s-o trezi și o crede că m-au răpit extratereștrii. Nu că ar fi bai, știe că m-ar aduce înapoi în cel mai scurt timp posibil, oferind și o răsplată, numai să fiu primită înapoi, dar na, ultima oară (și prima de altfel) când s-a trezit pe la vreo cinci și nu eram  în casă am reintrat exact când era cu mâna pe telefon să sune la poliție. Așa că m-am mulțumit cu stepperul de atunci.

Și culmea, în timpul zilei nu sunt morocănoasă, nu mă doare capul, nu beau mai mult de două cafele și nu am o stare de oboseală generală. Nu dau iama în mâncare și nu am ochii roșii. Dar Doamne, ce aș vrea să dorm și eu o noapte întreagă, fără să mă transform într-o bufniță!