Eu și viața mea, la braț

Visurile mele rotesc în jurul unui pat. Dimineața mă voi ridica lejeră, strângându-mi viața în brațe, cântând ceva inventat pe moment, fără să îmi pese de cât de fals ar suna notele. Voi păși în vârful picioarelor, ca și cum aș pluti peste paviment ușoară ca un fir de păianjen, grăbită ca o boare de vânt. Și dimineața aia ar fi un început, nu doar de zi, un nou sens, o nouă șansă la viață, o nouă mulțumire că încă respir. Mulțumesc, soare, că răsari și azi la fereastra mea, plasată ca într-o poveste drept spre tine! Mulțumesc, ceas ce ticăi clipele mele, că ai bătut startul acestei zile, doar a mea, a mea și a vieții mele!

Și aș ieși afară, fără frici și fără griji, să mă plimb pur și simplu, să umblu pe străzi observând ferestre nespălate și ziduri de cărămidă, fluturi care se odihnesc colorați la umbra unui smoc de iarbă, pisici ce sar în zadar să îi ajungă, să le frângă zborul pentru un joc, pentru o altă clipă, pentru un alt vis. Aș privi și aș zâmbi tuturora. Hornurilor înnegrite din care fumul a încetat să iasă după iarna lungă, oamenilor leneși sub căldura magică, copiilor gălăgioși și nepăsători. La fel de nepăsători ca mine. M-aș plimba cu viața mea la braț, să ne bucurăm de tot ce acest nou început are să ne ofere. Să lăsăm praful de pe marginea străzii să se reverse peste papuci. Și ce dacă timpul trece? și ce dacă avem multe de făcut? În acele clipe nimic nu ne va mai trece prin minte, doar lumea prin sufletul nostru ar mai conta!

Ne-am întoarce obosiți acasă, dar fericiți. Drumul ne-a întins picioarele prea mult, soarele ne-a toropit creștetele, zâmbetele ne-au umplut fața. Patul ne-ar aștepta, mare și moale și acoperit de alte vise, de după amiază! M-aș întinde, eu și viața mea, între cearceafurile curate, alunecând pe raza unui somn ușor, străbătând orele cu nepăsare, cu plăcere, cu ochii închiși. Și te-aș îmbrățișa, lume, univers, Dumnezeu, tot ce am în jur ar fi parte din mine, în acea zi a mea, a noastră, fiindcă eu am încetat să îmi aparțin! Ca o rădăcină adânc înfiptă, nu pot trăi fără pământ și apă, oricât aș vrea să cred că sunt independentă. Vă aparțin, lumini ale mele! Vă mulțumesc! Deși sunt îngrozită, fiindcă sunt dependentă de voi, nu am trăit nici o clipă înainte să veniți în viața mea, pe nesimțite, firesc, ca o poveste! E aproape redundant să spun „te iubesc” la vreunul dintre voi, e prea puțin! Eu sunt voi și atât!

Resemnarea șansei irosite din fașă

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Împreună cu anotimpurile, timpul trece inexorabil, dătător de speranțe, și din nimic încerci să schimbi fața realității. Te-au învățat că „dracul nu e niciodată așa negru cum pare”, așa că privești dintr-o altă perspectivă. Poate ești tu cel care greșește, poate ți se pare, nu analizezi bine lucrurile, însă oricum te-ai învârti printre fapte, ajungi mereu la aceleași concluzii.

Și uneori îți dorești atât de mult ca lucrurile să stea altfel, încât oferi noi șanse. Mereu și mereu și mereu, ca la o ruletă ruseasă jucată cu șase gloanțe, posibilitățile ca șansa să nu fie irosită sunt egale cu zero. Din nou și din nou și din nou, e greu să renunți la amintiri, la sentimente pentru ceea ce a fost odată. Dar e ceea ce se întâmplă, creștem în moduri diferite, devenim „oameni” în manieră proprie și acea amintire nu ne mai aparține. Nu ne mai întâlnim cu ea la răscruci de sentimente. Și ar trebui să ne resemnăm, să renunțăm la trecut, să capitulăm în fața realității.

Totuși suntem încăpățânați... Iar și iar și iar... Ne încăpățânăm să vedem aceiași vechi prieteni, același pierdut frate, aceeași îndepărtată soră. Nu vrem să credem că cei câțiva ani care ne-au despărțit ne-au depărtat așa mult. Și totuși... nu mai împărțim aceleași idealuri, crezuri, valori. Am devenit străini, am crescut prea repede, în moduri prea diferite, nu ne mai cunoaștem. Iar când încercăm să ne redescoperim, nu ne plac oamenii care au luat locul chipurilor din amintirile noastre. Suntem pierduți, suflete legate fără sens de dragul relațiilor de familie sau al relațiilor de grup.Uite așa contrafacem zâmbete, speranțe, dialoguri întregi și încurajări false. Și continuăm să sperăm că mâine lucrurile vor sta altfel, vor sta ca la început, vor sta ca odată.

Cu siguranță, parte din problemă suntem noi înșine, care ne-am schimbat la rândul nostru, purtați de valuri în distanțe diametral opuse de ceilalți. Nu mai putem fi prieteni, vechi amintiri, fiindcă nu suntem doar amintiri. Fiindcă avem mai mult decât himere, avem dreptul să creștem, să ne schimbăm, să ne rătăcim, să renaștem și niciodată să ne regăsim. Dragi himere... Dragi amintiri... Nostalgice timpuri trecute...


Sursă imagine: http://fantasticando.blog.tiscali.it/2011/07/18/nostalgia-canaglia/?doing_wp_cron

Fă ce zice popa, nu ce face el!

Cât de ușor este să ții prelegeri! Inspiri adânc, brusc te simți mai inteligent decât toți și începi să ții o cuvântare importantă și educativă. Dar când ajungi să pui în practică...

Răbdarea, pe care o promovezi prin tot felul de zicale implicite sau explicite, se transformă în nervi și draci, prin urmare la naiba să o ia, până la urmă fă cum zice popa, nu cum face el!

Tăcerea, care odată, în fața celor mai mici, era de aur, devine un adevărat scandal, la prima scânteie care se întrevede la orizont. Nici nu e nevoie să te atingă cu adevărat flacăra, ajunge gândul că ar putea să o facă ca să explodezi!

Bunăcuviința, cea care te învață că pe un om în vârstă să îl respecți, să îl asculți, să nu îl contrazici, se duce dracului, când ai de a face cu „un încuiat”, „un nebun”, „un moșneag tâmpit” și urli ca din gură de șarpe, cu ofense, la adresa bunicilior, socrilor sau mai știu eu cui.

„Asculți și apoi vorbești” se transformă în „întrerupe-ți interlocutorul la prima pauză ca să ia aer, altfel mai stai o oră să îl asculți degeaba!” și astfel dialogurile se transformă în monologuri relativ fragmentare, în care fiecare, când are ocazia să îl întrerupă pe celălalt, o face ca să își continue propria idee începută în urmă cu... o oră să spunem și care va fi finalizată peste încă... vreo două, aproximativ.

A, da, preferata mea, cumpătarea!! „Să fii cumpătat în tot ce faci!!” și se referă chiar la orice: la mâncare, la băutură, la desfrânare, la muncă, la odihnă. Dar până la urmă unul e gurmand, la altul îi place sexul, altul își îneacă amarul în băutură, dar când vine nepotul în vizită, ascultă aceeași prelegere despre cumpătare, ca și când toți oamenii mai în vârstă sunt sfinți pogorâți pentru a-i învăța.

Știți ceva? După capul meu, nu neapărat cumpătat, binecrescut sau cu mai știu eu ce ideal, tinerii nu au nevoie de simple discursuri formative, de predici ținute din vârful unui piedestal. Au nevoie de eroi, de exemple de persoane oneste, cu ceilalți și cu ei înșiși, de persoane coerente, care nu se complică cu ipocrizia, de persoane altruiste, care vor cu adevărat să ajute, nu doar să pară mai deștepte decât alții. Un fel de popa Tândală modern, care să încerce să schimbe prin forța exemplului personal, nu doar prin cuvinte frumoase!

Când tot ce ai este prezentul

Timpul este liniar, unidirecțional, fluid... Nu îl ajungem din urmă și nu reușim nici să mergem pe lângă el. Posibilitatea de a ne întoarce nu există. Oricât de mult ne place să credem că putem oricând să reluăm vechi obișnuințe, prietenii uitate, pasiuni abandonate, timpul nu ne permite să facem saltul la acel vechi „eu”, altcineva față de „eu” cel din prezent. Suntem mereu noi și mereu vechi și mereu diverși, fie că înțelegem acest lucru sau ne considerăm în afara lui.

Uneori, posibilitatea de a renunța, de a lua înapoi acțiuni, vorbe, clipe, nu numai că nu există, dar este și imposibil de remediat ceea ce deja am rănit. Atunci când ai da orice să poți întoarce zilele, când e imposibil să spui „îmi pare rău!”, când nu mai ai ocazia să explici, să ceri iertare, când timpul te-a dus prea departe de ceea ce ai avut și de ceea ce ai fi putut avea, mai ai o singură posibilitate, rece și măreață: să te concentrezi pe viitor.

Blocat în regrete, clipele se vor scurge cu aceeași repeziciune pe acele ceasului. Trecutul va deveni și mai trecut, chiar dacă văpaia lui ni-l va apropia în inimile noastre. Și astfel, posibilitatea de a fi altfel dispare. Nu remediem lucrurile plângându-le, ci reflectându-le în acțiunile noastre următoare, în felul în care construim acel „eu” din viitor, învățând din greșeli și permițându-ne să facem alte greșeli, pentru a putea învăța în continuare.

Acțiunile noastre de acum sunt singurele asupra cărora avem controlul, așa că să le folosim! Să nu le aruncăm înecându-ne în păreri de rău, ci să le utilizăm pentru a crește, fiindcă e ceea ce până la urmă facem, conștient sau nu. Creștem! Mai întâi fizic, apoi psihic, spiritual. Și avem puterea să ne măsurăm forța prin felul cum punem un pas în fața celuilalt în momentul prezent. Și dacă ne gândim bine, prezentul e tot ce avem, așa că de ce să plângem trecutul, când am putea să învățăm din el și apoi să îl lăsăm acolo unde aparține, adică în spatele nostru?

Universul în tine însuți

„Dacă vrei să trezești
Întreaga umanitate,
Atunci tezește
Toate părțile din tine însuți.

Dacă vrei să elimini
Suferința din
lume, atunci
elimină tot ce este întunecat
și negativ în tine însuți.

Cu adevărat, cel mai important cadou
Pe care trebuie să
Îl dăruiești este acela al propriei
Transformări de sine.”

Lao Tzu

P.S.: este o traducere „cuvânt cu cuvânt”, nu respectă ritmul, dar cred că ideea este cea mai importantă :)

Noi suntem noi!

Suntem la un zâmbet distanță unul de altul, pe obrazuri diverse ale aceleiași figuri. Rostim aceleași cuvinte, simțim aceeași respirație, dar nu ne întâlnim niciodată. Ne unim în mișcări, ne îndepărtăm în același timp, uneori avem un ritm divers în a ne exprima, dar suntem parte a aceleiași guri, elemente de pe același chip, frustrări ale acelorași buze. Și totuși, suntem atât de diverși!

Uneori ne furișăm și ne privim pe ascuns, peste dinții albi, tăioși. Ne analizăm, ne controlăm, ne temem unul de altul, dar ne dorim mereu mai mult, în afara logicii și a fricii. Suntem fără rațiune, ființe făcute din sentiment pur, din electricitate care ne curge prin ființă, făcând abstracție de vene, sânge, circulație. Suntem corpuri din lumină, ne aflăm în punctul unde toate culorile converg, amestecându-se pe planșeta de pictură a unui zeu păgân.

Suntem voci, glasuri, dincolo de ecouri, fără còpii, fără corzi vocale. Suntem mase de gânduri, care circulă de la unul la altul, ca mingi de tenis pe un câmp de antrenament. Nu suntem romantici, suntem pasionali, nu suntem curajoși, suntem neînfricați, nu suntem indiferenți, suntem îndrăgostiți, mișcăm Universul în jurul nostru și ne amestecăm cu el, la limita existenței, la limita culorilor și a formelor, acolo unde ne începe cu adevărat spiritul și de unde se întinde eternul. Noi suntem noi, împreună fără să fim niciodată alături, amestecați unul cu celălalt până la a ne confunda și a ne vărsa esența peste hăurile care ne despart, riscând chiar să ne înțelegem, să ne apropiem mai mult decât ne permit corpurile. Noi suntem noi, creația albă a sferei ancestrale, atemporali, repetitivi, enumerativi, dar, mai presus de toate, noi suntem noi înșine, fără nevoia de a primi aprobare, permisiune sau înțelegere. Suntem voci, nu ecouri!

