Ceea ce vreau să îmi amintesc

Viața merge înainte, un clișeu greu de ocolit, și noi împreună cu ea ne schimbăm și ne transformăm, de-a valma și uneori fără sens, pentru a ne trezi într-o dimineață că nu știm cu siguranță cine este persoana care ne privește din oglindă. Vreau să îmi amintesc ceea ce mă făcea fericită când eram copil, când ceea ce mă ghida în viața mea inocentă era iubirea, curată și dulce, a oricărei mici ființe umane.

Vreau să îmi amintesc să zâmbesc, chiar și atunci când mă simt ocolită de fericire și bucurie. Vreau să alung gândurile negre și să spun: „La naiba, ceea ce contează e acum și aici, în inima mea, fără problemele unui univers extern, care mă ating doar în treacăt! Ceea ce contează sunt eu în interiorul meu, nu cum mă văd alții sau cum mă cred ei, așa că zâmbește! Fiindcă sufletele noastre sunt frumoase orice ar fi și ele merită să fie tratate numai cu lumină și surâsuri calde!”

Vreau să îmi amintesc să iau în brațe persoanele importante pentru mine și nu numai, orice persoană care are nevoie de cineva care să îi stea alături. Vreau să îi strâng lângă mine și să ne înseninăm reciproc cerul înnorat de deasupra. Vreau ca atunci când se anunță furtuni, să avem puterea să le alungăm cu o simplă strângere în brațe. Nu e așa că ar fi frumos?? Și de ce să nu fie posibil??

Vreau să îmi aintesc să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce mi-ar plăcea să fie, să am puterea de a nu îi critica pentru credințele lor și de a nu le da sfaturi când eu cred că greșesc. Vreau să îi iubesc, să îi accept în viața mea așa cum vin și așa cum sunt, fără nevoia umană de a-i corecta. Și vreau să îmi amintesc să îi iubesc pe toți oamenii, săraci sau bogați, urâți sau frumoși, răi sau buni, să aibă fiecare un loc în inima mea.

Vreau să îmi amintesc să mă joc, în fiecare zi să îmi trec mâinile prin ludicul vieții, să îmi inventez noi concursuri cu mine însămi și noi modalități de a zâmbi. Ce e mai frumos decât să îți amintești de când făceai prăjituri din noroi și să continui să înventezi rețete chiar dacă anii trec și ar trebui să fii matură? Eu sunt un „om mare”, dar nu după criteriile lor, ale celorlalți, ci după criteriile mele, ale spiritului meu, ale ființei mele.

Vreau să îmi amintesc să fiu eu însămi, reală și sinceră în fața mea, fără să mă transform și să mă camuflez după convenții sociale. Și să am voința de a nu apleca urechea la cei care mă critică, deși nu mă cunosc, la cei care mă urăsc, deși nu știu că eu încerc să îi iubesc, la cei care îmi spun cum să  fiu, deși nu au nici o idee de cum sunt eu de fapt. Vreau să fiu egală cu mine însămi, în orice împrejurare, în orice colț de mine.

Vreau să îmi amintesc să trăiesc, fără prea multe complicații și conflicte inutile, care nu fac altceva decât să lase viața să treacă pe lângă. Vreau să mă bucur de soare, de ploaie, de timp frumos și de furtună, să îmi învăț lecțiile și la evaluarea finală să fiu fericită că am luat examenul cu note mari la capitolul: fericire și putere de a te bucura.

Și dacă trebuie să plâng, vreau să îmi a mintesc să plâng pentru lucrurile mărunte și neimportante, ca apoi să râd de mine însămi, și să râd cu lacrimi de lucrurile care mi se par tragice, pentru a le vedea apoi ca lecții care trebuie învățate și nu ca drame greu de trecut.

Vreau să îmi amintesc că în calea viselor nu există obstacole. Pot să fiu orice vreau, oricum vreau, ajunge să am puterea de a visa, de a avea lumea mea, din nou înăuntrul meu, din nou curată și plină de lumină. Și atâta timp cât eu voi avea visele mele, nimic și nimeni nu va reuși să mă sustragă mie însămi și voi locui într-o copilărie eternă, plină de fericire. Nu contează că păpușile sunt din cârpe și nu din porțelan, îmi ajunge să am puterea de a mă juca cu ele cu sinceritate.