Merge de-a bușelea în jurul camerei. Nu fiindcă nu ar reuși să meargă în picioruțe, de două săptămâni râde și aleargă, dar mai mult ca un premiu, așa, mai exact când are el chef. Mă întind învinsă pe canapea: două minute, vreau să închid ochii, să ațipesc nițel, cred că îi iese pe undeva un nou dinte că toată noaptea a fost ocupat să se ridice pe pătuț să mă strige. Îl privesc, încearcă să ajungă la televizorul fixat cââââât mai sus, lângă tavan. Nu-i bai, pot închide ochii.
Liniște... Nu deschid ochii, lasă că e bine, nu e atent la mine!
Liniște, zgomot... Iar e de-a bușelea, s-a lăsat în genunchi, mama lui de mers.
Pas hotarât, liniște... Ce o fi văzut? Sunt în siguranță, sigur nu pe mine, poate adorm repede, repede!
Încă un pas, adica patru lipăituri, două de mâini, două de picioare... La naiba, nu, nu pe mine!
Fugă disperată în patru lăbuțe, adică nenumărate lipăituri, tremur de casă și un hlizit vesel...
Liniște... Oare sunt în siguranță?
Liniște...
Două mânuțe care se ridică lângă fața mea cercetătoare urmate de un căpușor creț...
Deschid ochii și un zâmbet de la o ureche la alta mă întâmpină, cu toți cei șapte dinți deja ieșiți. Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată!
- mama, ne alintăm? și începe să își apropie căpușorul de obrazul meu, cu această dulceață unică.
Apoi începe să meargă în jos, de-a lungul canapelei și se alintă de picioarel mele. Îi place, cred eu, când îmi dau seama că nu stă până la urmă așa cuminte cum pare, nu, nu, doar îmi mănâncă cu poftă pantalonii, prinzând din când în când, cu gingășie, și o bucățică din mama.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu