Delincvenți străini și bolnavi psihic italieni

După cum este de așteptat pentru un imigrant, la fiecare nou delict anunțat cu surle și trâmbițe la știri, inima sare un pic din piept în așteptarea veștii, pentru a afla de ce naționalitate e răufăcătorul. Români, albanezi, filipinezi, pe plaiurile Italiei străinii sunt foarte, foarte mulți și delictele lor par să apară ca ciupercile după ploaie. Și televiziunea le promovează cu surle și trâmbițe.

Un străin a furat, un străin a provocat un accident, un străin a violat, un străin a făcut, conștient de ceea ce făcea și fiind în grad să vrea și să poată, un act considerat împotriva legii. Prin urmare un străin care comite o ilegalitate este un delincvent.

Un italian care fură suferă de tulburari de personalitate. Un italian care violează are probleme psihice. Un italian care omoară suferă de tulburări psihice grave. Un italian care comite o ilegalitate, orice ilegalitate ar fi ea, este considerat dereglat psihic, prin urmare, nefiind în gradul de a vrea, datorită problemelor, nu poate fi numit delincvent.

În concluzie, Italia este țara unde media nu are delincvenți italieni. Sunt toți bolnavi de minte lăsați liberi pe străzi. Măcar apoi, la proces, sunt judecați ca oameni normali, asta e partea a doua, dar la știri, în ziare, la radio, vei auzi doar de persoana X, care suferă de tulburări psihice.

Acum doua zile un italian s-a dus in față la palatul Chigi ca să îi împuște pe oamenii politici, dar în loc să ajungă la ei, a împușcat doi „carabinieri” (practic fac parte din forțele militare ale țării). Unul a murit, fără nicio vină săracul, era și el la muncă, pentru a duce o pâine familiei. Imaginați-vă, care a fost povestea criminalului?? Nu tu om la cincizeci de ani rămas fără loc de muncă și aflat în disperare de cauză, nu tu om care a pierdut casa și soția din cauza asta, fiindcă criza asta prelungită l-a făcut să își piardă locul de muncă, nimic, nu are nici o poveste în spate. Singura scuză era faptul că era: „Instabil psihic”, venit din fundul Italiei, din sud, a parcurs fără nici o intenție criminală 800 de kilometri, și deși aparent nu avea nici o treabă la Roma, s-a găsit exact în fața locului unde se strângea parlamentul, cu un pistol, să deschidă focul. Dar ce bine că era italian măcar!

Și așa, aproape nu se mai aude nimic despre abominabila crimă. Un om, fără nici o vină, fără nici un păcat (față de criminal, în rest cine știe) moare fiindcă mergea la muncă și moartea lui nu valorează nici măcar atât cât să spună adevărata poveste din spate. Media nu au criminali italieni, după cum am mai spus. Tot o trag cu pierderea locului de muncă fiindcă pe internet au apărut post-uri care spun asta: fabrica la care lucra închisese iar el a găsit o vină în sistemul politic. A vrut să se răzbune. Dar asta nu va apărea niciodată într-un ziar. Într-o sentință de tribunal poate, dar aceea nu va fi nicidecum mediatizată.

În așteptarea unui delincvent străin, ne mulțumim și cu un bolnav mintal italian!

Filosofia timpului trecut pe langă

„A fi bătrân nu este un defect, ci o victorie”

Respectul e mai mult decât o normă însușită de la părinți. Respectul e divers de toleranță, fiindcă toleranța presupune intrinsec un dezacord, un punct de vedere opus. Respectul e mai mult decât acceptarea, presupune înțelegere, admirație, recunoașterea unui model și a unor valori.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă, așa cum numai bunicii și părinții știu să învețe pe copii: cei mari vin respectați fiindcă „sunt mai bătrâni și știu mai multe”. Nimic mai fals. Nimeni nu ne-a spus că cei mai mari nu trebuie respectați, ci merită respect, fiindcă au în spatele lor o poveste de viață. Au în spatele lor lucruri frumoase, lucruri urâte, lecții învățate, lecții ratate și timp să le analizeze pe toate. Merită respectați fiindcă au trăit, când puteau să moară, fiindcă au ajuns la finalul bătăliei învingători cu fruntea sus, fiindcă au fost ei înșiși când puteau să fie altcineva și fiindcă au cu adevărat o poveste de spus. Chiar și cei care vor spune: „Nu am făcut nimic toată viața!” îți  povestesc despre conștiința de sine și despre un mod aparte de percepere a realității.