Tăcerea lebedei și lucrurile fără importanță

O săptămână de absență... Serviciul, care ne duce departe de obișnuințele noastre cotidiane, m-a obligat să lipsesc pentru acest arc de timp. Dimineață am reintrat în „vechiul” meu context și, de cum am trecut pragul biroului, m-a asaltat o senzație de nostalgie.

„Vechiul” meu scaun stătea exact cum l-am lăsat, cu o ușoară urmă de praf și o familiaritate dureroasă. Fereastra curată dă încă spre curtea interioară și o ceață deasă acoperă mare parte din peisaj. Știu că mai târziu se va ridica și va descoperi strada șerpuită păzită de copaci înalți, șuvițați de culorile toamnei. Privesc mereu pe geam și aștept să văd copacii, mi-au lipsit. Mi-a lipsit și zgomotul huruit al camioanelor în plecare, clanxoanele mașinilor care nu vor să dea prioritate celor ce ies din benzinărie, râsetele sincere ale celor ce ies de la bar după o ceașcă de cappuccino, parcă reușesc să deslușesc chiar și zgomotele periilor spălătoriei self service. Sunt mici detalii, care dau viață, insuflă obișnuință, îmi oferă confort. Da, cred că mă pot declara „vinovată” de a fi reintrat în confort zone-ul meu cu o ușurare și o plăcere incredibilă, dar... Îmi simt inima bătând liniștit, un zâmbet senin imprimat pe chip și o apropiere cu ceea ce mă înconjoară.

Mă simt complice cu ceața, care știe la ce oră ajung și eu știu la ce oră va dispărea, mă simt prietenă cu clienții barului, pe care nu îi întâlnesc niciodată, dar pe care îi simt alături cu zâmbetele și flecăreala lor gratuită, mă simt apropiată de scaunul care m-a așteptat și de masa care a rămas goală. Sunt lucruri fără importanță, știu, dar care, într-o dimineață umedă și gri, au dat un sens prezenței mele acum și aici. Da, nu spun nimic despre cine sunt eu, dar când voi reuși să văd copacii de pe marginea drumului, în culorile lor pastel voi regăsi un strop din mine, din mintea care vagabondează împreună cu frunzele căzătoare, din sufletul care cântă când privește pădurea, din ochii care se mulțumesc să aspire sinfonia de nuanțe.

Și eu poate fac parte un pic din toate lucrurile care îmi plac, așa cum ele se adaugă mie însămi. Poate sunt împărțită în o infinitate de locuri și o infinitate de persoane, iar eu sunt alcătuită din infinități de entități. Mi se pare greșit ca cineva să îmi ceară să nu îmi formez rutine de tot felul, fiindcă dacă ar trebui să fug mereu de a crea obișnuințe, ar fi ca și când aș fugi mereu de mine însămi, de a mă descoperi și de a mă defini. Cineva care fuge nu are timp de a gusta, nu are vreme de a se înțelege, nu are răgaz de a se cunoaște. Nu poate evolua. Fuge și, fără să vrea, se ascunde. Înainte de a trece la noi etape, trebuie să ne maturizăm, să ne pregătim, să devenim noi înșine noi faze. Dar arderea pașilor e ca un castel de nisip. Aparent ne înălțăm, când de fapt la primul vând puternic ne vom prăbuși. Îmi place să consum toate locurile, persoanele, întâmplările și să le asimilez prin mine însămi. Astfel ajung la un pas mai aproape de mine, cea închisă într-un trup.

Fiii luminii

Suntem noi, cei care plângem, care râdem, care cădem împreună cu ploaia și ne ridicăm odată cu vaporii. Noi ne oprim cu semafoare roșii, dar accelerăm la cele galbene și mai niciodată nu ne asigurăm dacă este verde. Noi așteptăm semafoare verzi, nu încercăm să le schimbăm culoarea!

Noi ne construim pavimente din vise, frunze moarte din iluzii și piste de decolare din inimile libere de coșmare. Avem aripi, când picioarele ne dor, dar folosim numai picioarele, avem tentacule când mâinile amorțesc, dar folosim numai mâinile, avem suflet când creierul se supraîncălzește, dar folosim numai creierul. Noi alegem să fim unilateral când infinitul ne stă alături.

Noi suntem născuți din femei, cu un tată și o linie de sânge de fugărit. Suntem un fluviu de sânge, transmis di generație în generație de imaginația celor dinaintea noastră. Avem comori ale noastre, proprii, independente de familii, dar decidem să secăm izvoarele familiei, avem buzunare de umplut singuri, dar le umplem de la alții, avem atâta iubire de oferit, dar ne mulțumim să primim. Noi alegem să fim comozi și să ne pierdem pe noi înșine, în fiecare zi mai mult.

Noi suntem cei ce o dată am fost unul singur, dar am ales acum să fim doi. Suntem doi, separați de ceea ce credeam că ne unește, ca un jug greu peste grumazul nostru. Suntem la fel și ne respingem, ca aceiași poli ai magneților, dar suntem atât de străini unul de altul! Suntem siamezi, corpurile noastre nu se vor rupe, pentru a ceda repulsiei dintre noi, ne vor forța să rămânem împreună și tocmai de aceea ne vom iubi, mereu mai mult și mai mult și de aceea ne vom distanța mereu și mereu... Noi suntem unul singur și am ales să fim doi pentru a ne întoarce la final să fim unul singur.

Noi suntem Universul, cuvintele noastre ca adieri de vânt se aud peste timpane și timp și își poartă ecoul prin vremuri. Lacrimile noastre sunt uragane, săruturile noastre furtuni, corpurile noastre pământul insuflat cu viață. Noi suntem cei ce renasc din ei înșiși, din nou și din nou și din nou, ca pasărea Pheonix din vidul existențial. Avem piepturi pline de inimi, burți pline de stomacuri, căpățâni pline de creiere, dar un singur suflet de purtat printre veacuri și trupuri. Noi suntem fiii luminii.

A fi sau a nu fi diplomat, aceasta este chestiunea

A fi diplomat... Toți consideră că iau decizii bune și că sunt cât se poate de... diplomați în relațiile cu ceilalți. Dar... este cu adevărat așa?

