Eu și viața mea, la braț

Visurile mele rotesc în jurul unui pat. Dimineața mă voi ridica lejeră, strângându-mi viața în brațe, cântând ceva inventat pe moment, fără să îmi pese de cât de fals ar suna notele. Voi păși în vârful picioarelor, ca și cum aș pluti peste paviment ușoară ca un fir de păianjen, grăbită ca o boare de vânt. Și dimineața aia ar fi un început, nu doar de zi, un nou sens, o nouă șansă la viață, o nouă mulțumire că încă respir. Mulțumesc, soare, că răsari și azi la fereastra mea, plasată ca într-o poveste drept spre tine! Mulțumesc, ceas ce ticăi clipele mele, că ai bătut startul acestei zile, doar a mea, a mea și a vieții mele!

Și aș ieși afară, fără frici și fără griji, să mă plimb pur și simplu, să umblu pe străzi observând ferestre nespălate și ziduri de cărămidă, fluturi care se odihnesc colorați la umbra unui smoc de iarbă, pisici ce sar în zadar să îi ajungă, să le frângă zborul pentru un joc, pentru o altă clipă, pentru un alt vis. Aș privi și aș zâmbi tuturora. Hornurilor înnegrite din care fumul a încetat să iasă după iarna lungă, oamenilor leneși sub căldura magică, copiilor gălăgioși și nepăsători. La fel de nepăsători ca mine. M-aș plimba cu viața mea la braț, să ne bucurăm de tot ce acest nou început are să ne ofere. Să lăsăm praful de pe marginea străzii să se reverse peste papuci. Și ce dacă timpul trece? și ce dacă avem multe de făcut? În acele clipe nimic nu ne va mai trece prin minte, doar lumea prin sufletul nostru ar mai conta!

Ne-am întoarce obosiți acasă, dar fericiți. Drumul ne-a întins picioarele prea mult, soarele ne-a toropit creștetele, zâmbetele ne-au umplut fața. Patul ne-ar aștepta, mare și moale și acoperit de alte vise, de după amiază! M-aș întinde, eu și viața mea, între cearceafurile curate, alunecând pe raza unui somn ușor, străbătând orele cu nepăsare, cu plăcere, cu ochii închiși. Și te-aș îmbrățișa, lume, univers, Dumnezeu, tot ce am în jur ar fi parte din mine, în acea zi a mea, a noastră, fiindcă eu am încetat să îmi aparțin! Ca o rădăcină adânc înfiptă, nu pot trăi fără pământ și apă, oricât aș vrea să cred că sunt independentă. Vă aparțin, lumini ale mele! Vă mulțumesc! Deși sunt îngrozită, fiindcă sunt dependentă de voi, nu am trăit nici o clipă înainte să veniți în viața mea, pe nesimțite, firesc, ca o poveste! E aproape redundant să spun „te iubesc” la vreunul dintre voi, e prea puțin! Eu sunt voi și atât!

Dialog cu Patrick (4) - Mama, Patrick și Tata

- Mama, dă-mi suzeta!

- Da, Patrick, numai nu mai urla!

- Mama, vreau alt scutec!

- Da, Patrick, numai nu mai plânge!

- Mama, vreau afară din pătuț, în pătuțul vostru!

- Da, Patrick, numai nu mai urlaaaa!!

- Mama, vreau în brațe!

- Sigur, Patrick, numai taci din gură!!

...

Dupa 30 de minute de tiranie bebelușească, ajunge și tăticul de la muncă.

Tata: - Măi, ce-i cu tot scandalul ăsta??

Patrick, zâmbind de parcă nu urlase isteric pentru mai bine de jumătate de oră:

- Tata, tata, ne drăgălim un pic?

- Patrick, hai la tăticu! Ce face comoara lui tata?, apoi întorcându-se spre mama:

- Dar ce-i făceai de urla așa?

... Eu, tot eu!!!! Eu ce-i făceam lui?? Păi îl pupam, îl drăgăleam, îl legănam, ce voia el îi făceam!!! Și tot eu... Vina mea, na acuma! Noi, femeile, ne lăudăn cu solidaritatea feminină, dar să ne ferească Dumnezeu de aia masculină!

