"Viata e scurta si fericirea e scurta si iubirea e scurta si rara. Aici isi au locul toate!"

In anii '80, Dinu Flamand se refugia in exil la Paris. Acolo locuieste si astazi si lucreaza ca redactor pentru Radio France Internationale. A continuat sa scrie poezie si sa traduca carti din franceza, spaniola si portugheza in limba romana. Cu toate acestea, nu se intoarce in tara. Anul acesta a primit premiul "Iasi 600" din partea Consiliului Local si al Primariei Iasi, si a fost declarat "ambasador al culturii romanesti" de catre primaria Iasi. A venit la Iasi pentru a-si primi premiul si priveste cu durere la clipa in care s-a hotarat sa nu se mai intoarca in tara, "moment care nu fost deloc o fericire si nu a fot deloc simplu".

Anca-Elena Cojocaru: Susenii Bargaului, locul unde v-ati nascut, si Paris. Care din cele doua locuri va caracterizeaza mai bine?
Dinu Flamand: Nu stiu daca un loc ma poate caracteriza. Desi locuiesc la Paris, in cap sint locuit de satul meu natal. E un fel de a contine si de a te lasa continut. Si ma las continut evident de satul meu natal, care devine din ce in ce mai viu. Bineinteles ca acesta este tipul de nostalgie specifica batranilor. Devine din ce in ce mai viu si mai animat si ma trezesc uneori vorbind cu oameni cu care probabil nu am discutat niciodata, figuri de vecini si altii, pe care-i inventez. Cred ca inventez. Cred ca inventez un sat ideal, un sat... Am scris un poem, "Bocitoarele", in care mi-am amitit efectiv ca erau intr-o margine a satului, peste rau, ca erau un grup de case de oameni mai saraci. Femeile respective erau cele care devenisera un fel de profesioniste ale tristetii. Nu mai stiu daca erau de acolo, daca nu asociez cu alte experiente, din alte vremuri, daca nu... In orice caz, sint foarte multe lucrurui pe care le proiectez in satul meu natal. Nu am descoperit metoda de a calatori in timp, pe masura ce timpul se scurteaza, se imputineaza. Dar eu profit. Poetul e un bun profitor de metodele lui in timp, prin faptul ca reinvesteste cu imaginatia locul unde a trait.
A.E.C.: In anul 1971 ati fost transferat la un alt loc de munca pentru ca ati prezentat o critica favorabila volumului de poezii "Marea Conjugare" scris de Nina Cassian, apoi in anii '80 v-ati refugiat in exil la Paris. Va considerati un disident?
D.F.: Apai erau un razvratit, pentru ca din martie pana la caderea regimului "gura nu-mi mai tace" (rade), gura nu mi-a mai tacut, cum spune cantecul. Disident... Bineinteles ca l-am detestat, regimul. In momentul cand m-am hotarat sa nu ma mai intorc in tara, moment care nu fost deloc o fericire si nu a fot deloc simplu, am zis ca trebuie sa lichidez toate conturile mele cu regimul. Nu le puteam lichida atunci. Cred ca inca mai am de lichidat din conturile cu acel regim. Nu cred ca disident. Protestatar poate ca da. In orice caz, un poet prin firea lui e cineva care nu admite o ordine prestabilita sau o admite cu foarte multa reticenta si cartind in permanenta. E un cartitor.

"Nu e simplu sa urli. Trebuie sa inveti sa urli!"