A fi diplomat nu înseamnă să întrebi: „Nu te supăra, pot să te întreb de ce?”, în acest fel ești un băgăreț politicos. Diplomatul vrea să întrebe „De ce?”, dar înțelege că nu are dreptul, așa că așteaptă și te induce pe tine însuți să îi spui de ce, fără nici cea mai mică urmă de curiozitate aparentă. Diplomatul este un manipulator.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Dacă pot să îmi permit să îți spun părerea mea...”, ești doar un prezumțios care are intenția de a părea modest. Diplomatul va tăcea, îți va pune întrebări la momentul potrivit și va face în așa fel încât tu însuți să ajungi la concluziile lui. Îți vor părea ideile tale, vei spune că ai avut o inspirație incredibilă, în realitate diplomatul a știut  să îți insufle propriile idei în așa manieră încât să le accepți ca fiind ale tale. Diplomatul stăpânește tehnica persuasiunii.

A fi diplomat nu înseamnă să spui: „Lasă prostiile și gândește-te bine! Noi aici vrem să te ajutăm, gândește-te la ce îți spunem și noi, nu fă numai cum te taie capul!”, fiindcă atunci chiar și cel mai bun prieten pare doar un pisălog care nu te înțelege. Diplomatul te va asculta și te va înțelege, apoi va începe să empatizeze cu tine, găsind punctele slabe în argumentarea ta. Apoi îți va expune ideea lui cu cuvintele tale, va fi ca și cum îți vorbește o altă parte din tine însuți. Va folosi un limbaj pe care să ți-l asociezi, va folosi argumente pe care să le poți asimila, va sensibiliza cu tine, te va convinge fără să ți se pară că o face, ceea ce va spune el ți se va părea firesc, normal să fie așa. Brusc, te vei simți penibil, exagerat, îi vei da dreptate, fiindcă diplomatul știe să empatizeze.

De multe ori, nici nu ne dăm seama cât de diplomată este o persoană cu adevărat. Ne pare că este doar cineva cu care ne place să stăm de vorbă, care ne înțelege, care ne ajută cu adevărat. Îl sunăm sau îl chemăm fiindcă ni se pare că avem atât de multe în comun, că prietenia dintre noi este sinceră și profundă. Dar se poate spune că persoana care manipulează, persuadează și convinge se dezvăluie cu adevărat pe ea însăși, într-atât încât să considere pe altineva prieten cu ea?

Metareprezentare teatrală

„Fiecare rid apărut pe chipurile noastre se datorează unei situații trăite cu curaj, orgoliu, surâsuri, plânsete, iubire!” - Alda Merini. Prin urmare nu îmi voi face niciodată o operație estetică, ci, cu cât mai multe riduri se vor adăuga feței mele, cu atât mai mult voi surâde nostalgic atunci când mă voi privi în oglindă. Îmi voi aminti trecutul cu mândrie, cu încântare și cu așteptări pentru anii ce vor veni. Prin urmare, cel mai bine este să faci așa cum îți spune inima, așa cum îți dictează instinctul, cu un ton dulce și puternic.

Voi dansa atunci când cerul plin de stele se va umple de nori și voi cânta când tăcerea își va cere un nedorit rol în inima mea. Voi râde când ceilalți vor crede că am motive să plâng și voi simți cu intensitate totul, prin mine, în mine și în afara mea. Mă voi bucura în lumina reflectoarelor proiectate de propria mea viață, le voi ridica la nivelul celor mai bune ecranizări existente și voi fi un actor principal până când cortina va cădea fără zgomot, fără zarvă și fără nici o lumină. Nu vor fi aplauze la finalul piesei de teatru care devine existența mea, așa că voi aplauda cât de mult voi putea înainte de final.

Nu oblig pe nimeni să meargă alături de mine nici să mă înțeleagă. Sunt convinsă că persoanele care contează pe scena mea sunt prezente și fără să le cer nimic, și fără să ofer nici o explicație. Pur și simplu se urcă pe scenă și își recită partea cu aceeași dezinvoltură și iubirea cu care eu îmi recit partea pe scenele vieților lor. Pentru scurte stele ne intersectăm și ne proiectăm noi înșine în ceilalți, dar la final reajungem să fim originali, îmbogățiți de cei ce sunt fără să fie.

Este o provocare cotidiană să mă înțeleg pe mine însămi, dar adevărata mea problemă vine din faptul că uneori îmi blestem sufletul să încerce din răsputeri să îi înțeleagă pe ceilalți. Face asta parte din rolul meu sau este, așa cum am spus, doar o problemă? Nu știu, dar uneori mi se pare mai important să înțeleg și să iert decât orice fază trecătoare prin care aș putea să trec eu. Face parte din scena mea și îmi asum aceast rol zâmbind, crezând, iertând și fiind acolo fără să îmi ceară nimeni nimic, fără să îmi sesizeze nimeni prezența. Sunt în spatele cortinelor, așteptând să fie cazul să urc pe scenă.

Intrebari pentru un sine obosit

V-ati intrebat vreodata ce ati vrea sa faceti, daca banii nu ar conta si orice ar fi permis??? Ce ati vrea sa faceti ca ocupatie, ca pierdere de timp??? Cum ati vrea sa fiti tinuti in brate si cum ati vrea sa tineti in brate, daca moralitatea si barierele nu ar exista??? Ce locuri ati vrea sa vizitati, daca biletele de avion nu ar trebui platite si hotelurile ar fi deschise tutrora???? Ce ati vrea sa mancati, daca nu ar trebui sa va ganditi mereu la silueta sau la sanatate??? Ce vicii ati avea, daca toate lucrurile considerate nocive nu ar avea efecte adverse???? De cate ore de somn ati vrea sa va bucurati daca alarma nu ar suna dimineata pentru a va duce la munca???? Ce masina ati conduce, daca cineva v-ar face-o cadou? Ce casa ati avea, daca ati putea sa v-o construiti din piesele de lego ale viselor? Ce haine ati purta, daca nu v-ati gandi mereu la rotocoale de grasime, la greutate in plus sau la preturile din raioane? Ce animal ati vrea sa aveti daca nu s-ar pune problema spatiului unde sa il tineti, a pretului pe care trebuie sa il platiti, al companiei pe care trebuie sa o tineti? Ce culoare ar avea peretii camerei voastre, daca ar fi sa dati frau liber imaginatiei? Ce mancare ar deveni preferata voastra, daca nu ar exista restrictii de nici un fel?? Cate ziare ati citi, daca ati fi convinsi ca nimic din ce se afla in paginile lor nu poate sa va influenteze direct? Cate taxiuri sau autobuze ati lua, daca nu ar conta cat de tarziu ati ajunge la destinatie, atata timp cat va decideti sa plecati la drum?