Îmbătrânind, bolile îi obosesc și uneori îi rătăcesc. Unii își pierd amintirile dragi, adunate cu pasiune și iubire. Alții își pierd bunătatea și puterea de a crede în oameni. Sunt și aceia care după o viață de muncă ajung să depindă exclusiv de îngrijirile celor din jur. Unele persoane, operate și cu oasele fragile, continuă să își ducă bătăliile la 80 de ani în cârje și cu dureri, dar cu multă perseverență și iubire de viață. Alții senini se joacă cu nepoții și îi privesc cu tandrețea caracteristică bunicilor, povestind despre viața lor.

Nu îi vom înțelege mereu. Îi vom judeca. Vom spune că sunt bătrâni și ramoliți, deși nu vom ști niciodată nimic relevant despre cine sunt ei cu adevărat. Vom pufni enervați când lor le vor lua cinci minute să treacă un prag pe care așteptăm nerăbdători să îl trecem și noi. Aproape îi vom împinge să îi dăm deoparte. Ne vom enerva. Îi vom sudui dacă îi vom întâlni la volan mergând la cincizeci la oră. Îi vom ocărî dacă vor încerca să treacă în fața noastră la coadă, fără să încercăm să ne punem în locul lor, cum e să ai ca inamic gravitația în cârje și cu mâini tremurânde. Dar ar fi mult mai ușor dacă, măcar din când în când, ne-am aminti că ei nu trebuie respectați, nu există nici o normă care să ne oblige la asta, dar cu siguranță merită respectul nostru.

Ca să închei, voi povesti o anecdotă. Are legătură cu iubirea, dar cred ca se poate adapta și la subiectul de față. Un bătrân, la medic, încearcă să fixeze o programare. Medicul îi spune:
 - Ne vedem mâine dimineață, la ora nouă, atunci!
Bătrânul tresare și răspunde repede:
 - Dimineața la nouă nu pot, merg să iau micul dejun cu soția mea, ca în toate celelalte dimineți.
Doctorul îl privește lung și spune, ca și când ar avea în fața lui o persoană care nu mai e în toate mințile:
 - Dar știți că soția dumneavoastră e la ospiciu, fiindcă are Alzheimer, nici măcar nu mai știe cine sunteți!
Bătrânul ridică privirea ușor umedă și îl privește pe medic direct în ochi, apoi îi răspunde:
 - Dar eu știu perfect cine este ea!

Poate alții vor uita de bătrânii noștri, poate ei înșiși se vor uita, important este ca noi să ne amintim, noi, cei ce ne lăudăm cu sănătatea și puterea.

Gânduri către copilul meu nenăscut încă

Ești încă mic, doar o părere fără nume și fără gen deocamdată. Mai ai șase luni jumătate până să ieși la lumină, în ceea ce oamenii numesc naștere, dar pentru mine, tu exiști deja. Ești viu, înăuntrul meu, ascuns de rele, la căldurică și înconjurat de tot ce ai nevoie. Și tocmai fiindcă eu te consider deja un copil, în fiecare dimineață îți povestesc visele mele și în fiecare seară te învăț să spui rugăciuni. Eu mulțumesc cerului pentru tine, mica minune ce a apărut pe neașteptate, un sâmbure de viață și speranță, iar tu îi mulțumești fiindcă ai doi părinți care deja te iubesc mai mult decăt se iubesc pe ei înșiși și findcă ești un copil dorit.

Și e o iubire specială cea pe care ți-o purtăm, tu nu o vei cunoaște decât târziu, când la rândul tău vei fi părinte. E acea iubire care există fără nimic: te iubim înainte să te cunoaștem, înainte să știm ce vei fi, să știm dacă vei fi o persoană bună sau rea, te iubim înainte să exiști efectiv pe lume și să ne poți da ceva în schimb. E un sentiment atât de lipsit de egoism, atât de cald și de plin de zâmbete, că avem sufletele pline de tine, mintea încețoșată de existența ta, visele agățate de mânuțele tale.

Vei veni pe lume în noiembrie, când afară va ploua și vântul va pândi pe la ferestre, să te zărească, mic și rozaliu, în brațele noastre. Vei veni ca un vis și apoi va continua aventura noastră. Avem atâtea de învățat unul de altul! Avem atâtea de făcut împreună! Viața e ca o călătorie dincolo de uși închise, plină de imprevizibil și minuni, lucruri fantastice se pot întâmpla, ca de exemplu din iubirea a doi oameni să încolțească într-un ungher de ființă un alt om.