A.E.C.: Ce rol are pentru poezia dumneavoastra "duhoarea si ciuma istoriei"?
D.F.: Astea sint niste versuri din tinerete. In tinerete citeam foarte mult istoricii antici. Razboiul Peloponesiac era una din cartile mele de capatii. Nu de alta, dar altfel trebuia sa citesti istoria Partidului Comunist Roman, sau istoria partidului comuinst din Uniunea Sovietica, ceea ce nu ma atragea deloc. Deci mai bine citeam Tucidide. Atunci ma gindeam ca o paralele intre istoria antica si istoria noastra contemporana, nu eram sigur ca au facut-o si altii, si chiar multi, se putea stabili. Si atunci se putea vorbi de sentimentul de apasare, proiectand putin in istorie. Istoria fratricida, razboiul dintre Sparta si Atena, Care s-a raspandit si in Grecia Magna, episodul cu Siracuza e foarte cunoscut, asemenea exemple ma incitau sa fac o paralela cu istoria contemporana, istoria comunismului din acea vreme. Dealtfel puteam sa vorbesc si sa imi pronunt disperarea proiectandu-ma undeva in Grecia Antica. De altfel era cat pe ce ca acest poem din care ati citat sa nu treaca, pentru ca incepe cu versul "Primavara e gaseste pe mare, plutind spre dezastru". Si mi s-a transmis de la cenzura: "Lasa ca stim noi! Care, cine noi plutim?". "Domnule, grecii pluteau spre dezastru. Atenienii pluteau spre dezastru fiindca corabiile lor aveau sa piara distruse la Siracuza". In sfarsit, s-au facut ca nu pricep. Dar este un exemplu de perifraza si parafraza la care trebuia sa recurgem pentru a scoate din noi furia. Nu e simplu sa urli. Trebuie sa folosesti tot felul de stratageme ca sa inveti sa urli. Dumneavoastra nu aveti acum motive sa urlati si nici nu vi le doresc. E o lectie sinistra din interoior care te invata stratagemele ca sa reusesti sa urli.
A.E.C.: Dan C. Mihailescu spunea la Iasi ca dupa revolutie poetii s-au gasit cumva fara sens, fiindca nu mai aveau motivul razvratirii lor. Care e starea poetilor romani dupa revolutie?
Nu ma preocupa soarta poetilor care s-ar fi gasit de sens, de obiectul urii lor. Nici vorba! Poetul este oricum in permanenta locuit de intrebari si de neraspunsuri, asa ca continua sa functioneze si daca nu are ca tel ura impotriva unui sistem. Poetii nu ar trebui sa se lase prea mult imbrigadati, acrosati de politica, afiliati la anumite partide si la activitati adiacente, care in general afecteaza imaginatia. Multi au trecut, spre jalea literaturii, si au esuat exclusiv in jurnalism. Si mi se pare un abandon absolut impardonabil.
A.E.C.: Ati tradus numeroase carti din domeniul poeziei si cartea lui Dominique de Villepin, "Napoleon. Cele 100 de zile sau spiritul de sacrificiu. De ce Napoleon si poezie?
D.F.: Pentru ca Dominique de Villepin, autorul acestei carti despre Napoleonsi un bun cunoscator al lui Napoleon, era un caz rar in Franta de om politic, intre timp a devenit si prim ministru, cu o cultura extraordinara, cu o cultura fantastica, plus ca el insusi scrisese poezie si chiar publicase niste volume de poezie, plus eseuri despre poezie. El a scris o carte despre "Hotii focului", cu cei care fura focul, cu niste interpretari fantastice despre scriitori francezi. Deci mi-a placut figura lui de om politic de o aleasa cultura, dar de cultura foarte fina, mai cu seama de cultura poetica. Plus ca e foarte bine scrisa cartea despre Napoleon, plus ca acele o suta de zile din istoria lui Napoleon e o perioada densa care a pus bazele unor institutii republicane care aveau sa se perpetueze dupa moartea lui si in restul Europei. Este o carte de itstorie, sint multe lucruri de invatat din ea.

"Propriile limite ne manipuleaza"

A.E.C.:Exterior - interior. Ce este exteriorul pentru spiritul poetic?
D.F.: Cel care agreseaza interiorul. (rade)
A.E.C.: Sinteti redactor la Radio France International.Cum se impaca obiectivitatea pe care o presupune jurnalismul cu subiectivitatea poeziei?
D.F:Jurnalistii se cred niste mici dumnezei ai informatiei, dar depind efectiv de cel care avanseaza pe front. Daca el reuseste sa iasa din hotel, are o informatie putin mai nuantata. Daca nu, atunci isi coroboreaza informatia cu cele ale colegilor lui si asa mai departe. No, nu exista informatie obiectiva si nu exista informatie 100% fiabila. Exista o imensa manipulare mai ales din partea unor organe care vor sa manipuleze, si mai cu seama statele majore ale armatelor, si americanii in chestia asta sint niste mari maestri, dar este si o manipulare din partea propriilor noastre limite. Limitele ne manipuleaza. De parca putem sti ce se intampla acum. Numai daca am fi fost Borges si am fi avut o harta la scara 1:1, adica lumea, si sa putem si simultan in toate locurile. Poate ca am fi stiut. Dar in acel caz, ne-am fi putut aduna intr-un singur ziarist. Este o lectie de relativitate care se aplica in camp social.
A.E.C.: Lirica exilului si lirica oprimarii. De unde isi trag seva si dupa plecarea din tara?
D.F.: Din Viata! Din faptul ca viata e scurta si ca fericirea e scurta si ca iubirea e scurta si rara. Aici isi au locul toate.
A.E.C.: Antichitatea egal autenticitatea si prezentul egal imperfectiune in opera dumneavoastra. Dati o sansa prezentului de a crea ceva autentic?
D.F.: Credeti ca m-ati prins la colt. S-ar putea, dar imi asum raspunsul. Chiar daca imi veti spune ca sint un paseist, nu m-ar speria. intr-adevar, probabil ca m-am refugiat mult in trecut, ca altfel nu vad perioada comunista, si cu timpul am reusit sa locuiesc in anumite perioade pe care le stiu destul de bine: in Grecia lui Pericle, bunaoara, dar si in perioada decadenta a Romei, intre altele. A fost o curiozitatea intelectuala dusa putin mai departe, astfel incat ma simteam bine in acea Grecie. Binainteles ca traiesc in prezent. Trebuie sa fiu ipocrit sa spun ca intorc spatele prezentului. Nici vorba. Ma bucur de toate avantajele acestui prezent si ma ingrozesc toate dezavantajele lui. In primul rand superficialitatea, apoi aceasta cultura a spectacolului cotidian, aceasta goana dupa fericire infinita ai acest cult al diversitatii, care este o biata saracie, pentru ca toti poetii trebuie sa avem cultul intentitatii pe verticala, nu pe imprastiere, nu sa ne imprastiem, nu in diversitate. Dar noi sintem minoritari, poetii, si evident ca nu pe noi ne asculta lumea. / Anca-Elena Cojocaru.