Eu și viața mea, la braț

Visurile mele rotesc în jurul unui pat. Dimineața mă voi ridica lejeră, strângându-mi viața în brațe, cântând ceva inventat pe moment, fără să îmi pese de cât de fals ar suna notele. Voi păși în vârful picioarelor, ca și cum aș pluti peste paviment ușoară ca un fir de păianjen, grăbită ca o boare de vânt. Și dimineața aia ar fi un început, nu doar de zi, un nou sens, o nouă șansă la viață, o nouă mulțumire că încă respir. Mulțumesc, soare, că răsari și azi la fereastra mea, plasată ca într-o poveste drept spre tine! Mulțumesc, ceas ce ticăi clipele mele, că ai bătut startul acestei zile, doar a mea, a mea și a vieții mele!

Și aș ieși afară, fără frici și fără griji, să mă plimb pur și simplu, să umblu pe străzi observând ferestre nespălate și ziduri de cărămidă, fluturi care se odihnesc colorați la umbra unui smoc de iarbă, pisici ce sar în zadar să îi ajungă, să le frângă zborul pentru un joc, pentru o altă clipă, pentru un alt vis. Aș privi și aș zâmbi tuturora. Hornurilor înnegrite din care fumul a încetat să iasă după iarna lungă, oamenilor leneși sub căldura magică, copiilor gălăgioși și nepăsători. La fel de nepăsători ca mine. M-aș plimba cu viața mea la braț, să ne bucurăm de tot ce acest nou început are să ne ofere. Să lăsăm praful de pe marginea străzii să se reverse peste papuci. Și ce dacă timpul trece? și ce dacă avem multe de făcut? În acele clipe nimic nu ne va mai trece prin minte, doar lumea prin sufletul nostru ar mai conta!

Ne-am întoarce obosiți acasă, dar fericiți. Drumul ne-a întins picioarele prea mult, soarele ne-a toropit creștetele, zâmbetele ne-au umplut fața. Patul ne-ar aștepta, mare și moale și acoperit de alte vise, de după amiază! M-aș întinde, eu și viața mea, între cearceafurile curate, alunecând pe raza unui somn ușor, străbătând orele cu nepăsare, cu plăcere, cu ochii închiși. Și te-aș îmbrățișa, lume, univers, Dumnezeu, tot ce am în jur ar fi parte din mine, în acea zi a mea, a noastră, fiindcă eu am încetat să îmi aparțin! Ca o rădăcină adânc înfiptă, nu pot trăi fără pământ și apă, oricât aș vrea să cred că sunt independentă. Vă aparțin, lumini ale mele! Vă mulțumesc! Deși sunt îngrozită, fiindcă sunt dependentă de voi, nu am trăit nici o clipă înainte să veniți în viața mea, pe nesimțite, firesc, ca o poveste! E aproape redundant să spun „te iubesc” la vreunul dintre voi, e prea puțin! Eu sunt voi și atât!

Iubire perpetuă

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat,

Lipsit de bunătate, adânc, de neiertat!

Iubirea mea-i ca ura, căci arde nencetat,

În piept îmi bea din sânge, mă lasă fără vlagă!

Îmi descompune trupul, îl lasă rug uscat,

O simt în toată ființa, profundă ca o boală!

Iubirea mea e soare, căci singur se creează,

E energie caldă, lipsită de izvoare!

Întregul univers se-nchide într-o rază

Fluid și nesfârșit, se varsă-ntre hotare.

Iar țărmul meu ești tu, în tine mă voi sparge,

Apoi voi renăștea, ca valul plin de spumă,

Voi fi și orizontul, cu nave și catarge,

Voi fi ce vei dori, fidelă ca o umbră!

Și azi fără de mine, ca mâine fără hat,

Eu te iubesc cum raiul detestă un păcat

Sursă imagine: http://jay-peg.deviantart.com/art/Heaven-and-Hell-28596560

De ce nu fericire?

Fericirea picură peste lucrurile mari. Nu se vede imediat, nu pocnește cu intensitate realitatea, picură cu lacrimi de stele peste tot trupul, pătrunde în întreaga minte, cuprinde tot sufletul. Fericirea e ascunsă în lucrurile mici, care eclipsează lucrurile mari, le fac să fie lipsite de importanță. E individuală și minunată, atunci când o lași să te cuprindă. Fericirii trebuie sp îi permiți să pătrundă.

Închizi ochii și pe sub pleoape o lumină se agață de tâmple. Și dacă deschizi ochii, te scuturi de clipa aia perfectă, când poți alege să continui în ceea ce pare inconștiență, în ceea ce te transformă în visător, să îmbrățișezi zâmbetul ăla tâmp care te deosebește de ceilalți. Și de ce să deschizi ochii?

Lăsând deoparte poezia: datoriile nu vor dispărea dacă stai treaz nopțile gândindu-te la ele! Chiria va veni punctuală în aceeași zi a lunii, chit că tu ai bani sau nu! Facturile vor face exact același lucru, blestematele! Cu mama vei avea aceleași discuții în contradictoriu, cu iubitul aceleați certuri, pisica va face pipi pe covor chiar dacă tu o ameninți că îi tai coada. De ce atunci să îți mănânci creierii fripți, dacă asta nu schimbă nimic? Un pic de relaxare și un strop de fericire pentru lucrurile care sunt nu fac rău nimănui. Zâmbetul unui copil, zorii zilei surâzători și calzi, aerul plăcut de iarnă, mâna caldă a unei persoane iubite, vocea la telefon a mamei care te întreabă când vii acasă... Și de ce zâmbetul sincer pe care îl trezesc aceste lucruri să nu dureze mai lung? Să nu fie folosit ca un balsam? De ce trebuie să trăim pentru următoarea factură de curent și nu pentru următoarea seară petrecută în fața televizorului cu cei dragi?

Sursă imagine: http://beyond-hope-23.deviantart.com/art/liberation-217543237

Filosofia timpului nostru

Viața merge înainte... Uneori, ceea ce am iubit, dispare, ca o rază de soare stinsă de un apus nedorit. Într-o clipă, se evaporă, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Inimile noastre păstrează amintirea și un timp se închină pe altarul lacrimilor, apoi decid că e vremea să meargă mai departe. E timpul de a lăsa în urmă, poate tocmai pentru a onora ceea ce nu mai este. Timpul fuge, iar noi, după ce ne-am oprit o perioadă la o răscruce a durerii, ne luăm de mână cu el. Nu vrem să îl pierdem și noi!

Dar e ciudat cum creștem în viață. Ceea ce am crezut etern poate să se schimbe într-o simplă secundă, ceea ce am crezut al nostru poate deveni al altcuiva și în așa fel suntem mereu noi, mereu aceeași și mereu în transformare. Ne învățăm lecțiile, uneori reușim să lăsăm în urmă, alteori purtăm în suflete povara trecutului, însă mereu, mereu când trebuie să înfruntăm efectiv viața și noua realitate, rămânem debusolați. În echilibru fragil pe o sârmă, suspendați deasupra nebuniei. Acea clipă în care totul se balansează și te gândești ce ar fi dacă ai lăsa totul baltă. Dacă în loc să lupți pentru fiecare lucru în care crezi, pentru fiecare nouă învățătură, pentru fiecare pas înainte, te-ai prăbuși într-o dulce inconștiență și ai plânge. Pur și simplu declarându-te învins, lăsând lumea, universul, tăcerea și disperarea să poarte luptele tale. Decizi că nu e momentul de prostii și îți spui că vei avea timp mai târziu pentru lacrimi, după ce vei bifa următoarea chestiune rezolvată pe lista ta de lucruri „de făcut”.

Decizi că ești mare de acum, nu un copil, că a trecut vremea când mama, tata, bunica și pisica rezolvau toate mini problemele tale, dezastruoase însă la acel moment. Îți spui că mâine vei râde de tine însuți și ți se va părea o banalitate criza de astăzi, așteptând inevitabila criză de mâine. Viața, un manual cu multe pagini, de răsfoit, experimentat și însușit într-un timp scurt. Trebuie să treci prin cât mai multe lecții până la sfârșit, iar când sfârșitul va veni, să nu îți pară rău de nimic. Ca un copil care se naște și intră în lume fără să știe ce îl așteaptă, tot așa, tu să te arunci în moarte cu capul înainte și brațele întinse, spre o nouă poartă ce se va deschide. Nu spre niște ziduri ce se închid. În naștere, ca și în moarte, te așteaptă doar un nou univers, altul, necunoscut, neconfirmat, în care trebuie să te zămislești din nou. De fapt suntem condamnați să ne naștem mereu, în fiecare dimineață, când deschidem pleoapele somnoroase și grele, în fiecare seară, când inchidem ochii în căutarea binecuvântatului somn, la fiecare moarte ce ne așteaptă.