Te vom învăța să ții căpușorul drept și să gângurești, iar tu ne vei învăța să te ținem în brațe și să îți zâmbim cu aceeași frumusețe cu care vei zâmbi tu. Ne vei învăța să ne recăpătăm copilăria, uitată într-un colț de noi înșine, fiindcă te vom urmări jucându-te și ne vom juca și noi la rândul nostru. Ne vei învăța să ne bucurăm cu adevărat pentru o bomboană și să nu ne pese de pantalonii rupți în fund pentru un gard sărit. Iar eu, la acel punct, permite-mi să-ți spun, te voi învăța sa-ți coși singur pantalonii!

Te vom plimba și te vom duce să vezi locuri frumoase și pline de alți copii, vom fi niște părinți mândri și te vom lăuda pentru orice năzbâtie pe care o vei face. Voi învăța să nu te cert fiindcă ești creativ într-un mod al tău propriu și tu mă vei ajuta să pătrund în lumea ta de imagini și fantezie. Vom fi acolo pentru tine când vei avea nevoie, atunci când vei cădea, atunci când copiii mai mari te vor chinui, atunci când vei avea nevoie de ajutor la lecții sau vei intra în bucluc la vârsta adolescenței. Și te vom iubi suficient de mult să știm să rămânem în umbră când tu ne vei îndepărta și vei vrea să faci lucrurile singur, în modul tău propriu. Vei învăța să ne respecți și noi la rândul nostru vom învăța să îți respectăm ideile, părerile diferite de ale noastre, greșelile pe care noi le-am făcut odată te vom lăsa să le repeți dacă asta va fi alegerea ta.

Vom fi o familie care va merge duminica la iarbă verde și care este recunoscătoare pentru tot ce viața le oferă. Vom trece zâmbind peste greutăți, fiindcă așa ne vei învăța tu, iubirea noastră, tu, care vei plânge pentru un genunchi julit exact cinci secunde pentru a o zbughi mai repede înapoi la joacă. Vei fi un copil iubit așa cum acum, la stadiul de nenăscut, ești deja adorat. Vom fi o familie!

Nu vei fi niciodată singur! Chiar dacă uneori te vei simți astfel și vei crede că totul în jurul tău se năruie, să știi că undeva, ascunși pentru a nu apărea decât la chemarea ta, suntem noi, părinții tăi, cei pentru care vei fi centrul Universului mereu, indiferent de cine vei deveni, ce vei face, ce vei dori. Pentru noi vei fi mereu copilul nostru și de aceea te vom urca pe piedestale în inimile noastre și iubirea pentru tine va fi mereu neatinsă. Noi vom fi ancora ta, așa cum tu ai fost vânt în pânzele noastre.

Aș vrea să îți promit întreaga lume, pe un platou înaintea ta, dar mai știu despre viață că uneori este imprevizibilă, într-o secundă poate pune capăt unei mari povești de iubire, tocmai de aceea acestea sunt doar niște gânduri. Din păcate nu pot să promit nimic din ceea ce timpul îmi poate lua. Dar pot să îți promit că dacă timpul va fi bun cu noi și ne va lăsa să îmbătrânim ca părinți ai tăi, atunci tot ce am spus mai sus se va adeveri. Vom face tot posibilul, iar tu ne vei ajuta să ne depășim limitele impuse de cultură, generație, educație. Suntem mai mult de atât, inima mea, suntem suflete, și la nivel de suflete ne vom crea legăturile, dincolo de limitele noastre umane. Te așteptăm, iubindu-te în fiecare zi mai mult!

Iureșul bunului simț de odată

Am fost învățați să spunem „te rog frumos” și să nu ne fie rușine să zicem și „Mulțumesc!” Cu un zâmbet pe buze, cu toții am repetat aceste cuvinte până au început să vină singure.

Am fost învățați să ne trezim dimineața și să ne spălăm pe dinți și pe față, apoi să mergem la școală. Am respectat rutina aceasta și încă o facem acum, când mergem la muncă.

Am fost învățați să îi respectăm pe cei mai în vârstă decât noi și să nu îi luăm în râs sau să le răspundem urât. Ne-a fost repetat de atâtea ori, încât toleranța și înțelegerea (cuvintele acestea două nu se potrivesc foarte bine, dar în funcție de caz se aplică fiecare) au devenit o a doua natură, ceva ce nu mai are nevoie de rațiune sau exercițiu de voință. Uneori ne certăm cu amicii pentru chestii pe care de la cei mai în vârstă le-am tolera zâmbind înțelegători.

Am fost învățați să nu ne tragem nasul în public și să ne acoperim gura când strănutăm, cu zgomotele cele mai subtile posibil. Am fost învățați să stăm acasă când suntem răciți, ca să nu îi molipsim și pe cei din jur. Și am învățat că borșul e bun și sănătos și ne umple stomacul, așa că trebuie mâncat mereu.