Dialog cu Patrick (3) - Jocul de dimineață

- Mami, mami, indiferent cât scandal fac eu aici, să nu vii la mine, ai înțeles?
La șapte dimineața părea o idee foarte bună să îl las în pătuțul lui să se joace, cu atât mai mult cu cât râdea nevoie mare. M-am întins mai bine în pat, ascultându-l cântând.
- Aghighi, aghiga! Ga! Aaaaaaa! Angu! Ahahaha! Mmmmmmmma! Agagaga! Iiiiiiiiimb!!! Angîîîî! (Angî este preferatul lui, nu știu de unde l-a scos!)
Și tot așa, râdea și vorbea, vorbea și râdea, chirăia, se mișca gălăgios.
- Patrick, ce faci pe acolo?
Nu că m-aș fi îngrijorat cu adevărat, adică stătea în pătuț, nu prea avea unde să plece sau de ce să se lovească. Și el mai tare:
- Angîîî!! Haaaaa!! Ambbbîîîîî!!
Mă decid totuși să nu risc să îmi deșire vreo păturică din nou. În ritmul ăsta epuizăm garderoba înainte să îi iasă dinții, așa că somnoroasă, ciufulită, dar mai ales curioasă, mă ridic din pat. Ei, ți-ai găsit, bineînțeles că cu păturica avea treabă! Complet descoperit, reușise să ia în brațe o bucată de așternut, iar colțul îl modelase pe fața lui. Nu o mânca, o tot frământa cu mânuțele și picioruțele, îndoite cât poate el de mult în sus.
- Patrick, ai să răcești!
Când mi-a auzit vocea de deasupra lui, a reușit cu un gest sigur de maestru în ale păturicilor să își dea colțul deoparte de pe față și să îmi tragă un surâs de ăla știrb de al lui, cu toate gingiile descoperite și cu ochii întorși în sus într-un zâmbet complet!
- Aaaaaaaanghiiiiii!!!
A chirăit râzând în vreme ce mama lui silitoare încerca de zor să îl învelească cât de cât în vraiștea aia care devenise culcușul lui!
- Nu, mama!
Adăugă fața lui serioasă brusc, cu picioarele încrucișate la piept și mânuțele pumnișori deasupra lor.
- Să nu îndrăznești, că urlu!

Vedeți, am învățat de ceva timp să îi ascult avertismentele gălăgioase de dimineața devreme. Adică... când Patrick se joacă, se joacă și să mă ferească Dumnezeu să mă bag între el și orice ar reprezenta distracția lui! După încă un sfert de oră a adormit cu colțul plapumei până la urmă în gură, pe post de suzetă, o mână în sus deaupra capului, alta pe care nu am reușit exact să o identific și picioarele încrucișate sub fund. Plapuma era... peste tot!

Ce fetiță albastră!

Uneori, mă întreb cine a apărut primul, oul sau găina? Pe același principiu, se pune și problema copiilor: prima oară a fost un copil sau un părinte? Asta fiindcă am avut parte de cea mai „trează” observație!

În sala de așteptare, la pediatru, camera era plină de mămici nerăbdătoare, unele cu copii cu probleme de sănătate reale, altele imaginare, altele, ca mine, pentru bilanțuri de creștere, adică care ar fi avut alt mod mult mai bun de a-și pierde timpul, dar pediatrul a decis să își umple cabinetul. În fine, iată-mă în îmbulzeala de voci și conversații gratuite, despre „cât de devreme a mers fiica mea, la 13 luni!” (what? Băiețelul de lângă are șapte luni și deja se ține binișor în picioruțe!), sau „ce copil frumos, și cum zâmbește! Al meu la vârsta asta avea și vreo doi dinți!” (dacă aprofundezi, vei afla că îi ieșeau dinții chiar de la naștere. Na, așa stă treaba, unii sunt mai precoce decât alții!)

O bunică, venită pe post de însoțitor împreună cu fiica, ce era mama copilului (complicată linie de rudenie) își fixează ochii asupra mea, iar eu aproape icnesc în așteptarea conversației. Reușisem să mă eschivez destul de bine, dat fiind că bebeul meu avea chef de mama și necesita toată atenția mea. Să îl descriu pe Patrick: elegant nevoie mare, cu blugi raiați albastru închis și o cămășută asortată, aceeași nuanță de albastru cu guleraș alb, iar ca cireașă pe tort, păturica de la căruțul lui, bleu. Deci bunica aceasta privește la el, privește la mine, privește iar la el.