Și fiecare  moarte pe care am întâlnit-o, a altora, a oamenilor dragi din jurul nostru, să o înțelegem și să le considerăm nașteri ale lor, mici muguri de destin, în alte dimensiuni de neînțeles deocamdată, de nebănuit. Și atunci, să ne continuăm mersul pe sârmă fără să privim în jos, fără să ținem cont de amețeli, fără să ne lăsăm pradă atât de comodei disperări și depresii. E greu, sunt toate lacrimi închise strâns sub pleoape, încătușate în întrebări fără răspuns pe care se pare că nu avem dreptul să le punem. În unele momente, ar trebui să reușim să alungăm rațiunea din ființa noastră și să ne lăsăm în brațele instinctului, la fel ca micul copil ce se naște, fără a avea cunoștințe medicale, fără a ști exact ce face, dar urmând ceea ce i se pare natural și trecând de bariere una după una, condus de un radar de instinct al supraviețuirii.

Cum să trăim? Ar trebui să îi întrebăm pe ei, mici minuni și să învățăm din modul lor de a trata viața. Sunt 100% instinct. Apoi să îl combinăm cu modul nostru dobândit de a vedea lumea, un mod rațional, educat, setat. Adevărul e mereu la mijloc, și dacă noi am fost progamați să achiziționăm rațiune cu trecerea anilor, atunci calea bună se află tot la mijloc. Un joc vesel prin care să învățăm să trăim, să fim mai buni, mai puternici, să fim circari profesioniști pe sârmele traiului. Și viața merge înainte, pentru noi acum, pentru alții mai târziu, pentru alte planete când a noastră va apune.

Filosofia timpului trecut pe langă

„A fi bătrân nu este un defect, ci o victorie”

Respectul e mai mult decât o normă însușită de la părinți. Respectul e divers de toleranță, fiindcă toleranța presupune intrinsec un dezacord, un punct de vedere opus. Respectul e mai mult decât acceptarea, presupune înțelegere, admirație, recunoașterea unui model și a unor valori.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă, așa cum numai bunicii și părinții știu să învețe pe copii: cei mari vin respectați fiindcă „sunt mai bătrâni și știu mai multe”. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a spus că cei mai mari nu trebuie respectați, ci merită respect, fiindcă au în spatele lor o poveste de viață. Au în spatele lor lucruri frumoase, lucruri urâte, lecții învățate, lecții ratate și timp să le analizeze pe toate. Merită respectați fiindcă au trăit, când puteau să moară, fiindcă au ajuns la finalul bătăliei învingători cu fruntea sus, fiindcă au fost ei înșiși când puteau să fie altcineva și fiindcă au cu adevărat o poveste de spus. Chiar și cei care vor spune: „Nu am făcut nimic toată viața!” îți  povestesc despre conștiința de sine și despre un mod aparte de percepere a realității.

Îmbătrânind, bolile îi obosesc și uneori îi rătăcesc. Unii își pierd amintirile dragi, adunate cu pasiune și iubire. Alții își pierd bunătatea și puterea de a crede în oameni. Sunt și aceia care după o viață de muncă ajung să depindă exclusiv de îngrijirile celor din jur. Unele persoane, operate și cu oasele fragile, continuă să își ducă bătăliile la 80 de ani în cârje și cu dureri, dar cu multă perseverență și iubire de viață. Alții senini se joacă cu nepoții și îi privesc cu tandrețea caracteristică bunicilor, povestind despre viața lor.