Am fost învățați să respectăm când alții se odihnesc și intimitatea celorlalți. Am fost învățați să ne spălăm des mâinile și să fim discreți oriunde ne-am afla.

Am fost învățați că dacă tot e să te machiezi, pe timp de zi dă-i cu mai puțin fard, că se vede mai tare și seara exagerează cât vrei, dacă ai chef să arăți ca bătută. Am fost învățați să aruncăm gunoaiele la coșuri (pe mine m-au cărat de câteva ori școala și rudele în acțiuni de strângere a gunoaielor de pe muntele Cozla, am și diplomă de gunoier, sunt tare!) și să nu vorbim cu gura plină.

Am fost învățați multe lucruri, atât de multe, încât au ajuns să ni se pară „bun simț”. E de bun simț să nu furi, să nu înjuri, să nu bați, să nu spui minciuni, să nu jignești, să nu caști în timpul orelor...  tot de bun simț e să mănânci tot din farfurie când ești invitat la cineva, să nu intri încălțat în casă, să spui „Sarut mâna” și „Bună ziua”, să vorbești folosind formele de politețe cu persoanele mai în vârstă, să nu fii invadent, să nu fii insolent, să nu râzi în gura mare, să nu chicotești în biserică, să nu mergi machiată și în fustă scurtă la slujbă... Să respecți opiniile celorlalți, să asculți sfaturile care ți se dau, să nu vorbești peste altcineva, să aștepți să termine ca să iei cuvântul, să fii sincer...

Și acum, deși am o vârstă la care pot fi considerată încă în căutarea propriului drum, pot să afirm că am senzația netă că trăiesc într-o lume cu foarte, foarte puțin bun simț și clar prea mulți nesimțiți. 

Povestea melcului neghiob

Încet, încet, cu o cochilie fragilă și grea pentru corpulețul lui moale, melcul aluneca lipicios peste iarba potecii. Trebuia să ajungă în vârf, trebuia să urce până sus, sus, unde abia zărea soarele îmbrățișând colina. Așa că melcușorul își scosese vesel cele patru cornițe și doi ochișori și se bucura de răcoarea dimineții. Florile uriașe care îl înconjurau îl salutau somnoroase, întorcându-și petalele spre soare, pentru a se bucura de căldura darnică. Melcuțul se adăpostea la umbra lor păzindu-se și savurând umezeala. Era vesel. Drumul lung și greu nu îl speria, era fericit că grădinile erau înflorite și îl îmbătau cu parfumul lor, soarele colora totul în culori calde iar căsuța lui părea mai lejeră în dimineața aceea. Era un melcușor aventurier.

Conducătorul pădurii convocase toate animalele pentru după-amiaza târziu, când căldura avea să nu mai fie atât de puternică. Din vârful colinei se vedea toată grădina. Ce priveliște frumoasă! Flori colorate și parfumate, copaci puternici și dătători de rod, păsărele fel de fel care își făcuseră cuiburile în trunchiurile scorțoase. Veverițe pufoase și vesele care chițăiau încântate la o alună. Iepurași iuți și nesătui când venea vorba de o salată mai proaspătă. Melcușorul era nerăbdător să se întâlnească cu toți. Era o zi atât de frumoasă! Drumul era lung și greu pentru el, micuță creatură, dar la final avea să merite efortul. Doar priveliștea minunată în asfințit era un lucru pentru care putea să trudească două zile, una la dus și una la întors.

Pe drum, prietenul nostru se întâlni cu albinuțe harnice care zumzăiau pline de trebă. Toate se minunau de ora matinală la care se vedeau cornițele moi trecând spre vârf. Dar îl salutau vesele, era o creatură simpatică.

Căldura devena din ce în ce mai greu de suportat, dar suita nu era încă terminată. Și colac peste pupăză, la mijlocul drumului, era o baltă mare și nămoloasă care îi bloca trecerea. Melcușorul zâmbi îngăduitor, formând riduri ușoare între cornițele de jos. Nu era nimic! Lui îi plăceau musculițele care se adunau însetate, fluturii care căutau și ei apă. Încă jumătate de oră, pentru a ocoli ochiul fără a se expune la soare, dar era așa frumos să privească păianjenii de lângă, urmele de lăbuțe în noroi, mirosul de pământ ud era așa puternic!!

