Noapte bună, Patrick!

Murmure nedefinite mă trezesc în miezul nopții. Somnoroasă, apăs butonul lampei, plasat strategic lângă partea mea de pat și zâmbesc la cadranul ceasului: ora trei fără șapte minute. Sunetele duioase devin mai agitate un pic, ca un cântecel disonant. Mă apropii de leagăn și râd. Doi ochișori mă privesc complet deschiși de deasupra unui năsuc cârn, în timp ce personajul meu încearcă fără spor să își bage amândouă mânuțele în gurița știrbă.

„Îmi e foame, mami!”, vrea să spună mesajul non verbal al ciufulitului, în timp ce se întreabă uimit de ce degețelele nu dau lapte. Doar seamănă cât de cât cu un biberon, nu? E lipsit de sens faptul că sunt seci, nu dau nimic de mâncare, pe când el încearcă cu adevărat să le facă să picure măcar câțiva stropi.

Îl iau în brațe și mă întâmpină cu un sunet pe care numai el îl poate face, bucuros nevoie mare că a reușit să o ridice pe leneșa lui mamă din pat. Adică el muncește deja de vreo zece minute la degețele, duce muncă serioasă de convingere, și în timpul ăsta ea se lupta să se trezească. Of, mamele astea! Îl așez în pat lângă mine, iar de restul procedurii se ocupă tot copilul: întoarce fața repede, repede spre mama și se înfinge cu putere în sânul care îl așteaptă în fața lui. E fericit, tot cu ochi căscați mă privește pe când gurița se mișca vorace, făcând și urechiușa să se miște ritmic pe molfăielile lui. Da, un adevărat personaj.

Eu adorm înapoi și îl las să își umple stomăcelul. Când se desprinde mă trezește cu un alt sunet tipic și schimbăm partea. De data asta e somnoros, nu se mai arată așa de activ, foamea nu îl mai doboară în același fel. Încă cinci minute și a terminat. Cum știu că a terminat? Un surâs știrb i se așterne pe fălcuțe, încă cu sânul în guriță, scoțând la vedere gingiile perfect rozalii și limbuța prinsă comod sub sfârc. Și adoarme. Ca prin minune, zâmbetul i se șterge, figura îi devine liniștită, serenă, genele lungi îi veghează obrajorii. Nu se îndură să se desprindă de mine, dar nu opune rezistență când îl ridic să facă binecuvântatul râgâit, pentru a-l muta înapoi în pătuțul lui.

Se trezește un pic când îl pun înapoi pe pernuța lui și mă privește orb încă odată, apoi se culcușește bine sub plapume și mai scoate un cântecel suav de al lui până când somnul îi devine profund. Mă întorc în pat, dar nu adorm. Îi ascult glăsuciorul dulce gângurind ceva ce numai el știe și îl urmăresc cu urechile în vreme ce alunecă încet încet în lumea somnului. Îmi dau seama când adoarme. Apoi mai tresare odată și se trezește pentru încă un minute, înainte de a aluneca în lumea viselor pentru trei ore.

E atâta liniște! Ceasul aleargă secundele pe ace și liniștea umple camera și inima mea. Atâta pace, atâta perfecțiune în această clipă, în acest proces absolut natural, la fel ca respiratul, la fel ca nașterea, la fel ca strânsul în brațe al pruncului ascuns sub pături. Noapte bună, Patrick!

Resemnarea șansei irosite din fașă

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Împreună cu anotimpurile, timpul trece inexorabil, dătător de speranțe, și din nimic încerci să schimbi fața realității. Te-au învățat că „dracul nu e niciodată așa negru cum pare”, așa că privești dintr-o altă perspectivă. Poate ești tu cel care greșește, poate ți se pare, nu analizezi bine lucrurile, însă oricum te-ai învârti printre fapte, ajungi mereu la aceleași concluzii.

Și uneori îți dorești atât de mult ca lucrurile să stea altfel, încât oferi noi șanse. Mereu și mereu și mereu, ca la o ruletă ruseasă jucată cu șase gloanțe, posibilitățile ca șansa să nu fie irosită sunt egale cu zero. Din nou și din nou și din nou, e greu să renunți la amintiri, la sentimente pentru ceea ce a fost odată. Dar e ceea ce se întâmplă, creștem în moduri diferite, devenim „oameni” în manieră proprie și acea amintire nu ne mai aparține. Nu ne mai întâlnim cu ea la răscruci de sentimente. Și ar trebui să ne resemnăm, să renunțăm la trecut, să capitulăm în fața realității.