Nu îi vom înțelege mereu. Îi vom judeca. Vom spune că sunt bătrâni și ramoliți, deși nu vom ști niciodată nimic relevant despre cine sunt ei cu adevărat. Vom pufni enervați când lor le vor lua cinci minute să treacă un prag pe care așteptăm nerăbdători să îl trecem și noi. Aproape îi vom împinge să îi dăm deoparte. Ne vom enerva. Îi vom sudui dacă îi vom întâlni la volan mergând la cincizeci la oră. Îi vom ocărî dacă vor încerca să treacă în fața noastră la coadă, fără să încercăm să ne punem în locul lor, cum e să ai ca inamic gravitația în cârje și cu mâini tremurânde. Dar ar fi mult mai ușor dacă, măcar din când în când, ne-am aminti că ei nu trebuie respectați, nu există nici o normă care să ne oblige la asta, dar cu siguranță merită respectul nostru.

Ca să închei, voi povesti o anecdotă. Are legătură cu iubirea, dar cred ca se poate adapta și la subiectul de față. Un bătrân, la medic, încearcă să fixeze o programare. Medicul îi spune:
 - Ne vedem mâine dimineață, la ora nouă, atunci!
Bătrânul tresare și răspunde repede:
 - Dimineața la nouă nu pot, merg să iau micul dejun cu soția mea, ca în toate celelalte dimineți.
Doctorul îl privește lung și spune, ca și când ar avea în fața lui o persoană care nu mai e în toate mințile:
 - Dar știți că soția dumneavoastră e la ospiciu, fiindcă are Alzheimer, nici măcar nu mai știe cine sunteți!
Bătrânul ridică privirea ușor umedă și îl privește pe medic direct în ochi, apoi îi răspunde:
 - Dar eu știu perfect cine este ea!

Poate alții vor uita de bătrânii noștri, poate ei înșiși se vor uita, important este ca noi să ne amintim, noi, cei ce ne lăudăm cu sănătatea și puterea.

Filosofia razei de soare

Timpul ne ține de mână și ne târâie în
nisipul mișcător al clipelor. Dar acolo viața strălucește!
Bulele de săpun unde ne ascundem
se sparg înainte să își înceapă călătoria,
visele se destramă înainte să le visăm,
pașii noștri se împiedică înainte să îi pășim
și totul devine posibil, de mână cu timpul.

Pietrele de sparg cu o atingere,
vântul pornește cu o suflare,
soarele strălucește cu o privire.
Și adevărat șușotesc izvoarele:
razele sunt pentru toată lumea,
dăruite la fel. Visători de pretutindeni,
pragmatici de peste tot, oameni diverși din toate colțurile,
ascultați apa care curge mereu sub același cer!

Razele soarelui sunt pentru noi toți, și dacă ne ardem
În timp ce toți ceilalți se bucură de ele,
atunci numai noi am greșit,
nu soarele din după-amiază.!

Fă ce zice popa, nu ce face el!

Cât de ușor este să ții prelegeri! Inspiri adânc, brusc te simți mai inteligent decât toți și începi să ții o cuvântare importantă și educativă. Dar când ajungi să pui în practică...

Răbdarea, pe care o promovezi prin tot felul de zicale implicite sau explicite, se transformă în nervi și draci, prin urmare la naiba să o ia, până la urmă fă cum zice popa, nu cum face el!

Tăcerea, care odată, în fața celor mai mici, era de aur, devine un adevărat scandal, la prima scânteie care se întrevede la orizont. Nici nu e nevoie să te atingă cu adevărat flacăra, ajunge gândul că ar putea să o facă ca să explodezi!

Bunăcuviința, cea care te învață că pe un om în vârstă să îl respecți, să îl asculți, să nu îl contrazici, se duce dracului, când ai de a face cu „un încuiat”, „un nebun”, „un moșneag tâmpit” și urli ca din gură de șarpe, cu ofense, la adresa bunicilior, socrilor sau mai știu eu cui.

„Asculți și apoi vorbești” se transformă în „întrerupe-ți interlocutorul la prima pauză ca să ia aer, altfel mai stai o oră să îl asculți degeaba!” și astfel dialogurile se transformă în monologuri relativ fragmentare, în care fiecare, când are ocazia să îl întrerupă pe celălalt, o face ca să își continue propria idee începută în urmă cu... o oră să spunem și care va fi finalizată peste încă... vreo două, aproximativ.

