Cerul meu senin şi munţii...

În sfîrşit am ajuns la Piatra Neamt. Am plecat astăzi, la ora cinci jumătate, obosită ruptă şi cu dispoziţia necesară de a dormi o oră, nicidecum de a porni la drum. Dar m-am urcat în maşină şi am lasat-o să mă poarte spre casa copilăriei mele.

De fiecare dată cînd ajung în apropierea munţilor, simt emoţiile cum mă cuprind. Casa mea este undeva în munţi, aproape de înălţimi şi departe de praf şi cădere. Şi asta cred că ar putea să spună aproape oricine. De data aceasta, astăzi a fost diferit...

Da, mă îndreptam spre munţii mei iubiţi, cărora le duc dorul în cîmpiile Iaşului. Şi abia aşteptam să simt aerul acela tare, rece din oraşul meu natal. A plouat aproape tot drumul. Stăteam pe scaunul din spatele şoferului, privind spre nicăieri pe geamul de lîngă mine. Şi am decis că este momentul să mă uit în faţă, ca să îmi vad munţii. Eram pe şoseaua ce duce dinspre Roman spre Piatra Neamt. Dar pentru prima oară în trei ani, nu am văzut munţii!

Era cerul înnorat, care se separa printr-o dungă clară de fîşia de albastru clar, însorit, de deasupra culmilor. Pentru prima oară am privit cerul. Şi da, ne îndreptam spre cer senin, fiindca de fapt acolo e locul meu, în cerul senin de deasupra, ameninţat veşnic de nori, dar niciodată complet răpus de furtuni. Locul meu este acolo unde soarele îţi spune o poveste, ca astăzi, cînd spunea povestea unui drum terminat.

Nu vă voi mai plictisi o dată spunînd că acel drum terminat este facultatea. Bravo mie şi noroc în continuare. Doar că azi am închis cercul. Acum trei ani plecam cu lacrimi în ochi, fiindcă îi lăsam în urmă pe cei dragi. Astăzi mă întorceam şi zîmbeam, pentru că mi-am descoperit locul: în cerul senin, orice ar ascunde el dedesubt... Sunt ca un zîmbet. Îşi poate găsi un loc chiar şi în cele mai triste momente cu condiţia să existe cerul meu senin...

Şi munţii... Toţi munţii grămădiţi în inimă...