Pentru voi....

E tîrziu şi peste oraş se aşterne o tăcere grea. Din cînd în cînd, cîte o maşină grăbită spre cine ştie ce locuinţă îmi tulbură şirul gîndurilor. Mă aflu la sfîrşit de drum. Cînd am început să păşesc, mă întrebam cum va fi la final şi îmi imaginam încîntată tot felul de scenarii. Acum mă sperie şi gîndul că trebuie să ridic fruntea.

M-am reconstruit. Dintr-o mare de oameni, tot unul dintre ei sunt, dar alta decît acum trei ani. Privesc în urmă la fetiţa care venea în Iaşi timidă, înfricoşată de gîndul că vreodată un profesor universitar îi va pune o întrebare. Îmi imaginam că voi învăţa pe rupte, că viitorul va fi roz, pentru că, nu e aşa, totul e o chestiune de percepţie. Dar acum mă simt departe de fetiţa aceea.

Am lasat-o la un colţ de universitate. A rămas privindu-mă uimită, cum mă transform şi cum îmi descopăr pe rînd spiritul polemic, încrederea în sine şi feminitatea. Fetiţa ce alerga să prindă fluturi devenise un fluture ce se vroia greu de prins. Şi mi-am început zborul, parcă într-o altă lume, cu alte dorinţe şi fiindu-mi tot mai frică de viitor.

Am dansat vals prin ani. Am învăţat să ţin discursuri, să îmi las imaginaţia să zboare, să ating cerul atunci cînd îmi plăceau norii şi să mă ascund în spatele soarelui cînd se anunţau ploi. Mi-am învăţat sentimentele şi derapările de la drumul cel de altă dată. Acum nu îmi mai umpleam buzunarele de acadele, ca să nu mă plictisesc în lugul drum, acum eu construiam o cale. Şi tare îmi este frică să nu spun la finalul finalului asemeni lui Iona că "Eu am mers bine, dar drumul! Drumul! El a greşit!"

Secundele le ţin pe umeri şi amintirile în palme. Le privesc şi îmi este dor. Anca cea de demult e încă la colţul Universităţii şi tace. Are o lacrimă pe obraz. Ştie că nu mai poate spera să trăiască. Se simte tot mai slabă, mai cadaverică în lumina unui vis de demult. Ciudat e că am visul, am tot ce mi-am dorit la început, dar nu mai sunt eu aceeaşi... Nu mă mai am pe mine!

Mă doare pieptul. Şi aş vrea să strig. În întunericul de afară nu e nimeni şi nimic. Îmi e dor. Îmi e dor de mine, cea de atunci, îmi e dor de Dana cea din primul an, cu care ieşeam şi rîdeam la un suc, jucîndu-ne cu un şoricel de plastic pe masa din Stud. Îmi e dor şi de Ada, care mereu se împiedica sau greşea o uşă pe undeva, care mereu ne făcea să zîmbim. Îmi e dor de zilele cînd chiuleam cu nesimţire şi cheltuiam bani prin baruri. Şi îmi este dor de Raluca din anul II, cu care pierdeam dimineţile la o cafea şi nu ne mai hotăram să mergem la şcoală. Care se alinta mereu şi mereu părea să aibe nevoie de un umăr pe care să plîngă. Şi mă gîndesc deja cu dor la Otilia din anul III, decisă şi hotărîtă mereu, sigură pe sine şi gata tot timpul să pună piciorul în prag. Şi de Alexandra îmi amintesc, mereu zăpăcită, cu capul în nori şi prietenoasă.

Deşi suntem toate aici.... noi nu mai suntem aceleaşi. Am cîştigat atîtea lucruri, dar am pierdut atît de multe! Fetelor, această jelanie este pentru noi! Sper să ne găsim drumurile în viaţa asta care ne schimbă în fiecare clipă...