A, da, preferata mea, cumpătarea!! „Să fii cumpătat în tot ce faci!!” și se referă chiar la orice: la mâncare, la băutură, la desfrânare, la muncă, la odihnă. Dar până la urmă unul e gurmand, la altul îi place sexul, altul își îneacă amarul în băutură, dar când vine nepotul în vizită, ascultă aceeași prelegere despre cumpătare, ca și când toți oamenii mai în vârstă sunt sfinți pogorâți pentru a-i învăța.

Știți ceva? După capul meu, nu neapărat cumpătat, binecrescut sau cu mai știu eu ce ideal, tinerii nu au nevoie de simple discursuri formative, de predici ținute din vârful unui piedestal. Au nevoie de eroi, de exemple de persoane oneste, cu ceilalți și cu ei înșiși, de persoane coerente, care nu se complică cu ipocrizia, de persoane altruiste, care vor cu adevărat să ajute, nu doar să pară mai deștepte decât alții. Un fel de popa Tândală modern, care să încerce să schimbe prin forța exemplului personal, nu doar prin cuvinte frumoase!

Filosofia rafalei de vânt

A fost odată un vârf de colină, străbătut de visuri și dorințe, traversat de speranțe, măturat de adieri de vânt. În toate se strângea puterea unui suflet, se amestecau cu credințele unei ființe și se scufundau în profuzimea unei inimi. În tot acest timp vântul își întindea tentaculele uneori pentru a alina, alteori pentru a distruge. Părea inevitabil ca vântul să bată.

În vârful colinei, ființa stătea stăpână, pradă când disperării, când euforiei pure. Era extremă, nu găsea o cale de mijloc pentru a se exprima. Era ori abisală, întunecată, crâncenă, ori luminoasă, strălucitoare, îngăduitoare. Crizele nu știa să le depășească, se prăbușea dintr-o parte în alta cu viteza unui gând, se distrugea pe sine și se renăștea cu forța unei singure clipe, trăind pe marginea nebuniei.

Iar în tot acest timp, vântul adia. Îi ridica spiritul sau îl cobora, îl răcorea când flăcările iadului se revărsau din ochii animalici, îl înfierbânta când serenitatea curată domolea trăsăturile. Cei doi erau prieteni, se simțeau reciproc, se completau și încercau împreună să atingă o normalitate aparentă.

Își spuneau secrete știute numai de ei, un suflet blestemat și energia pământului și se ascundeau de ei înșiși unul în altul. Deveniseră aproape identici, pierzându-și identitatea. Omul nebun se credea vânt, menit să aducă lucrurile la un nivel aparent normal, iar vântul se vedea ca un om, care cade de pe marginea prăpăstiilor, pentru a urca apoi din nou pantele, cu puterea unei secunde. Se înțelegeau atât de bine, încât schimbau balanțele instantaneu, trăind împreună ca o unică creatură normală, echilibrată.

Colina însă astfel devenise uniformă. Visurile și dorințele începuseră să coincidă, speranțele ascultau vântul înainte de a se formula, alinarea și distrugerea păreau să se confunde. Peisajul lunar de cratere și pietre devenise deșertic, o întindere de nisip uniform și adieri de vânt, uneori puternice, alteori abia simțite. Omul devense deșert, plat, gol, galben. Puterea vântului abia dacă se mai simțea, mutând dunele de ici colo, fără a putea vreodată să le dea o formă definitivă. Iar stâncile care înainte țineau piept rafalelor puternice nu mai existau. În timp ce se confundau unul cu altul, cele două energii își pierduseră influența.

Ființa blestemată își pierduse disperarea. O parte din vânt se ascunsese înăuntru și îi mătura universul înainte ca acesta să fie exprimat. Erau amândoi goi, fără sens. Și atunci au fost despărțiți.

Omul cu un vânt de echilibru în sine a fost trimis din vârful colinei pentru a-și găsi propriul loc, menirea sa nouă, pe care și-o amalgamase singur, o făcuse să fie confuză, nesigură, schimbătoare. Călător prin propria soartă, noul lui blestem era acela de a se cunoaște pe sine, cel ce reușea să stea în echilibru pe marginea prăpastiei, dar pierduse puterea de o clipă de a se ridica și a se însenina.

