Când tot ce ai este prezentul

Timpul este liniar, unidirecțional, fluid... Nu îl ajungem din urmă și nu reușim nici să mergem pe lângă el. Posibilitatea de a ne întoarce nu există. Oricât de mult ne place să credem că putem oricând să reluăm vechi obișnuințe, prietenii uitate, pasiuni abandonate, timpul nu ne permite să facem saltul la acel vechi „eu”, altcineva față de „eu” cel din prezent. Suntem mereu noi și mereu vechi și mereu diverși, fie că înțelegem acest lucru sau ne considerăm în afara lui.

Uneori, posibilitatea de a renunța, de a lua înapoi acțiuni, vorbe, clipe, nu numai că nu există, dar este și imposibil de remediat ceea ce deja am rănit. Atunci când ai da orice să poți întoarce zilele, când e imposibil să spui „îmi pare rău!”, când nu mai ai ocazia să explici, să ceri iertare, când timpul te-a dus prea departe de ceea ce ai avut și de ceea ce ai fi putut avea, mai ai o singură posibilitate, rece și măreață: să te concentrezi pe viitor.

Blocat în regrete, clipele se vor scurge cu aceeași repeziciune pe acele ceasului. Trecutul va deveni și mai trecut, chiar dacă văpaia lui ni-l va apropia în inimile noastre. Și astfel, posibilitatea de a fi altfel dispare. Nu remediem lucrurile plângându-le, ci reflectându-le în acțiunile noastre următoare, în felul în care construim acel „eu” din viitor, învățând din greșeli și permițându-ne să facem alte greșeli, pentru a putea învăța în continuare.

Acțiunile noastre de acum sunt singurele asupra cărora avem controlul, așa că să le folosim! Să nu le aruncăm înecându-ne în păreri de rău, ci să le utilizăm pentru a crește, fiindcă e ceea ce până la urmă facem, conștient sau nu. Creștem! Mai întâi fizic, apoi psihic, spiritual. Și avem puterea să ne măsurăm forța prin felul cum punem un pas în fața celuilalt în momentul prezent. Și dacă ne gândim bine, prezentul e tot ce avem, așa că de ce să plângem trecutul, când am putea să învățăm din el și apoi să îl lăsăm acolo unde aparține, adică în spatele nostru?