Dialog cu Patrick - Păturica albastră

- Mami, mami, dacă mănânc la trei ore, așa cum spune pediatrul, pot să ronțăi păturica albastră din pluș moale cât vreau?
Nu m-am gândit mult la cererea mută din ochișorii fiului meu, dar am decis să îi las păturica la îndemână, prea se juca frumos cu ea. După cinci minute mă apropii de el, surâzătoare, pentru a mă speria repede: prin năsuc, prin guriță, până și prin gene fulgi ușori de pluș se îngrămădesc de la păturica lui, iar el zâmbește. Și nici nu are dinți! Jumate din ea a mâncat-o!
- Nu, Patrick, nu o poți ronțăi!
Asta am spus decisă, pe când încercam să curăț cât mai mult din vatelina împrăștiată peste tot peste fața lui.
- Mami, mami, dacă pap repede, repede, pot să mă duc direct în pătuț?
Are el o fețișoară așa, dulce și somnoroasă, pe care când o văd, îl parchez direct în pătuț. Așa că din nou nu am văzut nimic rău în cererea tăcută din ochișorii lui. După zece minute mă duc să văd dacă doarme. Reușise, printr-o minune, să își îngrămădească în guriță 80 de centimetri de cearceaf!!
- Nu, Patrick! exclam și trag repede de așternut. Nu știu încă cum, era tot ud (așterutul vreau să spun), de la stânga la dreapta și în jos vreo 10 centimetri, iar el râdea nevoie mare. Râdea atât de fericit, cu  mânuțele încă încurcate în material, încât am râs și eu și am rămas să îl supraveghez în timp ce gusta din pătuț. Printre limpăieli, mai dădea o tură de limbuțe umede și la propriile mânuțe, plescăind mulțumit.

A crescut puiul meu, a început să cunoască lumea!