Vântului îi fusese luată puterea de a-i vorbi, pierduse legătura magică ce îl unea de sufletul blestemat din vârful colinei. Avea să sufle și atât. Să îl urmărească pe noul om, fără a-l putea înțelege, de a-i vorbi fără a putea fi înțeles, de a-l mângâia fără ca acesta să știe. Avea să fie uitat de mintea ce purta o rafală în propria ființă. Nu mai avea nici o menire.

Și atunci vântul a rămas singur, frustat, disperat. Uneori abia dacă alina, complăcându-se în uitare. Alteori se răzvrătea urlând la ferestrele fostului lui prieten, încerca să se facă auzit. Dar i se răspundea cu tăcere, cu ignoranță, uneori cu frică. Era departe, dar atât de aproape! Energia pământului, la o lungime de gând depărtare, dar la distanță de o conștiință, de o identitate furată. Și atunci, vântului nu i-a rămas altceva de făcut decât să bată, așteptând să i se redea bucățica ciobită din propria menire.

Dar noi încă mai închidem înăuntru un fir de rafală care ne ține departe de marginile nebuniei.

Filosofia amintirii celorlalți

Viața merge înainte... Poți să faci ca melcul, abia târâindu-te, poți să te comporți ca racul, să ți se pară că dacă mergi înapoi destinul face la fel, toate se însumează unidirecțional. Orice ar fi, orice decizie ai lua, orice gând ai apăra, orice ființă dragă ai pierde, indiferent de faptul că și tu la un moment dat vei părăsi lumea asta, viața merge înainte.

Iubim... Suferim... Greșim... Facem fapte bune... Ne deschidem în fața oamenilor... Ne închidem între ziduri atent construite... Iar toate astea pur și simplu contează. Nu doar la un nivel personal, dramele noastre se reflectă în fracțiunea de nimic pe care o reprezentăm și se însumează în infinitatea de zecimală de clipă din viața asta. Am fost aici... Și pământul o știe, vântul o șoptește, focul o rumegă, apa o susură. Am existat! Și toți ceilalți care nu mai sunt au existat. Și toate lucrurile pe care nu vrem să ni le amintim au fost, la fel ca și toate întâmplările frumoase.

Ne amintim... O parte din amintirile noastre le transmitem la fii, aceștia la nepoți... Apoi numele se pierd, harta gândurilor noastre se risipește, tot ce mai rămâne din noi e glasul lumii care ne-a înscris în filele sale. Am fost fericiți, pentru o fracțiune de eternitate, am suferit, am crescut, am devenit mai puternici sau mai slabi, am fost noi și undeva, în adâncul bătăilor lor tainice, meandrele lumilor ne amintesc. Nu avem nevoie de monumente, de nume în istorie pentru a mărturisi prezența noastră. Avem nevoie doar să ne urmăm sufletele.

Vom continua să ne amintim. Toate persoanele care au fost și nu mai sunt se înscriu în inimile noastre cu fierul roșu și deși știm că e normal să plece, ne doare oricum despărțirea. E incredibil că în atâtea milenii de existență, oamenii nu au reușit să se obișnuiască cu gândul morții, deși e singura constantă. Ne naștem și murim, uneori nici nu ajungem să trăim, alteori ne naștem morți. Și totuși, moartea ne înspăimântă, ne paralizează gândurile și sentimentele, ne face neputincioși. Nu o înțelegem. Ce înseamnă să mori?

Ce înseamnă să ți se oprească inima în piept? Ce înseamnă să nu mai respiri aerul, vital pentru atât de mult timp? S-a defectat mașina? Nu înseamnă nimic mai mult decât o electrocasnică stricată care e aruncată la coș? Înseamnă mai mult? Suntem doar roboți care la un moment dat se strică iremediabil? Suntem mai mult? Suntem cu adevărat spirite care merg într-un alt loc? Există un alt loc, fără trupuri, fără inimi, fără plămâni, doar energie?