- Vai, ce copil frumos! izbucnește până la urmă, văzând că o priveam și eu de acuma curioasă, cum tot schimba priveliștea când la mine, când la fecioru-miu. Dar ce e, băiat sau fetiță? Că nu reușesc să îmi dau seama!
....
Credeți-mă, am fost foarte tentată să îi spun că este fetiță! Ce naiba, și așa este secolul de după emanciparea femeii!

Dialog cu Patrick (2) - De-a „V-ați ascuns” - elea

- Mami, mami, dacă eu mă fac că mă trezesc, tu vii repede să mă iei din pat ca să îmi dai de mâncare?
Asta parcă spunea puiul care se zbătea suspinând între plăpumioare. Mă duc, bineînțeles, să îl scot la masă, dar... ia-l de unde nu-i! Își trăsese păturica peste cap și o împingea cu nasul de dedesubt, în timp ce cu limba o mozolea pe dinăuntru!
- Patrick! mă holbez uimită la el și îi trag repede plapuma de pe cap. Se oprește cu mâinile pumnișori și mă privește serios nevoie mare. Nici un zâmbet, nimic, doar fața lui de bebe de patru luni cu ochi întrebători. Vede că nu mă mai mișc, așa că își înfinge mânuțele înapoi sub cearceaf și, hopa! iar are capul băgat la cutie! Acum însă îl aud râzând!
- Mami, mami, dacă eu mă ascund sub păturele, așa este că tu vii să le dai la o parte ca să pot eu să le mănânc mai bine data viitoare?
- Da, Patrick, așa este! Ia și te ascunde acolo!
- Aaaa, și încă ceva, mami! Să nu îmi strici ciufuleala, că am muncit multe ore de somn și zvăpăială ca să o pun la punct!
Mami: ....?!?!?.... Ce-i în capul tău, băiete????

Dialog cu Patrick - Păturica albastră

- Mami, mami, dacă mănânc la trei ore, așa cum spune pediatrul, pot să ronțăi păturica albastră din pluș moale cât vreau?
Nu m-am gândit mult la cererea mută din ochișorii fiului meu, dar am decis să îi las păturica la îndemână, prea se juca frumos cu ea. După cinci minute mă apropii de el, surâzătoare, pentru a mă speria repede: prin năsuc, prin guriță, până și prin gene fulgi ușori de pluș se îngrămădesc de la păturica lui, iar el zâmbește. Și nici nu are dinți! Jumate din ea a mâncat-o!
- Nu, Patrick, nu o poți ronțăi!
Asta am spus decisă, pe când încercam să curăț cât mai mult din vatelina împrăștiată peste tot peste fața lui.
- Mami, mami, dacă pap repede, repede, pot să mă duc direct în pătuț?
Are el o fețișoară așa, dulce și somnoroasă, pe care când o văd, îl parchez direct în pătuț. Așa că din nou nu am văzut nimic rău în cererea tăcută din ochișorii lui. După zece minute mă duc să văd dacă doarme. Reușise, printr-o minune, să își îngrămădească în guriță 80 de centimetri de cearceaf!!
- Nu, Patrick! exclam și trag repede de așternut. Nu știu încă cum, era tot ud (așterutul vreau să spun), de la stânga la dreapta și în jos vreo 10 centimetri, iar el râdea nevoie mare. Râdea atât de fericit, cu  mânuțele încă încurcate în material, încât am râs și eu și am rămas să îl supraveghez în timp ce gusta din pătuț. Printre limpăieli, mai dădea o tură de limbuțe umede și la propriile mânuțe, plescăind mulțumit.

A crescut puiul meu, a început să cunoască lumea!

Decalogul mamelor

Am început de ceva timp să citesc cărtți despre a fi mamă. Știu că în teorie trebuie să fii relaxată și restul va veni în mod natural, până la urmă instinctul matern fiind exact asta, un instinct, dar toată gravidanța și bună parte a timpului în care nu dorm, nu îl spăl pe Patrick sau nu îi dau de mancare, nu mă joc cu el sau nu am grijă de casă, citesc în continuare cărți. Și ce mă mai distrez când citesc că trebuie să îi fac exerciții fizice și el nici nu se gândește să colaboreze! Ba mai și râde frumos când eu încerc să îi întind picioruțul și el îl trage repede, repede, doar, doar nu m-oi prinde de șmecherie. Sau când îi fac baie și el se încăpățânează să stea copăcel, în picioruțe, sprijinit pe mâna mea, cu degețelele în gură.