Totuși suntem încăpățânați... Iar și iar și iar... Ne încăpățânăm să vedem aceiași vechi prieteni, același pierdut frate, aceeași îndepărtată soră. Nu vrem să credem că cei câțiva ani care ne-au despărțit ne-au depărtat așa mult. Și totuși... nu mai împărțim aceleași idealuri, crezuri, valori. Am devenit străini, am crescut prea repede, în moduri prea diferite, nu ne mai cunoaștem. Iar când încercăm să ne redescoperim, nu ne plac oamenii care au luat locul chipurilor din amintirile noastre. Suntem pierduți, suflete legate fără sens de dragul relațiilor de familie sau al relațiilor de grup.Uite așa contrafacem zâmbete, speranțe, dialoguri întregi și încurajări false. Și continuăm să sperăm că mâine lucrurile vor sta altfel, vor sta ca la început, vor sta ca odată.

Cu siguranță, parte din problemă suntem noi înșine, care ne-am schimbat la rândul nostru, purtați de valuri în distanțe diametral opuse de ceilalți. Nu mai putem fi prieteni, vechi amintiri, fiindcă nu suntem doar amintiri. Fiindcă avem mai mult decât himere, avem dreptul să creștem, să ne schimbăm, să ne rătăcim, să renaștem și niciodată să ne regăsim. Dragi himere... Dragi amintiri... Nostalgice timpuri trecute...


Sursă imagine: http://fantasticando.blog.tiscali.it/2011/07/18/nostalgia-canaglia/?doing_wp_cron

Iubire perpetuă

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat,

Lipsit de bunătate, adânc, de neiertat!

Iubirea mea-i ca ura, căci arde nencetat,

În piept îmi bea din sânge, mă lasă fără vlagă!

Îmi descompune trupul, îl lasă rug uscat,

O simt în toată ființa, profundă ca o boală!

Iubirea mea e soare, căci singur se creează,

E energie caldă, lipsită de izvoare!

Întregul univers se-nchide într-o rază

Fluid și nesfârșit, se varsă-ntre hotare.

Iar țărmul meu ești tu, în tine mă voi sparge,

Apoi voi renăștea, ca valul plin de spumă,

Voi fi și orizontul, cu nave și catarge,

Voi fi ce vei dori, fidelă ca o umbră!

Și azi fără de mine, ca mâine fără hat,

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat

Sursă imagine: http://jay-peg.deviantart.com/art/Heaven-and-Hell-28596560

Am crescut mare, bunica!

Am crescut mare, bunica! De cate ori vorbim, mă întrebi dacă am mâncat astăzi. Mă întrebi dacă am rufe curate suficiente, altfel să nu uit că seara, șosetele trebuie spălate și puse pe sobă. Îmi lipsești, iar amintirile pe care le am cu tine nu le voi avea niciodată alăuri de fiul meu.

Îți amintești ce făceam înainte de sărbătorile de iarnă? Din dulapul din camera de la stradă, așa o numeam când eram mici și așa o numim și acum, scoteam vesela cea bună. Farfuriile veneau cu grijă inventariate, paharele alese din vitrina mare, puse pe categorii, paharele de cristal, paharele cu picior, paharele pe care le-a primit bunicul cadou când a ieșit la pensie, și ne pregăteam să le spălăm.

Îmi amintesc ligheanul mare din tablă pe aragaz, plin cu apă caldă și spumă frumos mirositoare. Iar eu aveam un rol plin de responsabilitate: trebuia sa le clătesc de bulele care se răspândeau peste tot în oala mea cu apă rece. Când prea multe nenorocite se răspândeau, însemna că nu mai aveam apă bună de clătit și o schimbam grăbită, să nu pierd ritmul.

Iar pe masa din bucătărie întindeam prosoape curate si le stivuiam cu grijă pe toate, să lase apa. Nu am spart niciodată un pahar în timpul acestui proces complicat. Eram cuprinsă de febra sărbătorilor care veneau odată cu spălatul farfuriilor bune. Mâinile se zbârceau de la umezeală și râdeam amândouă! Uneori mă lăsai să mă joc în ligheanul mare cu spuma. O întindeam cu grijă peste pahare cu buretele, strângându-l des în mână, ca să lase și mai multe bule parfumate. O după amiază întreagă ne bălăceam jos, la bucătărie, apoi ștergeam cu grijă vesela și o puneam în dulap, tot în camera de la stradă, ca să aștepte musafirii alături de noi.