Atâtea întrebări... Și răspunsurile le căutăm de secole. Se ascund în religii, multe religii pe tot pământul, se ascund până și în atei sau păgâni. Toți vor să știe: ce este moartea? Ne simțim împliniți când găsim puterea să credem într-una dintre explicații, pierduți când nu avem idee în ce să credem, disperați când nu credem în nimic. Nimeni nu se mai întreabă: ce este viața? O pierdem când murim? Sau moartea e ca o ușă care se deschide și când îi treci pragul nu cazi în gol și dispari, ci ajungi pur și simplu în altă cameră?

Îmi place să cred că răspunsul e în inimile noastre. Tot ce știu e că persoanele pe care le-am iubit și nu mai sunt aici vor continua să fie până când inima mea va mai bătea. Sunt parte din mine, sunt legată de ele, așa cum sunt legată de inimi pe care nu le știu, nu le cunosc, dar au fost parte din spiritul părinților mei, al bunicilor și străbunicilor, al străbunilor îndepărtați. Până la urmă, totul e energie, soarele care strălucește, planetele care gravitează, inelele lui Saturn și magnetismul lui Jupiter, stelele, visele, sufletele.

Filosofia zăpezii, de-a fericirea irascibilă

Nu mă pricep să fiu fericită...

Ieri a nins ca o poveste peste oraș, cu fulgi mari, cât palma, pe jumătate încă umezi, fiindcă nu era destul de frig să îi mențină înghețați. A nins ca în copilărie, când pe planșele din manualul de română apărea un băiețel care privea pe fereastră și i se părea că fulgii de nea erau mici oameni de zăpadă. A nins cu fulgi mulți, deși, albi și umezi, ca într-un basm. Cerul se întunecase deodată, dar nu cu nori amenințători, devenise tot un gri albastru uniform, liniștitor, apoi a început să își cearnă minunile. A nins...

Și am ajuns acasă, decisă să rămân fidelă mie însămi. Am pregătit friptura la cuptor, vinul fiert cu portocale, lămâie și scorțișoară, am adus și cățelul pe pat și m-am bucurat de seară, cu un film fain, un joc de șah cu Dragoș și așa mai departe. Nu mai ningea când a fost gata totul, dar căldura amintirilor a făcut din asta un detaliu total lipsit de importanță. Am adormit fericită sub plăpumioară având în nări aroma de lemne arse din soba bunicii, parfumul dovleceilor și al merelor coapte în rola de la soba cu plită, cuibărindu-mă mulțumită în brațele lui Dra. A fost o seară... foarte, foarte reușită.

Și apoi dimineața... O, dimineața!! Momentele când intri în panică, gândindu-te la câte calorii ai îngurgitat cu o seară înainte... Primul lucru a fost să calculez cu cât am sărit calul, cât exercițiu fizic trebuie să fac ca să recuperez și să mă căiesc amar pentru că... cumpătarea... nu știu zicala, era oricum ceva ce se zicea despre cumpătare, ceva important și pompos, pe care eu nu am respectat.

Apoi, al doilea lucru a fost să îmi pară foarte rău că Rambo al meu a stat pe pat... Deci pătura era îmbibată în păr alb și lung de la minunatul meu breton, care nu numai că nu stă locului, dar niciodată nu poate să se tolănească mai jos de linia pernelor. Mda, va trebui o curățenie zdravănă după aventura mea.

Și am plecat la serviciu. Ca să ne înțelegem, anumite persoane consideră că o stradă umedă poate fi extrem de periculoasă, da? De aia merg la 20 la oră pe un drum în afara orașului, pe mijlocul carosabilului, ca să nu prindă bălți inexistente pe margine, făcând depășirea imposibilă, iar dacă îi clanxonezi să își miște fundul de pe banda a doua, care e și cea de sens opus, pentru a putea trece de ei, clanxonează înapoi, ofensați și nervoși că ce, vrei să își riște viața pentru tine?? Pot să îi numesc tâmpiți?? Pot, pot, pot???

A, da, ca idee, acest lucru este posibil fiindcă zăpada nu a ținut, până dimineață nu a mai nins și s-a topit aproape tot. Așa că ajung la muncă. Din parcare până în clădire... apăraia a trecut până și prin bocancii mei de munte, care au rezistat  în sezonul de schi fără să lase o picătură de umezeală înăuntru. Ei bine, acum eu până la unu voi sta cu picioarele ude fiindcă nenorocita aia de zăpadă nu a avut bunul simț să înghețe  măcar dimineața, la prima oră, când oamenii se duc la muncă. Mda, un început de zi fantastic.