Si acum intrebati-va: ati mai pleca la drum, daca nu ati fi obligati sa ajungeti undeva? Ati face ceva cu adevarata devotiune data ati sti ca nu conteaza pentru nimeni altcineva decat pentru voi insiva? Daca nu ar exista restrictii de nici un fel, ati mai manca? Daca ati da frau liber imaginatiei, ati mai ajunge sa puneti si in practica, colorand efectiv peretii camerei voastre? Daca nu ati avea nici o responsabilitate fata de animalul din casa, atunci la ce v-ar mai trebui sa il aveti? Ati aprecia cum va pun hainele in valoare, daca toate v-ar veni la fel, fara deosebire intre ele? Si daca ati putea sa construiti o casa din vise, ar mai avea nevoie cineva sa se trezeasca dimineata si sa mearga la culcare seara, adica sa se bucure de realitate? Daca cineva v-ar face cadou o masina, ati conduce-o? Daca alarma nu ar suna obligatoriu, ati mai dormi noaptea si ati mai avea pentru ce va trezi dimineata? Daca nu ar exista efecte adverse, ar  mai putea sa existe viciile? Mancarea ar mai avea vre-un gust, daca ar fi permis orice? Ati mai vizita ceva daca nu ar trebui planificate vacantele? Ar mai exista magia iubirii daca orice e carnal ar fi moral in afara sentimentelor? Ar mai fi ceva considerat ocupatie sau pierdere de timp daca totul ar fi la fel? Ati sti ce sa faceti mai intai, daca nu ar exista lucrurile pe care nu le puteti atinge cu usurinta?

Ceea ce vreau să îmi amintesc

Viața merge înainte, un clișeu greu de ocolit, și noi împreună cu ea ne schimbăm și ne transformăm, de-a valma și uneori fără sens, pentru a ne trezi într-o dimineață că nu știm cu siguranță cine este persoana care ne privește din oglindă. Vreau să îmi amintesc ceea ce mă făcea fericită când eram copil, când ceea ce mă ghida în viața mea inocentă era iubirea, curată și dulce, a oricărei mici ființe umane.

Vreau să îmi amintesc să zâmbesc, chiar și atunci când mă simt ocolită de fericire și bucurie. Vreau să alung gândurile negre și să spun: „La naiba, ceea ce contează e acum și aici, în inima mea, fără problemele unui univers extern, care mă ating doar în treacăt! Ceea ce contează sunt eu în interiorul meu, nu cum mă văd alții sau cum mă cred ei, așa că zâmbește! Fiindcă sufletele noastre sunt frumoase orice ar fi și ele merită să fie tratate numai cu lumină și surâsuri calde!”

Vreau să îmi amintesc să iau în brațe persoanele importante pentru mine și nu numai, orice persoană care are nevoie de cineva care să îi stea alături. Vreau să îi strâng lângă mine și să ne înseninăm reciproc cerul înnorat de deasupra. Vreau ca atunci când se anunță furtuni, să avem puterea să le alungăm cu o simplă strângere în brațe. Nu e așa că ar fi frumos?? Și de ce să nu fie posibil??

Vreau să îmi aintesc să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce mi-ar plăcea să fie, să am puterea de a nu îi critica pentru credințele lor și de a nu le da sfaturi când eu cred că greșesc. Vreau să îi iubesc, să îi accept în viața mea așa cum vin și așa cum sunt, fără nevoia umană de a-i corecta. Și vreau să îmi amintesc să îi iubesc pe toți oamenii, săraci sau bogați, urâți sau frumoși, răi sau buni, să aibă fiecare un loc în inima mea.

Vreau să îmi amintesc să mă joc, în fiecare zi să îmi trec mâinile prin ludicul vieții, să îmi inventez noi concursuri cu mine însămi și noi modalități de a zâmbi. Ce e mai frumos decât să îți amintești de când făceai prăjituri din noroi și să continui să înventezi rețete chiar dacă anii trec și ar trebui să fii matură? Eu sunt un „om mare”, dar nu după criteriile lor, ale celorlalți, ci după criteriile mele, ale spiritului meu, ale ființei mele.

Vreau să îmi amintesc să fiu eu însămi, reală și sinceră în fața mea, fără să mă transform și să mă camuflez după convenții sociale. Și să am voința de a nu apleca urechea la cei care mă critică, deși nu mă cunosc, la cei care mă urăsc, deși nu știu că eu încerc să îi iubesc, la cei care îmi spun cum să  fiu, deși nu au nici o idee de cum sunt eu de fapt. Vreau să fiu egală cu mine însămi, în orice împrejurare, în orice colț de mine.

Vreau să îmi amintesc să trăiesc, fără prea multe complicații și conflicte inutile, care nu fac altceva decât să lase viața să treacă pe lângă. Vreau să mă bucur de soare, de ploaie, de timp frumos și de furtună, să îmi învăț lecțiile și la evaluarea finală să fiu fericită că am luat examenul cu note mari la capitolul: fericire și putere de a te bucura.

Și dacă trebuie să plâng, vreau să îmi a mintesc să plâng pentru lucrurile mărunte și neimportante, ca apoi să râd de mine însămi, și să râd cu lacrimi de lucrurile care mi se par tragice, pentru a le vedea apoi ca lecții care trebuie învățate și nu ca drame greu de trecut.

Vreau să îmi amintesc că în calea viselor nu există obstacole. Pot să fiu orice vreau, oricum vreau, ajunge să am puterea de a visa, de a avea lumea mea, din nou înăuntrul meu, din nou curată și plină de lumină. Și atâta timp cât eu voi avea visele mele, nimic și nimeni nu va reuși să mă sustragă mie însămi și voi locui într-o copilărie eternă, plină de fericire. Nu contează că păpușile sunt din cârpe și nu din porțelan, îmi ajunge să am puterea de a mă juca cu ele cu sinceritate.