Acum camera de la stradă stă închisă, neîncălzită, cu vesela nespălată. Nu mai sunt acasă, bunica! Acum am casa mea și mă gândesc că fiul meu își va aminti de mama care punea farfuriile în mașina de spălat vase. Spuma din castronul de tablă nu va răspândi un parfum frumos în bucătărie și apa ce se scurge din vase nu va fi înghițită de prosoape albe, curate, de bumbac. Eu nu voi fi alături de tine când musafiri îți vor trece pragul. Știu că vor găsi parfum de cozonac și o tavă de friptură caldă încă în cuptor. Poate vei pregăti și o tartă de vișine, cu siguranță vei avea o farfurie de cornulețe fragede pe masă. Ai mâinile slabe și venele în relief, multe riduri în plus, dar ești încă așa frumoasă! În amintiri, în inima mea și în realitate.

Mereu „acasă” pentru mine va avea ceva din tine. Mirosul de dulciuri pe care m-ai învățat să le fac, bicarbonatul de sodiu mereu prezent în dulap, vocea ta care îmi repetă o rețetă, un sfat, o îndrumare, o încurajare. Și gândul constant: oare ce mai face bunica?

Sursă imagine: http://www.gatesti-ingenios.ro/Cornuletele__bunicii

De ce nu fericire?

Fericirea picură peste lucrurile mari. Nu se vede imediat, nu pocnește cu intensitate realitatea, picură cu lacrimi de stele peste tot trupul, pătrunde în întreaga minte, cuprinde tot sufletul. Fericirea e ascunsă în lucrurile mici, care eclipsează lucrurile mari, le fac să fie lipsite de importanță. E individuală și minunată, atunci când o lași să te cuprindă. Fericirii trebuie sp îi permiți să pătrundă.

Închizi ochii și pe sub pleoape o lumină se agață de tâmple. Și dacă deschizi ochii, te scuturi de clipa aia perfectă, când poți alege să continui în ceea ce pare inconștiență, în ceea ce te transformă în visător, să îmbrățișezi zâmbetul ăla tâmp care te deosebește de ceilalți. Și de ce să deschizi ochii?

Lăsând deoparte poezia: datoriile nu vor dispărea dacă stai treaz nopțile gândindu-te la ele! Chiria va veni punctuală în aceeași zi a lunii, chit că tu ai bani sau nu! Facturile vor face exact același lucru, blestematele! Cu mama vei avea aceleași discuții în contradictoriu, cu iubitul aceleați certuri, pisica va face pipi pe covor chiar dacă tu o ameninți că îi tai coada. De ce atunci să îți mănânci creierii fripți, dacă asta nu schimbă nimic? Un pic de relaxare și un strop de fericire pentru lucrurile care sunt nu fac rău nimănui. Zâmbetul unui copil, zorii zilei surâzători și calzi, aerul plăcut de iarnă, mâna caldă a unei persoane iubite, vocea la telefon a mamei care te întreabă când vii acasă... Și de ce zâmbetul sincer pe care îl trezesc aceste lucruri să nu dureze mai lung? Să nu fie folosit ca un balsam? De ce trebuie să trăim pentru următoarea factură de curent și nu pentru următoarea seară petrecută în fața televizorului cu cei dragi?

Sursă imagine: http://beyond-hope-23.deviantart.com/art/liberation-217543237

Lasă-mă să cresc, mamă!

Fiecare etapă a vieții noastre are momentele ei frumoase. Îmi spun asta de câte ori îmi sărut copilul și el surâde cu gingiile complet știrbe, gângurind ceva ce numai el înțelege. Mă gândesc că l-aș vrea mereu așa, mic și sincer în bucuria lui inocentă pentru un sărut pe obrăjor. Vor veni vremuri grele când va spune: „Mama, nu mă mai pupa, că mă văd prietenii” și îmi este frică de ele. Dar îmi repet că atunci voi găsi altceva care să îmi lumineze clipele. E greu să renunți la lucrurile perfecte, care știi că se vor schimba cu simpla trecere a timpului. Cum să nu fii egoist când de un zâmbet depinde întregul tău univers?