Dar înorcându-ne la citit, am făcut rost, printr-un gest de curtoazie al internetului, care pare să aibă de toate, de o copie digitală a cărții „Mama și copilul”, de Emil Căpraru și Herta Căpraru. Vă amintiți de ea? Este cartea pe care o țineau în raft părinții noștri și pe care o consultau cu sfințenie pentru orice prostioară, uneori chiar luând în considerare sfaturile de acolo, înainte de a da crezare medicului. Îmi amintesc, în spatele pleoapelor coborâte, de culorile portocalii si albastre ale copertelor sale. Mi se pare că era un copil cu o bluză albastră, oricum, în ceață, Doamne, încă îmi amintesc de mirobolanta carte. Și, deși este scrisă în vremea României socialiste și are destule paragrafe în care vorbește despre transformarea copilului într-un mândru cetățean al societății și datoria părinților de a ghida copilul prin profundele substraturi comuniste, sfaturile sunt utile și prezentate într-o lumină neașteptată. Ba chiar am găsit un punct care se numește „Zece reguli pentru educația copilului”, care sincer, ar trebui urmat cu sfințenie de toate mamele. 

Majoritatea regulilor sunt de bun simț și vin din inimă pentru mame, dar este frumos să le vezi scrise, te fac să zâmbești. Deci, doamnelor mămici și nu numai, punctul 30 din cartea „Mama și copilul”, de Emil Căpraru și Herta Căpraru, Editura Medicală, București, 1984.

„30. Zece reguli pentru educația copilului - [...] publicat ca articol de fond de revista Der Kinderarzt (nr. 8, 1979), cu prilejul Anului internațional al copilului [...]

1. Să-ți iubești copilul! Adică să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești, să nu-l descurajezi, să nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta, să-i dai prilejul să te iubească.

2. Să-ți protejezi copilul! Adică să-l aperi de primejdii fizice și sufletești, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese și cu riscul propriei tale vieți.

3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău! Să transmiți valori de tradiție, să trăiești în conformitate cu acestea, să-l încurajezi și să te porți cu el cu responsabilitate. Este necesar ca un copil să simtă viața unui cămin, cu o familie unită, cu respectul și dragostea pentru cei bătrâni, cu legături strânse și sincere cu toate rubedeniile și prietenii. Copilul să crească într-o familie în care este cinste, adevăr, modestie, armonie. Adulterul părinților, invidia, îmbogățirea pe căi necinstite, obținerea unor avantaje pentru copil pe căi neprincipiale etc. constituie un model cu repercursiuni asupra profilului cetățeanului de mâine al țării.

4. Să te joci cu copilul tău! Respectiv să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi place, jocurile lui să le iei în serios, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui. 

5. Să lucrezi cu copilul tau! Să-ți ajuți copilul când vrea să participe la munca în casă, în grădină. Când copilul este mai mare să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice din gospodărie și pentru gospodărie. [...]

6. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă! Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Propriile tale experiențe sunt adesea lipsite de valoare pentru copilul tău. [...]

7. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane! [...]

8. Să-l înveți să fie ascultător! Părinții sânt datori să să supravegheze și să îndrume comportarea copilului, astfel încât, prin acțiunile sale să nu genereze suferință nici pentru el, nici pentru alții. Răsplătește-l pentru respectarea regulilor stabilite! La nevoie vei încerca să imprimi respectarea regulilor prin pedepsire!

9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da conform gradului de maturare și propriei experiențe! Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată.  [...]

10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintiri! Copilul se „hrănește”, la fel ca adultul, din trăiri care îi dau prilejul să cunoască viața altor oameni și lumea (serbări de familie, excursii, călătorii, vacanțe, spectacole, manifestări sportive)”

Multe lucruri apărute în aceste rânduri nu mă așteptam să le văd vreodată scrise într-o carte de specialitate. Adică să îți aperi copilul cu prețul vieții... E draguț să citești și să spui „Sigur că da, bineînțeles că el este mai important!”. Te face să te simți o mamă minunată!