Una din minunatele dimineți

Aceasta este una dintre diminețile minunate de vară,când mă trezesc  înainte ca ceasul să sune și spun: nuuu, vreau să mai dorm jumătate de oră! Dar apoi privesc razele de soare care se strecoară calde printre crengile pline de frunze ale nucului din dreptul geamului. Ascult vrăbiuțele care ciripesc vesele noua zi și porumbeii care hrubăie gălăgioși într-un colț de zid unde și-au făcut vizuina și brusc mă simt cuprinsă de fericire. Mă simt liniștită și bucuroasă că am reușit să mă trezesc înaintea tuturor celorlalți din casă și am ocazia să ascult minunata tăcere a zorilor, ornată cu melodiosul glas al păsărilor.

Aceasta este una dintre diminețile minunate când mă încântă ideea de a merge la muncă, fiindcă îmi plac momentele la cafea cu colegii, când mergem la barul de lângă, într-o mică pauză, și iubesc oamenii care cu care voi socializa datorită muncii. Este o dimineață când nu am nevoie de cafea pentru a mă simți plină de energie, căci cu toată ființa mea mă cufund în liniștea infinită a plăcerii de a fi acum și aici, înconjurată de persoane pe care le iubesc, înconjurată de vântul dimineții care îmi încurcă părul și îmi alintă fața.

Aceasta este una dintre diminețile minunate când ”complicațiile vieții” sunt un concept pe care nu îl înțeleg, când mă gândesc că de fapt problemele nu există, mi le-am inventat eu, de teamă că prea multă fericire ar putea să mă plictisească. Mă gândesc la soarele care răsare și apune, fără prea multe divagații inutile, la luna care, deși fură lumina ei cristalină, înmoaie noaptea și pare de 100 de ori mai strălucitoare decât stelele adevărate și fierbinți. Mă gândesc la mine, care uneori îmi sting sclipirile de pe chip pentru a mă pierde în divagații inutile, îmi confund ideile și uit să strălucesc de o sută de ori mai puternic decât întunericul care mă cuprinde. Și îmi dau seama că nu are sens, că vreau să fiu ca soarele și ca luna, să îmi urmez cursul vieții fără prea multe procese de conștiință, cu curaj și încredere.

Aceasta este una dintre puținele dimineți când sensul vieții mele mi se pare atât de clar, că îmi vine să plâng, gândindu-mă la toate celelalte dimineți când nu mă înțeleg pe mine și lumea din mine. Aceasta este o minunată dimineață care mi se pare pur și simplu un nou început, un izvor de liniște și armonie care îmi inundă venele și îmi traversează inima, pentru a ajunge și la creierul cel încețoșat de false probleme. Aceasta este o dimineață.

Definitia mea prin voi

Cand eram mica, universul era infinit. Extraterestrii erau printre noi si stelele se aflau la doar un pas de distanta. eram nemuritoare... Eram nemuritori, eu, ei, cei din jurul meu, cei care astazi sunt fantasme ale unui trecut indepartat si stihii ale prezentului.

Am devenit credincioasa. Cred in spirit, cred in lumea de apoi si incep sa ma conving pana si de reincarnare. In felul acesta pot sa imi mentin vii prietenii, zmeii de alta data, care strigau cuvinte vitejesti si erau nemuritori alaturi de mine. Pierdeam timpul palavragind, razand, batandu-ne cu pernele sau facand lectii la matematica, romana, fizica. Scriam poezii si le citeam, incercand sa nu ne criticam, fiindca prietenii nu fac asa ceva. Ne tineam de brat cand ieseam in oras si aveam gasti, care la doua noaptea cautau non stop uri sa cumpere hand burgeri si sa mai ia un pet de bere. Timpul a trecut si ne-a aratat ca oglinda ne face infiecare zi mai maturi. Am trecut prin primele povesti de iubire, povestindu-ne peripetiile, cand o simpla strangere de mana iti dadea ameteli si un sarut era maximul pe care il puteai cere de la viata. Am construit o prietenie, o relatie, sentimente de iubire.. care astazi inca exista, dar reprezinta numai un trecut.

Astazi am doua cruci de privit. Doi prieteni, doi zmei din povesti, doi nemuritori, sunt morti. O ea si un el. Ea fiindca lupta cu boala, el fiindca nu a mai dorit sa vada lumina zilei si a decis ca vrea sa paraseasca piesa de teatru numita viata. Am ramas pe margine, ca simplu spectator, gandindu-ma la tot timpul petrecut impreuna, cand clipele fugeau, fara sa ne gandim ca intr-o zi chiar timpul ne va lipsi. Nu mai avem timp, dragii mei prieteni, si in ultimul timp nu am mai avut timp unul de altul. Am fost ocupati, toti trei, sa ne construim o viata, sa urmam facultati, unii sa ne casatorim, altii sa ajunga in locuri de munca importante. Am spus mereu: cand vom fi mai liberi, vom relua legaturile amortite, vom contacta mai des amicii, vom vorbi mai mult intre noi, ne vom face mai mult timp pentru noi insine... Vom iesi din nou in fata casei ca sa jucam tenis, ca sa ne plimbam seara, ca sa barfim, ca sa fim impreuna.

Si ce ma doare cel mai mult nu e faptul ca astazi nu mai sunteti, nu e faptul ca ati murit, ea la 24 de ani si el la 22, ci faptul ca, daca am mai fi avut timp, tot nu l-am fi petrecut impreuna. Am fi fost in continuare ocupati sa devenim adulti, am fi fost in continuare separati de noi insine, in vreme ce sufletele noastre se defineau unul prin celalalt.

Si totusi... voi erati cei mai buni prieteni ai mei. Viata m-a pedepsit pentru distanta mea si mi-a luat persoanele care imi erau cele mai apropiate, persoanele pe care le consideram cei mai buni prieteni ai mei, chiar daca nu mai vorbeam atat de des. Dar ei ma cunosteau... O cunosteau pe Anca cea din scoala, pistruiata, timida si intunecata, o cunosteau pe Anca cea un pic crescuta, indragostita si vesnic vesela, o cunosteau pe Anca cea decisa sa cucereasca lumea... Ei stiau despre mine lucruri pe care uneori nici eu nu vroiam sa le recunosc, dar in tacerea noastra, ne completam cunostintele. Eram in asteptarea zilei cand aveam sa iesim din nou in oras cu 1 leu in buzunar, razand de faptul ca nu ne puteam cumpara nici o inghetata, cand parintii ne cumparau bilete la teatru cu papusi si noi fugeam la sali de internet.... Aveam suflete care se defineau prin sufletele celorlalti, si acum... Prietenii mei, zilele acelea nu vor mai veni niciodata...

