V-o prezint pe Morticia

Locuiesc pe buzele unei păduri. Sunt înconjurată de peisajul sălbatic și verde al tufișurilor, al crengilor foioaselor care mai ales vara devin un pic triste, fiindcă lipsa de apă le răsucește frunzele în tot felul de poziții ciudate și dezhidratate.

În fața ferestrei de la una din camerele din casă (e un pic complicat să explic care casă, care cameră) se vede întregul peisaj, cu o casă ascunsă parțial de arbori și cu un delușor mai înalt ce veghează orizontul. Îmi place să privesc de la această fereastră deschisă, mi se pare o mare de culoare verde, chiar dacă în realitate cu o plimbare de jumătate de oră ai vizitat întreaga pădure. Cărările permit numai atât.

Apoi, pentru a merge mai departe, trebuie să te aventurezi în afara potecilor, dar în funcție de sezon o astfel de plimbare ar fi periculoasă. E plin de porci mistreți și șerpi, în fiecare lună alt fel de șarpe, iar când începe sezonul de vânătoare se aude sunetul roților mașinilor de teren și zgomotul împușcăturilor. În acea perioadă nu cred că trebuie să explic de ce o plimbare în afara traseelor ar fi destul de aventuroasă.

Casa stă exact deasupra pădurii. Apoi, coborând o mică vale, se intră printre copacii înalți și liniștiți. Iar mai (puțin) recent, am căpătat un nou prieten dintre necuvântătoare, dăruit tocmai de această frumoasă întindere de verde.

Am crezut mereu (cred că mi-au spus la școală, sau legendele copilăriei mele o povestesc) că păsările de noapte se numesc așa fiindcă ies numai... noaptea, fiindcă nu suportă lumina și că ascuțitul lor cântec prevestește lucruri rele, cum ar fi moartea, moartea și moartea. Ca să nu mai spun de celebra poveste a bunicii mele, cum că dacă  cucuveaua cântă lângă casa cuiva, în acea casă va muri (bineînțeles, doar vestește moartea)  cineva. Prietena mea (asupra sexului bineînțeles că am dubii, dar cuvântul ”pasăre” este la feminin, așa că o consider femelă) se numește Morticia fiindcă este o binecuvântată cucuvea. Această pasăre a încălcat în ultimii doi ani o mulțime de legende metropolitane pe seama ei:

Unu: de doi ani cântă exact în fața ferestrei mele și nu se oprește oricât de somnoroasă m-aș îndrepta spre geam să îi transmit părerea mea despre vocea răgușită cu care urlă. Iar eu, în ultimii doi ani, nu am avut nici un incident mortal, sunt încă în viață și nu a murit nimeni, nici din familie, nici din casele de pe lângă. Prin urmare, o fi o cucuvea albă, nu am nici asupra culorii vreo idee.

Doi: cântă noaptea, e adevărat, dar cântă și mult după ivirea zorilor. Azi dimineață, de exemplu la șase dimineața am avut o discuție cu ea pe tema nopților liniștite pe care creaturile diurne trebuie să le petreacă dormind. Mă îndoiesc că a înțeles, dar eu continuu să îi repet. Iar la șase dimineața soarele era deja suuuus pe cer.

Trei: faptul că este o ființă doar intuitivă, care simte ceva malefic în aer mi-a fost infirmat în repetate dăți . Vara dorm cu fereastra deschisă (e cald, năduf, lipsă de aer) iar ea începe să țipe. Mă duc la fereastră, o închid și Morticia..... SE OPREȘTE DIN CÂNTAT! JUR! Apoi, după cinci minute de liniște și de saună în cameră, redeschid geamul, iar ea... ÎNCEPE DIN NOU SĂ CÂNTE! Singura chestie malefică e ea în sine!

Oricum, mi-e dragă de acum, și dacă în anumite nopți nu o aud (poate se duce să chinuie și pe altcineva, poate pur și simplu am eu un somn mai profund), dimineața îmi fac o mulțime de griji, și următoarea noapte nu dorm în speranța că o voi auzi. Apoi ea își confirmă politicoasă prezența și reîncepem să ne jucăm cu ferestrele.