Ce fetiță albastră!

Uneori, mă întreb cine a apărut primul, oul sau găina? Pe același principiu, se pune și problema copiilor: prima oară a fost un copil sau un părinte? Asta fiindcă am avut parte de cea mai „trează” observație!

În sala de așteptare, la pediatru, camera era plină de mămici nerăbdătoare, unele cu copii cu probleme de sănătate reale, altele imaginare, altele, ca mine, pentru bilanțuri de creștere, adică care ar fi avut alt mod mult mai bun de a-și pierde timpul, dar pediatrul a decis să își umple cabinetul. În fine, iată-mă în îmbulzeala de voci și conversații gratuite, despre „cât de devreme a mers fiica mea, la 13 luni!” (what? Băiețelul de lângă are șapte luni și deja se ține binișor în picioruțe!), sau „ce copil frumos, și cum zâmbește! Al meu la vârsta asta avea și vreo doi dinți!” (dacă aprofundezi, vei afla că îi ieșeau dinții chiar de la naștere. Na, așa stă treaba, unii sunt mai precoce decât alții!)

O bunică, venită pe post de însoțitor împreună cu fiica, ce era mama copilului (complicată linie de rudenie) își fixează ochii asupra mea, iar eu aproape icnesc în așteptarea conversației. Reușisem să mă eschivez destul de bine, dat fiind că bebeul meu avea chef de mama și necesita toată atenția mea. Să îl descriu pe Patrick: elegant nevoie mare, cu blugi raiați albastru închis și o cămășută asortată, aceeași nuanță de albastru cu guleraș alb, iar ca cireașă pe tort, păturica de la căruțul lui, bleu. Deci bunica aceasta privește la el, privește la mine, privește iar la el.

- Vai, ce copil frumos! izbucnește până la urmă, văzând că o priveam și eu de acuma curioasă, cum tot schimba priveliștea când la mine, când la fecioru-miu. Dar ce e, băiat sau fetiță? Că nu reușesc să îmi dau seama!
....
Credeți-mă, am fost foarte tentată să îi spun că este fetiță! Ce naiba, și așa este secolul de după emanciparea femeii!