Eu raman spectator, pe marginea vietii, pe care ea a pierdut-o si pe care el si-a luat-o singur. Raman aici sa imi amintesc de voi. Si sa ma definesc pe mine insami prin voi doi. Dar voi m-ati invatat ceva pretios: cand crezi ca ai toata viata inainte, e posibil sa nu mai ai timp...

Morala unui an fara cuvinte

Am fost muta... De un an, nu am mai scris un rand in acest semi jurnal virtual. Am fost acea lebada tacuta, ce isi cauta un drum si penele ce abia spicuie din puf. Cred ca am crescut, poate m-am transformat sau am ramas exact aceeasi, fara drept de apel.

De un an am cautat sa imi construiesc o identitate care devenise cenusie. De un an m-am intrebat mereu cine sunt si ce vreau de la viata, acum ca am trecut cu tocuri ascutite peste copilarie. Vedeti, m-am ratacit in labirintul gandurilor. Nu ca as fi avut vreo sansa sa devin un filosof, mai mult o... simpla calatoare muta.

Si am invatat cateva lucruri, pe care vreau sa le enumer mai mult pentru mine insami. Poate daca le vad mereu scrise undeva, nu le mai uit. am invatat asa:

1. Pastreaza-ti surasul, indiferent cati nori crezi ca se aduna deasupra ta. Furtuna nu e niciodata atat de dura pe cat te astepti.
2. Nimeni nu te enerveaza in sine, prin actiuni sau fapte, daca tu nu ii permiti. Cel mai mare atu pe care poti sa il ai asupra celorlalti e sa nu ii lasi sa te calce pe nervi. E totul o problema de egoism.
3. Absolut orice se poate negocia, chiar si obtinerea buletinului italian. Credeti-ma!
4. Nimeni nu te uraste pe tine, pentru ca esti strain undeva; oricine este dispus inconstient sa isi ofere increderea, mai mare sau mai mica.. E o problema de calitate umana.
5. Dragostea este intr-adevar cel mai frumos lucru din lume, care merita orice sacrificiu. Chiar si o ratacire de un an, ca o umbra muta pe suprafata pamantului.

Credinţele din mine

Cred în ziua de mîine. Cred că soarele apune şi apoi răsare cu un sens, că tot acest chin de a ne lumina zilele nu este zadarnic. Şi cred că fiecare nou pas, fie că este vorba de dimineaţa, cînd mă dau jos, este unul înainte. În imensitatea lor, lucrurile au un sens...

Cred în iubire mai mult decît orice pentru că te ştiu pe tine, înger de dincolo de cît puteam să înţeleg înainte de a te cunoaşte. Cred în zîmbetul sincer al unei mame cînd îşi priveşte copilul şi în lacrimile bunicii cînd nepoţelul ia premiu la şcoală. Cred în dragostea curată, dezinteresată, în fericirea sufletelor ce se unesc, întotdeauna într-o familie. Şi acum cred cu tărie, nu ca atunci cînd nu înţelegeam ce rost au sufletele încătuşate în trup!

Cred în tine mai mult decît orice pe lume, în puterea ta de a peria dezastrele şi de a le transforma în lucruri frumoase. Ştiu că sălăşluieşte în tine puterea de a merge mai departe cu capul sus şi poţi vedea că fiecare palmă te împinge de fapt să evoluezi. Cred în dragostea noastră curată şi din nou, în tine, dragostea mea!

Cred că am puterea să recunosc atunci cînd greşesc şi întorc pe toate feţele rafale de vînt ce nu ar trebui să devină furtuni. Şi sper ca Tu, inima mea, să ai puterea să mă ierţi mereu, mereu, fiindcă să ştii, mereu voi fi aşa. Voi ridica privirea după ce voi înţelege că am greşit şi voi spune: da, aşa este, dar acum să mergem mai departe. Iertaţi-mă, voi toţi cei cărora v-am greşit!

Şi cred în oameni. Iubesc oamenii şi ştiu că au puterea să fie mai mult decît simple păpuşi, mase amorfe de oameni în faţa diferitelor autorităţi. ştiu că societatea au construit-o ei, oamenii, care acum refuză să mai recunoscă sau să se implice în a lua decizii. Cred că oamenii pot fi mai mult decît o "opinie publică". Iubesc oamenii!! Sunt şi eu, unul din ei!

Şi mai cred în şansă. Cred ca viaţa e plină de ocazii frumoase şi bune pe care trebuie doar să le înţelegi şi să profiţi de ele. Nu e nimeni vinovat de propriul eşec decît omul însuşi, căci nu a ştiut să îşi adune şansele. Şi mai cred că da, sunt un om fericit!! Foarte fericit!!!

Pînă data viitoare, promit că nu mai filosofez aşa, tam nesam!!! :D

Cerul meu senin şi munţii...

În sfîrşit am ajuns la Piatra Neamt. Am plecat astăzi, la ora cinci jumătate, obosită ruptă şi cu dispoziţia necesară de a dormi o oră, nicidecum de a porni la drum. Dar m-am urcat în maşină şi am lasat-o să mă poarte spre casa copilăriei mele.

De fiecare dată cînd ajung în apropierea munţilor, simt emoţiile cum mă cuprind. Casa mea este undeva în munţi, aproape de înălţimi şi departe de praf şi cădere. Şi asta cred că ar putea să spună aproape oricine. De data aceasta, astăzi a fost diferit...

Da, mă îndreptam spre munţii mei iubiţi, cărora le duc dorul în cîmpiile Iaşului. Şi abia aşteptam să simt aerul acela tare, rece din oraşul meu natal. A plouat aproape tot drumul. Stăteam pe scaunul din spatele şoferului, privind spre nicăieri pe geamul de lîngă mine. Şi am decis că este momentul să mă uit în faţă, ca să îmi vad munţii. Eram pe şoseaua ce duce dinspre Roman spre Piatra Neamt. Dar pentru prima oară în trei ani, nu am văzut munţii!

Era cerul înnorat, care se separa printr-o dungă clară de fîşia de albastru clar, însorit, de deasupra culmilor. Pentru prima oară am privit cerul. Şi da, ne îndreptam spre cer senin, fiindca de fapt acolo e locul meu, în cerul senin de deasupra, ameninţat veşnic de nori, dar niciodată complet răpus de furtuni. Locul meu este acolo unde soarele îţi spune o poveste, ca astăzi, cînd spunea povestea unui drum terminat.