Și astfel fericirea serii liniștite și romantice de ieri s-a stransformat într-o... mâzgă de sentimente contradictorii, odată cu zăpada. Dacă nu ar fi fost mirobolanții fulgi albi, atunci nu aș fi îngurgitat trei milioane și miliarde de calorii, Rambo nu și-ar fi pus talentele în aplicare pentru a-mi dezmembra casa, idioții de șoferi experimentați care „nu au avut un accident în toată viața lor!” (singurul accident posibil ar fi lovirea periculoasă a unui melc la 20 la oră sau un infarct pentru mașina din sens opus când te vede fix la jumatea benzii lui sau o criză de nervi gravă a șoferului din spate care încearcă disperat să te depășească) și „au o mașină incredibilă care nu consumă nimic, nimic, aproape nu îi pune carburant!” (revin, la douăzeci la oră mai bine te duci cu bicicleta, aia consumă și mai puțin) nu ar fi fost chiar așa de idioți, poate ar fi ajuns la șaizeci la oră și oricum nu ar fi stat departe de marginea străzii, deci ar fi fost buni de depășit, eu nu aș fi avut picioarele congelate, ude, reci și o irascibilitate cronică.

Mda, chiar nu mă pricep să fiu fericită... Data viitoare când ninge încep să mă dau cu capul de pereți de la primul fulg de nea, măcar mă pregătesc pentru ziua următoare. Aici oricum nu ține zăpada, deci rezultatul este, din păcate, invariabil același.

Filosofia așteptării

Așteptarea e tristă, ca un suflet de fier mâncat de rugină. E acidă și nerăbdătoare, așteptarea e tot ceea ce nu ar trebui să fie. Așteptarea nu se înrudește cu răbdarea.

Așteptarea e corozivă. Reacționează cu speranțele unei inimi, cu imaginile și imaginația din mințile noastre și le înghite încet, încet, în ritmul deranjant al acelor de ceas și cu viteza secundelor care trec. Așteptarea e cu atât mai lungă, cu cât nutrim mai multe gânduri față de ceea ce vrem. Așteptarea suge fricile, visele, crezurile și se hrănește cu ele, astfel încât de multe ori nici nu ne dăm seama că așteptăm. Credem că visăm, credem că sperăm doar, când de fapt totul s-a transformat deja în așteptare, care ne macină mințile și ființele.

Așteptarea e crudă. Odată ce a îmbrăcat spiritele în mantaua panicii, timp și rațiune își pierd coordonatele și se învălmășesc până la exasperare. O persoană care așteaptă e numai pe jumătate persoană, în rest este pură și chinuitoarea așteptare. Îi macină gândurile, chiar și surâsurile sunt incomplete, fiindcă înconștient flacăra mistuitoare dinăuntru își consumă hrana. Nimic nu mai are importanță, doar durerea din suflet.

Fiindcă așteptarea e durere. Fiindcă este o promisiune care își așteaptă împlinirea, fără nici o garanție.Uneori nici nu îți dai seama că, atunci când aștepți, trebuie să iei în calcul și posibilitatea ca nimic să nu se întâmple. Uneori lumea se dărâmă într-o secundă când se întâmplă ca totul să fie în zadar, iar sufletul tău nu se pregătise pentru asta. Totul este înșelător, nimic nu este așa cum pare, totul se ascunde în mister și durere. Uneori una dulce, dar tot durere se numește nerăbdarea care îți încleștează ființa.

Așteptarea este ca frica, panica, stressul, agitația, durerea, dezamăgirea, indecizia, sacrificiul, fiindcă le înglobează pe toate, condiționându-ne, impunându-ne limite, obligându-ne prin propria noastră natură să le respectăm. Așteptarea ar impune o încredere în univers și în posibilități mai mare decât suntem noi capabili să oferim pentru a funcționa. Tocmai de aceea un om care așteaptă fără o încredere nemărginită, fără o voință de neclintit, fără o putere interioară de a respinge eșecul, ei bine, acela este un om defect.