Când în sfârșit ajunse în vârf, avu parte de ce se aștepta. Soarele colora în roșu orizontul, ca o părere. Vântul începuse să adie, mângâind vârfurile copacilor. Și toate, dar toate animalele din pădure erau deja ajunse!! Iepurele gâfâia greu în urma cursei de 10 minute, albinele băteau  obosite din aripioare după munca întreruptă cu doar cinci minute în urmă, veverițele săreau vesele după exercițiile de atletism de un sfert de oră. Dar melcul era cel mai fericit! Fusese atât de relaxantă plimbarea pe cărarea plină de iarbă și umbră. Iar acum apusul era atât de frumos! Pădurea care se ducea la culcare era un adevărat spectacol!

Și dintre toți, singurul care nu aștepta să se termine odată era melcul. Mai avea atâtea de văzut! Iar asta fiindcă ceea ce contează în aventura fiecăruia nu e să ajungă primul la țintă, uneori nu e nici măcar să ajungă la țintă. Ceea ce contează cu adevărat este călătoria, strălucitoare, plină de lucruri frumoase, lucruri rele, lecții și pauze de respirație.

Scrisoare către lume

Dragă lume,

Odată eram somnoroasă până la ora 11:00 și atunci ca să mă trezesc îmi făceam timp pentru un suc/bere/cafea cu prieteni la fel de somnoroși ca mine. Eram mereu pe fugă spre o dulce zădărnicie, fiindcă săream sistematic toate lucrurile importante și ne ocupam numai de prostiile care însă ne făceau fericiți. Și dacă mă apucau vreodată gânduri serioase, ca de exemplu: Hai să studiem pentru examen!, niciodată, dar niciodată nu puneam un telefon de la un prieten pe locul doi. Răspundeam fericită să las pe mai târziu ceva important pentru ceva și ma important: zâmbetul lipsit de griji reale.

Am crescut. Așa se vrea, așa se face. Se merge un pas după altul până când îți dai seama că te trezești tot mai devreme și la ora 6:30 deja ești  în picioare pentru a te pregăti de o nouă zi. Prietenii îi amâni. Nu mai zâmbește nimeni că beți bere înainte de amiază, fiindcă nu te mai întâlnești cu nimeni în timpul zilei, trebuie să te duci la muncă. Și seara ai un milion de treburi de făcut pentru a doua zi. Rămân zilele de vineri, sâmbătă pentru relații care înainte îți umpleau tot timpul și viața.

Îți dai seama că rareori telefonul sună pentru altceva decât lucruri de oameni mari. Dacă primești un telefon vesel și prietenesc te simți presat, rușinat, fiindcă nu ai timp de așa ceva. Trebuuie să închizi pentru a te ocupa de chestiuni mai serioase.

Și dacă îți creezi ferestre și oaze de recreere, te simți lăsat în urmă de alții, care sunt mai serioși și mai concentrați decât tine. Ți se pare că mereu sunt alții care fac mai multe și ești convins că tu nu faci suficient. Dragă lume, nu îmi place ce ai devenit acum, când sunt mare.

Știu, nici a petrece tot timpul într-o dulce inutitlitate nu este o metodă foarte constructivă de a exista, dar undeva, în larma neîntreruptă a maturității eu îmi amintesc că odată știam să mă joc. Îmi plăcea să mă joc și să îmi întind piesele imaginare pe mesele destinului. Noi nu creștem cu adevărat niciodată, copilul din noi rămâne mereu acolo, oare e corect să îi negăm dreptul la a fi și să îl îngropăm sub mormane de responsabilități și sub o fugă continuă prin viață?

Dragă lume, nu îmi place să fiu adult, dar știu că timpul nu îl pot da înapoi. Eu una voi pune botul și voi încerca cu toată puterea mea să fiu un veritabil adult - copil. Și asta fiindcă maturitatea este a naibii de plictisitoare. Totul se rezumă la bani. Îmi vreau zâmbetele înapoi!

Filosofia razei de soare

Timpul ne ține de mână și ne târâie în
nisipul mișcător al clipelor. Dar acolo viața strălucește!
Bulele de săpun unde ne ascundem
se sparg înainte să își înceapă călătoria,
visele se destramă înainte să le visăm,
pașii noștri se împiedică înainte să îi pășim
și totul devine posibil, de mână cu timpul.

Pietrele de sparg cu o atingere,
vântul pornește cu o suflare,
soarele strălucește cu o privire.
Și adevărat șușotesc izvoarele:
razele sunt pentru toată lumea,
dăruite la fel. Visători de pretutindeni,
pragmatici de peste tot, oameni diverși din toate colțurile,
ascultați apa care curge mereu sub același cer!

Razele soarelui sunt pentru noi toți, și dacă ne ardem
În timp ce toți ceilalți se bucură de ele,
atunci numai noi am greșit,
nu soarele din după-amiază.!