Nu vă voi mai plictisi o dată spunînd că acel drum terminat este facultatea. Bravo mie şi noroc în continuare. Doar că azi am închis cercul. Acum trei ani plecam cu lacrimi în ochi, fiindcă îi lăsam în urmă pe cei dragi. Astăzi mă întorceam şi zîmbeam, pentru că mi-am descoperit locul: în cerul senin, orice ar ascunde el dedesubt... Sunt ca un zîmbet. Îşi poate găsi un loc chiar şi în cele mai triste momente cu condiţia să existe cerul meu senin...

Şi munţii... Toţi munţii grămădiţi în inimă...

Masca de deasupra zambetului

Gogoseria nou infiintata pe Copou nu are cum sa nu te atraga, macar prin mirosul divin pe care il raspandeste in jur, sau prin faptul ca fiind vis a vis de universitate, treci in fiecare zi pe langa ea. Asa ca m-am oprit astazi si eu in dreptul ei, ca multe alte fete (din ce am vazut eu, fetele sunt principalele cliente, ciudat!!). De dupa tejghea, vanzatoarea era ingandurata.

Fata ei parea ca ascunde un secret si o durere. Avea ochii tristi, dar zambea spre clienti si ii intreba pe cei mai lacomi, care se napusteau sa guste din gogosi, daca sunt bune. Se facea simpatica. Era machiata cu o nuanta de albastru la ochi, dar nici macar stratul gros de fond de ten nu reusea sa acopere vanataia mare de la ochi si de sub buza de jos, in partea stanga a fetei.

La inceput am crezut ca poate si-a intins machiajul in dreptul ochiului, dar vanataia din dreptul gurii, care urca spre obraz, cu siguranta nu era o greseala de contur. Am privit-o lung, dar ea nu isi ridica ochii din gogosi si daca o facea, cu siguranta nu te privea in fata. Si cel mai dureros a fost cand m-a privit in timp ce muscam cu pofta din noua "achizitie" si m-a intrebat cu un zambet umbrit parca de un fir de tristete: "Sunt bune? Iti plac?"

Si zambea... Unde se ducea ea oare dupa ce termina programul la munca?

Jurnalul celei de a saptea zi

Duminica, ora 7.00

La naiba, vreau sa mai dorm un pic macar... De ce ma trezesc si astazi la fel ca in restul samtamanii? vreau sa mai dorm o ora macar si apoi sa ma trezesc. Trebuie sa ma odihnesc astazi. Chiar nu am nimic important de facut sa ma trezesc totusi?

Duminica, ora 7.

Tot nu dorm? Nu ma mai joc asa! Ce inseamna asta? E totusi asa de cald si de bine in patut! Si perna e asa de moale! Plapuma... imi place plapuma asta, o tin ca zestre si vor dormi si copiii mei tot inveliti cu ea, ca e tare calduroasa si pufoasa.

Duminica, ora 8.00

Clar, nu mai pot dormi. Cred ca ar fi cazul sa ma trezesc. Dar e abia opt! Si ce sa mai fac in pat? Tavanul vad ca il stiu pe dinafara! Da, clar, ma ridic si ma trezesc. Cred ca mai citesc ceva asa si apoi ma apuc de treaba. Care treaba, ca azi e duminica. Ai uitat? Uite ca ma si dedublez de acuma. Incep sa vorbesc singura.

Duminica, ora 8.30

Imi este foamee! Da, sa mananc ceva bun de dimineata, mai citesc un pic, ce relaxante sunt zilele de duminica! O zi intreaga numai pentru tine. Pacat ca nici azi nu pot sa dorm ca oamenii. Ce bine de cei care se trezesc mai tarziu si pot sa se bucure de somn!

Duminica, ora 9.00

Mai citesc din cartea asta un pic. E draguta. Pasionanta. Tot pentru facultate si licenta e, parca ar fi trebuit astazi sa ma desprind de toate si sa fac ceva numai si numai pentru mine. Dar imi place cartea, deci nu mai conteaza altceva. E si pentru mine intr-un final.

Duminica, ora 9.30

A trecut mult de cand nu am mai baut o cafea. Daaaaa, de cand am hotarat sa renunt la energia falsificata. Prea filosof, ma duc sa imi fac o cafea.

Duminica, ora 10.00

Tot in fata cafelei stau si ma rog de ea sa se bea singura. Prea urata vremea sa am energie oricum. Nu am chef nici macar sa scot o unghie afara, sa merg undeva, sa fac ceva constructiv. Doamne, ce mai trece timpul...

Duminica.....

Timpul trece. Intr-o sticluta, adunate pe un raft al constiintei, stau toate clipele in care am fi vrut sa facem ceva, altceva, dar nu am avut taria. Avem regrete cu miile adunate de-a lungul saptamanii si nu vrem sa le lasam sa iasa la suprafata. Pareri de rau nu mai vorbesc. Imi place sa spun ca sunt omul care nu regreta nimic, dar am o singura mare problema existentiala: trece timpul. Mi se pare ca raman aceeasi, acelasi corp, aceeasi minte, dar apoi revad pozele de acum un an , de acum sase luni... Si sunt alta.

Alergam in afara timpului pe aleile vietii. Avem un singur dusman adevarat si un singur amic loial: timpul. El este cel care ne sapa drumul pana la destramarea noastra, dar tot el este cel care nu ne paraseste niciodata. Orice ar fi, il avem alaturi, ne insoteste si ne da puterea sa ne sfatuim singuri si sa ne construim cai demne sau nu de urmat.

Si maine e o zi... Niciodata nu stii daca ziua de maine chiar urmeaza celei de azi si ochii se misca greu intr-un prezent apatic. Hotarat, imi place mai mult ziua de luni! Ziua in care nu vreau sa ma mai gandesc ca... trece timpul!

Iertarea: secretul celor ce iubesc

Mi-e dor s-ascult din glasuri tacerea ta de plumb,
Sa sari ca un copil din clipe-n totdeauna...
Te regasesc adesea si stiu, nu mai e mult
Si glasurile noastre vor deveni tot una.

Te iert zambind suav si fara sa privesc,
Apoi in asternut mi-s gandurile goale.
As vrea sa pot vedea, prin trup sa te zaresc
Si sa te cresc in mine, un cer mereu mai mare.

Dar stelele s-au stins si ceru-ncet coboara.
Il sprijinim pe umeri de-atatea zeci povesti!
Si cum il recream atunci, intaia oara,
O fac mereu cand simt ca tu inca traiesti!