Filosofia timpului nostru

Viața merge înainte... Uneori, ceea ce am iubit, dispare, ca o rază de soare stinsă de un apus nedorit. Într-o clipă, se evaporă, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Inimile noastre păstrează amintirea și un timp se închină pe altarul lacrimilor, apoi decid că e vremea să meargă mai departe. E timpul de a lăsa în urmă, poate tocmai pentru a onora ceea ce nu mai este. Timpul fuge, iar noi, după ce ne-am oprit o perioadă la o răscruce a durerii, ne luăm de mână cu el. Nu vrem să îl pierdem și noi!

Dar e ciudat cum creștem în viață. Ceea ce am crezut etern poate să se schimbe într-o simplă secundă, ceea ce am crezut al nostru poate deveni al altcuiva și în așa fel suntem mereu noi, mereu aceeași și mereu în transformare. Ne învățăm lecțiile, uneori reușim să lăsăm în urmă, alteori purtăm în suflete povara trecutului, însă mereu, mereu când trebuie să înfruntăm efectiv viața și noua realitate, rămânem debusolați. În echilibru fragil pe o sârmă, suspendați deasupra nebuniei. Acea clipă în care totul se balansează și te gândești ce ar fi dacă ai lăsa totul baltă. Dacă în loc să lupți pentru fiecare lucru în care crezi, pentru fiecare nouă învățătură, pentru fiecare pas înainte, te-ai prăbuși într-o dulce inconștiență și ai plânge. Pur și simplu declarându-te învins, lăsând lumea, universul, tăcerea și disperarea să poarte luptele tale. Decizi că nu e momentul de prostii și îți spui că vei avea timp mai târziu pentru lacrimi, după ce vei bifa următoarea chestiune rezolvată pe lista ta de lucruri „de făcut”.

Decizi că ești mare de acum, nu un copil, că a trecut vremea când mama, tata, bunica și pisica rezolvau toate mini problemele tale, dezastruoase însă la acel moment. Îți spui că mâine vei râde de tine însuți și ți se va părea o banalitate criza de astăzi, așteptând inevitabila criză de mâine. Viața, un manual cu multe pagini, de răsfoit, experimentat și însușit într-un timp scurt. Trebuie să treci prin cât mai multe lecții până la sfârșit, iar când sfârșitul va veni, să nu îți pară rău de nimic. Ca un copil care se naște și intră în lume fără să știe ce îl așteaptă, tot așa, tu să te arunci în moarte cu capul înainte și brațele întinse, spre o nouă poartă ce se va deschide. Nu spre niște ziduri ce se închid. În naștere, ca și în moarte, te așteaptă doar un nou univers, altul, necunoscut, neconfirmat, în care trebuie să te zămislești din nou. De fapt suntem condamnați să ne naștem mereu, în fiecare dimineață, când deschidem pleoapele somnoroase și grele, în fiecare seară, când inchidem ochii în căutarea binecuvântatului somn, la fiecare moarte ce ne așteaptă.

Și fiecare  moarte pe care am întâlnit-o, a altora, a oamenilor dragi din jurul nostru, să o înțelegem și să le considerăm nașteri ale lor, mici muguri de destin, în alte dimensiuni de neînțeles deocamdată, de nebănuit. Și atunci, să ne continuăm mersul pe sârmă fără să privim în jos, fără să ținem cont de amețeli, fără să ne lăsăm pradă atât de comodei disperări și depresii. E greu, sunt toate lacrimi închise strâns sub pleoape, încătușate în întrebări fără răspuns pe care se pare că nu avem dreptul să le punem. În unele momente, ar trebui să reușim să alungăm rațiunea din ființa noastră și să ne lăsăm în brațele instinctului, la fel ca micul copil ce se naște, fără a avea cunoștințe medicale, fără a ști exact ce face, dar urmând ceea ce i se pare natural și trecând de bariere una după una, condus de un radar de instinct al supraviețuirii.

Cum să trăim? Ar trebui să îi întrebăm pe ei, mici minuni și să învățăm din modul lor de a trata viața. Sunt 100% instinct. Apoi să îl combinăm cu modul nostru dobândit de a vedea lumea, un mod rațional, educat, setat. Adevărul e mereu la mijloc, și dacă noi am fost progamați să achiziționăm rațiune cu trecerea anilor, atunci calea bună se află tot la mijloc. Un joc vesel prin care să învățăm să trăim, să fim mai buni, mai puternici, să fim circari profesioniști pe sârmele traiului. Și viața merge înainte, pentru noi acum, pentru alții mai târziu, pentru alte planete când a noastră va apune.